Ştefan Lucian Mureşanu- Sensul onomatopeelor în creaţia lirică bacoviană

Motto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)

 Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante.

Petruş Andrei – Eminescianismul lui Grigore Vieru

Prin eminescianism înţelegem ,,Moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, care, prin repunerea întrebărilor fundamentale ale existenţei şi prin răspunsurile originale, prin simţul absolut al limbii şi al muzicalităţii poetice, a dat o maximă strălucire romantismului românesc.” (conform ,,DEXI”, Editura ,Arc-Gunivas”, Chişinău, 2007)
Într-o altă accepţie, eminescianism înseamnă ,,Mijloc de expresie artistică specific gândirii şi operei eminesciene; totalitatea particularităţilor stilistice care caracterizează opera lui Eminescu”(idem).
În cel mai important studiu al său intitulat ,,Eminescu şi poeziile lui” (1989) Titu Maiorescu făcea o afirmaţie care îşi menţine mereu valabilitatea, anume aceea că: ,,Tânăra generaţie se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu(… )Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”

Viorica Vatamanu, profesoara de Vorbire!

La inceput a fost Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Cata iubire intr-un Cuvant intrupat in Om, dar mai ales cata jertfelnica umilinta ii trebuie Omului pentru a se supune – si nu suprapune! – Cuvantului!
Viorica Vatamanu-Matei este profesoara de Vorbire! De Vorbire scenica. Ea da sens fiecarui Cuvant, pentru ca apoi oamenii, actorii plecati pe scenele lumii sa dea ei insisi alte sensuri si trairi cuvintelor lor.
Nascuta pe 27 martie 1964, la Sulita, judetul Botosani, Viorica Vatamanu pare sa fi adunat in priviri toata energia locurilor natale. E sigura ca Dumnezeu era acolo, in satul ei, atunci cand mama a daruit-o lumii pamantesti.

Ioan Miclău – Câteva cărţi şi o confirmare de suflet!

Domnului  Ben Todică, Multumiri pana la Dumnezeu! Am primit cartile domniei tale! Adevarate flori de  primavara, cu cer senin si stele australiene!
“Ben Todica – Ambasador onorific al românismului”, este o carte care adevereste recunoasterea pe care i-o face  toti acei care l-au cunoscut si il cunosc, desigur inclusiv recunoasterea mea sincera si frateasca.  Cu o prefatare a  PS Ioachim Bacauanul, Episcop al Episcopiei Romanului si Bacaului, fapt deosebit de pretuit. Directorul Emilia Tutuianu Dospinescu,  la Editura Muşatinia, cu echipa editoriala reusesc  sa scoata o excelenta carte. Republicarea la Editura Muşatinia si a celor doua volume ,,Între doua lumi” si ,,În doua lumi”, este inca o asigurare a nemuririi scrierilor lui Ben. Ma bucur ca a gasit in sufletul sau ales si in Cartile sale loc si pentru mine, care dupa cum se vede,  intotdeauna m-am straduit sa fiu la inaltimea prieteniei  sale. Autorul  este  si a ramas, constat  din scrierile sale, daruit asa cum a fost daruit de Dumnezeu acolo la botezul  sau din cristelnita bisericii romanesti din Iezer. ,,Esti  Benule banateanul de 100% prin crestere, românul complet prin cuget si simtire, purtatorul  drapelului si al culturii noastre romanesti!”

Moldova, un nume cu origini antice?

Coat of arms of The Principality of Moldavia, at the Cetăţuia Monastery in Iaşi. (Photo credit: Wikipedia)

Pe la 1646 misionarul italian M. Bandini reproduce legenda moldovenească, potrivit căreia Molda, cîne de vînătoare, s-a înecat în rîu. Aproximativ în aceeaşi vreme încearcă să explice numele Moldova germanul I. Troster într-o carte despre Dacia, apărută în 1666. El reproduce informaţia culeasă de la alţi autori, cum că numele Moldavia vine de la lat. mollis, sugerînd că Moldavia înseamnă Molior Davia „partea cea mai plăcută a Daciei”. În căutările sale I. Troster ajunge să afirme că toponimicul Moldova şi-ar putea găsi explicaţie în cuvîntul suedez Moln „nor”.

Ioan Miclău – La monumentul lui Iosif Vulcan

(Dedicata Şcolii Normale “IOSIF VULCAN” din Oradea)

 
Argintoase haine luna pune zarii necuprinse,
Iar al salciilor umbre peste ape stau intinse,
Numai stelele puzderii, atarnand de-al razei fir,
Leganau a lor lucire pe al undelor cret sir!

Din a Crisului strafunduri turn mediaval rasare,
Clatinand zidirea-i veche pe al valului miscare,
Iar din mijlocul acestei zugraviri de-etern Crisan,
Peste turn se-nalta umbra bardului Iosif Vulcan!

Era o vreme..

Era o vreme în ţara asta când cine termina liceul si intra la facultate era privit cu admiraţie şi i se spunea cu respect, „domnul inginer sau domnul profesor, sau domnul avocat. Când unul dintre ei, la cam 10-15 ani de activitate îşi dădea şi lua (dacă îl lua) doctoratul tot oraşul se uita la el ca la Dumnezeu.

 Era o vreme în ţara asta când dacă vedeai o maşină pe stradă ştiai că cel care se află în ea a muncit ca să o cumpere sau este vreun boss de la partid. Mai târziu au apărut şi norocoşii câştigători la cecuri sau loz în plic, dar îi puteai număra pe degetele la o mână într-un judeţ. Şi mai era o categorie cu maşini, cei care lucrau în comerţ sau alimentaţia publică.