Pr. Justin – Despre înviere, iertare, iubire şi discernămînt

Parintele-Justin-de-Boboteaza-2012Coborârea la iad a Mântuitorului, spune acatistul – cu sufletul şi dumnezeirea. Cu sufletul imediat după ce a închis ochii pe cruce sau după coborârea în mormânt?
A fost cu totul şi peste tot Acelaşi, nu S-a despărţit, Om şi Dumnezeu Adevărat!
– Ce înseamnă iubire?
Să-ţi dai viaţa pentru aproapele. Să nu faci nimic decât grija de a veni în ajutorul celuilalt. Şi la masa de prânz pe care o iei trebuie să te gândeşti la celălalt care aşteaptă la uşă sau aşteaptă undeva o bucată de pâine.
– Chiar dacă eşti tu neputincios?
Chiar dacă eşti neputincios, împarte-ţi bucata ta de pâine cu dragostea lui. Asta este adevărata dragoste şi viaţă pe care trebuie s-o ducem noi, da.
– Mi-a spus cineva: “Dacă vorbeşti cu părintele Justin, întreabă-l lucruri esenţiale”. Ce credeţi că ar fi esenţial, care ar fi mesajul pentru oamenii din vremurile pe care le trăim? >>>

Reclame

Teologia mistică poetică

10712079225_521ddbb3b6_zTeologia mistică poetică. Imnele iubirii dumnezeiești ale Sfântului Simeon Noul Teolog – 1000 de ani de la compunerea lor, vol. coord. de PS Ioachim Băcăuanul și Pr. Ioan Bârgăoanu, Ed, Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, 549 p.
***
E vorba despre comunicările științifice susținute la Mănăstirea Cașin, în jud. Bacău, pe 24-25 noiembrie 2009, la Simpozionul „Imnele iubirii dumnezeiești” ale Sfântului Simeon Noul Teolog – 100 de ani de la compunerea lor, cf. paginii de titlu.
În Cuvântul înainte al cărții, PFP Daniel Ciobotea subliniază faptul că „experiența Sfinților isihaști este asemănătoare celei a Apostolilor, întrucât în Biserică este prezent și lucrător Același Duh Sfânt în >>>

George Petrovai – De unde venim și încotro mergem?

George Petrovai1. Cum a apărut viaţa?
În mod normal, nici măcar n-ar trebui să ne punem întrebări ca cele de mai sus. Asta dacă omul zilelor noastre ar fi echilibrat, dacă ar avea credinţă cât grăuntele de muştar şi dacă s-ar învrednici să ia seama la avertismentele înţelepţilor. Căci iată una din concluziile vieţii de mucenic a lui Petre Ţuţea, cu certitudine cel mai sfătos român scăpat cu viaţă (dar şi cu sănătatea distrusă!) din teribilul malaxor bolşevic: “Fără Dumnezeu, fără credinţă omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”! >>>

Vavila Popovici – Purtăm în fața Lui și a lumii în care trăim, răspunderea vieții pe care-o primim

Vavila_Popovici„Omul poate obține doar iluzia libertății, nu și libertatea însăși. Dar și iluzia libertății are valoarea ei. E de-ajuns s-o avem. Dacă o pierdem, totul e pierdut.” – Emil Cioran

Conceptul filozofiei care se referă la comportamentul uman, la puterea sau abilitatea minții umane de a lua o decizie în înfăptuirea unei acțiuni, ca rezultat al unei alegeri libere, este definit ca liberul arbitru. Alegerea beneficiază de existența alternativelor; de lipsa constrângerilor care să condiționeze decizia, însă această libertate nu este absolută întrucât prin actele noastre nu trebuie să lezăm libertatea celorlalți, adică, trebuie să respectăm anumite reguli ale societății; de capacitatea de conștientizare a alternativelor, a consecințelor acțiunilor; de capacitatea de a selecta o alternativă chiar și împotriva impulsurilor primare resimțite. Dacă simţurile ne ajută în detectarea lucrurilor din exterior, putem afirma că există şi un simţ interior al sufletului, prin care cunoaştem ceea ce este în exterior și definim prin intermediul raţiunii. >>>

Octavian D. Curpaș – ,,Handicapul Conştiinţei” de Ligia Seman, un roman confesiune despre disperare şi singurătate, vinovăţie şi iertare

HandicapulConstiinteiCum să te eliberezi de suferinţa proprie, de ce să nu porţi cu şi în tine durerea altora, dar şi mai important, de ce nu ai dreptul să îi faci pe cei apropiaţi să se îmbolnăvească de o maladie a sufletului? Acestea sunt doar câteva din întrebările la care încearcă să răspundă cartea Ligiei Seman, „Handicapul conştiinţei”. Volumul, încărcat de o durere vie, umană se concretizează ca un strigăt după ajutor ce porneşte din dorinţa recâştigării demnităţii pierdute. Un handicap fizic înseamnă neşansa de a fi stigmatizat de societate, de a nu te putea bucura de viaţă, de a te raporta în permanenţă la oamenii sănătoşi. În roman, Ana, o infirmă, dobândeşte pe lângă deficienţa trupească şi un handicap al conştiinţei, adică frica de a se simţi respinsă, teama că anormalitatea o face vulnerabilă, că viaţa nu îi rezervă decât eşecuri. Iar lipsurile ei sufleteşti, nevoia de a fi acceptată, obsesiile legate de înfăţişare, sensibilitatea exagerată, părerea proastă despre sine, i se transmit fiului său, Emanuel, un copil de grădiniţă. Micuţul creşte şi odată cu el se dezvoltă până la exacerbare un şir de emoţii negative pe care le va perpetua din păcate, în fiinţele cele mai dragi lui. Şi astfel, fiecare experimentează individual, efectele unui handicap al conştiinţei. >>>

George Petrovai: Cultura şi civilizaţia – daruri ale Atoatefăcătorului

1.Supremaţia şi logicitatea sensului creaţiei
În microeseul Lumea dogmei şi lumea întrebărilor, Petre Ţuţea afirmă că “poziţia omului întrebător şi căutător este determinată de relaţiile cu divinitatea, cosmosul, semenii şi sine”, ceea ce înseamnă “o viziune teocentrică, cosmocentrică, sociocentrică şi antropocentrică”. Fireşte că între cele patru tipuri de relaţii, rolul primordial – după cum ne asigură gânditorul – revine teocentrismului, întrucât el “ne leagă de lumea realului”, pe când celelalte trei oferă doar “o viziune de nicăieri spre nicăieri”. Cum “omul se complace estetic în jocul absurd al existenţei, care îl depărtează de obiectul real al cunoaşterii”, iată de ce viaţa omului întrebător şi căutător devine “o permanentă <>, care se termină în moarte”. >>>

Inedit! 23 august 1944

b_300_472_16777215_0___images_stories_istorie_23.8.44Încet, dar sigur, adevărul iese la iveală. „Dumnezeu nu bate cu parul!”

Cu ani în urmă, un fost ofiţer a predat lui Nicolae Ceauşescu agenda lui Carol al II-lea – ţinută în secret decenii la rând – în paginile căreia Mareşalul Ion Antonescu şi-a consemnat impresiile fierbinţi ale orelor petrecute în camera-seif, unde fusese închis de regele Mihai. Preşedintele de atunci al României nu a distrus-o. A dat ordin să fie păstrată pentru posteritate. Prin amabilitatea regretatului profesor Gheorghe Buzatu a portalului Ziariştii online şi a revistei ART-EMIS, conţinutul însemnărilor Mareşalului au fost accesibile publicului larg. Astăzi, vă prezentăm un document inedit despre Marea Trădare Naţională de la 23 august 1944. Devin vizibile apucăturile de maidan şi ambiţiile nefaste ale unui rege infantil şi lipsit de demnitate. Vă reamintim că – excluzând longeviva relicvă regală, TOŢI ceilalţi participanţi şi/sau implicaţi în complotul de la 23 august 1944 au trecut în altă lume în împrejurări tragice, neclare, ori şi-au găsit sfârşitul în temniţele unde au fost trimişi şi schingiuiţi de către slugile alogene ale sovietelor. Redacţia mulţumeşte cercetătorului Mircea Vâlcu-Mehedinţi pentru punerea la dispoziţie a acestui text inedit – parţial reprodus după înregistrarea pe placă a ceea ce s-a întâmplat în ziua de 23 august 1944 în Salonul Galben de la Palatul Regal. Documentul va fi prezentat şi în volumul „Istoria comunismului din România. Origini. Activitate”, vol. I (în lucru) – al cărei autor este domnul Mircea Vâlcu-Mehedinţi. >>>

Octavian D. Curpaş – ,,Între zâmbet şi suspin” de Petru Lascău – O carte caleidoscop despre nevoia de Dumnezeu

IntreZambeteMotto: „Nu ştiu de ce preferăm totuşi, culoarea gri!”

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea că „Arta este gândire în imagini”. Un astfel de exemplu de gândire în imagini este şi volumul „Între zâmbet şi suspin”, avându-l ca autor pe Petru Lascău. Asemenea unor tablouri dintr-o expoziţie, „Între zâmbet şi suspin” se constituie că o demonstraţie a ceea ce înseamnă corespondenţa dintre arte. Întocmai unei pânze expuse într-o galerie, fiecare zâmbet şi suspin scris de Petru Lascău în această carte, se distinge prin caracterul său de sine-statator, prin plasticitate şi culoare.

Petru Lascău este pastorul bisericii „Agape” din Phoenix, Arizona şi autorul volumelor de proză: „Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”, „Lupta cu somnul”, „Memoriile lui Eutih”, „Risipitorii”, „Apostolii Domnului Isus” şi „Familiile patriarhilor”. >>>

Octavian Curpaş – Perpendiculară pe un colţ de nemurire

perpendicularachicagoMotto: “Plângând, Te-am căutat cu sete de eliberare,/ Arzând de dor de Tine ca şi un nimb de soare.”
“Sunt pasionată de Domnul, aş vrea să-L explorez şi să cresc în relaţia cu El. Îmi place să citesc Sfânta Scriptură, fiindcă găsesc în ea refugiu şi răspuns la dilemele mele. Consider că este un hobby, dar şi o responsabilitate să le vorbesc oamenilor despre Domnul”, mărturiseşte Adina Sas-Simoniak, autoarea volumului “Perpendiculară pe un colţ de nemurire”. “Dumnezeu nu este o religie”, continuă aceasta, “El este o FIINŢĂ care ne iubeşte, ne ascultă rugăciunea şi doreşte să comunice cu noi. Aceasta am înţeles când am citit Noul Testament şi am început pentru prima oară să mă rog sincer şi spontan. Şi aşa, m-am apropiat tot mai mult de braţele Lui deschise. Cu cât mă apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simţeam mai acut nevoia de purificare, fiindcă în lumina Sa clară îmi vedeam hainele murdare ale trăirii mele fără El. Grea de păcate, am căzut la picioarele Lui şi L-am rugat să mă primească aşa cum eram şi să îmi şteargă păcatele cu Sângele Său. Alegându-L pe El ca Domn şi Mântuitor personal, am făcut cea mai bună alegere, fiindcă Domnul a dat gust vieţii mele şi m-a împlinit.” >>>

„Părintele Iustin Pârvu: o misiune creştină şi românească”

Iustin Parvu«În chilia mică a părintelui Iustin par a se întâlni toate drumurile din România. E o intersecţie de duh şi speranţă. Aici se întâlnesc toate colburile şi toate disperările şi toate încercările. Oamenii aduc bruma lor de suflet, o cară cu ei de departe iar în chilie, pe un colţ de pat sau stând în genunchi, lasă toată oboseala ca alpiniştii care după ce au atins vârful se relaxează pentru că ştiu că urmează mult mai lesnicioasa coborâre. Povestea o credinioasă care venise aici, cu ceva ani în urmă, să se descarce de aproape “eterna” poveste a bărbatului beţiv din casă, destul de prezent în societatea noastră. A început să detalieze părintelui povestea soţului ei care îşi neglija copiii, părinţii, i-a spus până unde a mers degradarea acestuia şi umilinţa celor din jur, şi-a exprimat neputinţa, disperarea. Părintele părea rupt de realitatea imediată, părea rupt şi de povestea bietei femei, spunea doar din când în când: “Da, măi…! Da, măi…!”. Când a terminat femeia de povestit, după ce şi-a deşertat păsul, părintele a coborât parcă dintr-un coşmar în care lucrurile nu păreau să fie >>>

Mariana Cristescu – „Auzit-aţi de-un Mihai?” – Se închide cercul sau se deschide spirala?

statuie Mihai ViteayulMotto: „Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoţ lumii la vedere felul neamului…” (Miron Costin, „care am fost mare logofăt în Moldova”)

În urmă cu 37 de ani, tânăr redactor muzical ajuns (prin repartiţie guvernamentală, datorită mediei „astronomice” de absolvire a Conservatorului „Ciprian Porumbescu”) la Radio Bucureşti, în trupa de elită a regretatului Iosif Sava, părăseam Capitala natală, apartamentul nou-nouţ (cu trei camere) proprietate personală şi o poziţie socială de invidiat, pentru a mă transfera la Radio Târgu-Mureş, oraş care m-a primit cu chiu cu vai, abia după … intervenţii, fiind „închis” la vremea aceea, depunctată salarial (studioul teritorial nu era „instituţie de gradul zero”!), înghesuindu-ne, tânără familie cu doi copii şi bani puţini, în locuinţe improprii. „Îmi luase Dumnezeu minţile”, abandonând Bucureştiul – îmi reproşau cunoscuţii şi, pe parcurs, ajunsesem să cred chiar şi eu. Aterizasem într-un mediu ostil de la început, „covorul roşu”, nederulat la sosirea mea, rămăsese în debara, în grija moliilor, aveam de învins temeri şi prejudecăţi. Am luat totul de la capăt, nu o dată, şi nu a fost tocmai uşor. Dar eu sunt o persoană tenace, deşi cred în destin. Şi cred că destinul, chiar dacă nu poate fi schimbat în totalitate, suportă ajustrări, pe ici-colo, dacă omul nu aşteaptă ca Dumnezeu „să-i vâre şi în traistă”. De altfel, până şi Antichitatea romană recunoştea că… „Audaces Fortuna juvat” (Norocul îi ajută pe îndrăzneţi). >>>

,,Lecție despre Neamul Românesc” de Părintele Justin Pârvu

Iustin Parvu,,Romanul s-a identificat foarte bine cu Ortodoxia, Ortodoxia circula in sangele romanului nostru. Dupa cum spuneau si marii nostrii scriitori nationalisti, pe care acum vor sa ii desfiinteze – Eminescu, Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu – asa spuneau – ca nu exista roman catolic. Asa cum zicea Nae Ionescu ca a fi roman inseamna a fi ortodox, dupa cum animalul cal este si patruped.

Romanii nostri vor fi foarte greu de inselat, de indus in eroare – ma refer la oamenii statornici in credinta, cu o adevarata convingere si care nu au uitat sa sunt romani. Desi conducatorii bisericii noastre si preotii nu si-au facut datoria de a catehiza poporul in dreapta credinta, ca, de, s-au temut; preotii nostri nu vorbesc despre asta – la ei asta face parte din lumea poeziilor. Insa, credinciosii nostri au constiinta ortodoxa mai dezvoltata decat a multora dintre pastori, si iau o carte, mai citesc un ziar si afla ei cum stau lucrurile. Acum sta la dispozitia fiecaruia sa afle adevarul. >>>

Ioan Miclău – amintiri

Nicuşor

Localitatea bihoreană Gepiu, a fost de când mă ştiu eu, comună cu primărie, cu post de poliţie, cu biserică, cu oficiu poştal, cu dispensar, cu şcoală primară şi aşa mai departe.
Au avut sătenii şi moară de măcinat făină alba de grâu, şi multe altele trebuincioase unor gospodari buni.
Acum, însă, prin ultimele decenii ale secolului trecut, odată cu acea „dezvoltare multilaterală” administrata de comunişti, comuna a ajuns sat. Ferească Dumnezeu de mai rău! Dar ce vreau să descriu acum, este povestea lui Nicuşor, prietenul meu din pruncie şi fost coleg de clasă la şcoala primară, ce mai târziu s-a numit generală. Desigur, în acea vreme satul încă era comună, dar sub pavilion comunist deja şi era vremea când, se spunea că de bună voie sătenii intrau în ”colhoz”. >>>

Ioan Miclău – Vise, speranţe şi ploi îngheţate

Muntii-Bihorului  foto Christian FilipescuFlăcările roşiatice ale unui orizont restrâns spre înserare, deveneau tot mai cenuşii, sfârtecate apoi de de vârfurile munţilor cădeau molatec peste umerii dealurilor din împrejurimi ca nişte umbre din ce în ce mai dese, mai întunecoase.
Treptat, sub presiunea unor rodii tomnatice ce se revărsau dinspre crestele Munţilor Bihorului, învăluind văile coborâtoare înspre vechea urbe românească a Beiuşului. Umbrele se întunecau neobisnuit de repede; ceea ce de fapt nu era altceva decât o îngrămădire de nori grei, gata în orice moment aşi revărsa puhoiul apelor.
Aceste torenţiale viituri aveau darul să îngrozească din nou localnicii acestor ţinuturi, aşa cum de altfel veacuri dearândul această istorie naturală se repeat aproape calendaristic. Drumurile aveau să se desfunde, băltoacele să apară ca la comandă, îngreunând transporturile, împotmolind camioanele, caruţele, oamenii, inundând trecătorile si cărările dintre satele de munte. >>>

George Petrovai – Legătura inseparabilă dintre artă şi religie

Între artă şi religie (chiar în varianta ei mitologică) există o strânsă legătură, întrucât ambele compartimente sunt atât de profund umane încât vizează cu insistenţă transumanul prin cele două forme, care – aşa cum ne încredinţează Petre Ţuţea în cartea sa Între Dumnezeu şi neamul meu – definesc sacralitatea căii lor de acţiune: inspiraţia (favoarea divină) şi revelaţia (acţiunea directă a divinităţii).
Probă în acest sens sunt două exemple de referinţă pe care le-am extras din istoria spiritualităţii umane – primul din formidabila istorie a Greciei antice, celălalt din zbuciumata istorie a aşezării spiritului evreu în matca monoteismului: >>>