NEVOIA DE VISARE
Oricât de multe invenții apar azi pe mapamond, mai vijelios decât oricând, lumea fermecătoare, mirifică, a basmelor nu este în declin.Pentru că existînd copilărie, există mereu nevoia de miraculos, de magic.
O notă de mister și mai ales de imaginar, colorează până și tornadele informațiilor tehnice pe care le vedem și de pe urma cărora beneficiem chiar în viața de fiecare zi.
Spun aceasta pentru a motiva existența basmelor încă și încă, indiferent de epocă.Nu mai puțin adevărat, în sprijinul nevoii numite deja, poate fi vorba și de structura umană dornică să vadă și alte fațete ale vieții.Mai ales fațete imaginare.Altfel spus, nevoia de visare nu se perimează.
Lucia Bibarț este o scriitoare care admite din start existența elementului fantast fără de care, basmul și copilăria nu ar avea dimensiune deplină.Aș spune că scriitorii de literatură pentru copii sunt niște norocoși visători mult mai încrezători în popularitate. Ei au siguranța că oricând se vor găsi cititori de vârstă adecvată poveștilor, care să trăiască, să retrăiască și nu oricum, ci la modul entuziast, lumea descrisă în paginile dedicate lor.
Ne propunem ca în rândurile de față să vorbim despre textele, semnate de Lucia Bibarț, din prima ei carte de basme, „Zâna Pădurii” (Ed. Mirador, Arad, 1989, coperta și ilustrațiile aparțânând pictoriței Luminița Penișoară) ca pe o alternativă la oferta redusă de literatură contemporană românească pentru cei mici.
De la început, trebuie precizat că indiferent de basmul despre care vom vorbi, fiecare în parte subliniază elementele particulare, proprii autoarei. Scriitura desfășurându-se, desigur, în limitele schemei impuse de genul literar. Între condițiile necesare a fi împlinite, când vorbim de o astfel de creație literară, sunt de notat: elementul supranatural, fantastic, un anume tip de personajele, (obligatoriu cu abilități neasemuite, ireale, admirabile) și, desigur, inventiviatea și mesajul.
Autoarea se dovedește atașată de lumea copilăriei și se lasă în voia jocului de-a fantazarea, deschizând porțile imaginației în care, micii cititori se vor delecta cu întâmplări care mai de care mai atractive.
Redăm fragmentul de la începutul cărții „Zâna Pădurii”: „Demult, tare demult, departe, tare departe, în binecuvântatul ținut at Areadului exista de mii și mii de ani o pădure fără nume. De ce n-avea nume? Pentru că era atât de frumoasă, încât nu i s-a găsit unul nimerit. Niciun picior de pământean n-a călcăt-o, nicio mână de om nu i-a îndoit crengile și nicio voce omenească nu i-a străbătut desișurile”.
Fără discuție, personajele vor împlini roluri imaginare. Rezultatul unui melanj între făpturi fantaste și ființe umane: acestea vor putea comunica prin viu grai, vor avea dorinți omenești.
„-Pădure ajută-mă!
Cea chemată a auzit-o. I-a mângâiat duios chipul și i-a spus:
– Ce frumoasă te-ai făcut! De acum vei avea puteri, pe care nici o viețuitoare nu le-a avut. Știu ce-ți lipsește. Dar află de la mine, copilă, că nu vei putea umbla, decât, dacă un om te va descoperi, doar dacă ochii lui iți vor săruta faptura și gura lui îți va grăi într-un fel, pe care tu îl vei înțelege”. (Zâna Pădurii)
Particularitățile de care trebuie să ținem seamă în cazul cărților pentru copii, sunt inventivitatea și mesajul, așa cum am subliniat mai înainte.
Dar în cazul prozei pentru copii, un element important și de netrecut cu vederea, care adăugă un plus poveștilor, susținând până la urmă tot puterea creativă a autorului, fantezia sa, sunt numele personajelor sau toponimice care își au și ele unicitatea lor impusă de epic.
În cazul ființelor ele, numele, dovedesc adesea o trăsătură de caracter dominantă a personajului.
Exemplificăm cu următoarele nume din cartea de față: Coamă Rebelă, Coamă Rotată, Pătatul, Sprâncenatul, Prințesa cea tristă, Regatul Murgilor, Împărăția stâncilor albe.
Acum luăm în discuție cele trei basme:Zâna Pădurii, Povestea lui Coamă Rebelă și Prințesa cea tristă și intrăm mai adânc în poveste.
Zâna Pădurii, unul dintre personajele principale ale cărții, apare mai întâi sub forma unei micuțe flori galbene, care însă, după toate normele fanatazării, capătă grai, vorbește cu Pădurea, spunându-și dorința de-a pleca să trăiască în alte locuri. În pofida avertizărilor Pădurii, de-a nu-și părăsi locul destinat, (pădurea fiind personaj cu rol protector, ca o mamă a vegetațiilor), după aceleași norme ale basmului, floarea obține îngăduința să facă cum dorește.
La o interpretare a subtextului cărții, aș nota ideea de liber arbitru.Pădurea nu este un tiran care impune.Doar dă un sfat.Rămâne la alegerea supusei, floarea în speță, care ia decizia să-și împlinească visul. Într-un anume punct epic, floarea se va transforma în Zână.
Acum, aventura cunoașterii altor locuri poate începe.Urmează o experiență fermecătoare, apariția Prințului, ce nu putea fi ocolită și nici iubirea celor doi.
Talentul autoarei se percepe în felul cum introduce în scenă personajele și cum respectă linia trasată de basmul tradițional.
Doar că potrivit justiției înțelepciunii populare, deci a basmelor, poveștilor, abaterea de la norme, se plătește.Floarea nu și-a iubit îndeajuns rădăcinile, a vrut altceva, a ignorat niște reguli predestinate.
În basmul Luciei, „plata” finală se face printr-o mare tristețe, o dramă: despărțirea de Prințul care era legat prin jurământ de locurile sale natale spre care va fi nevoit să plece.
„- Să pleci… De ce nu vrei să râmâi aici, vom fi mereu fericiți.
-Zână, tu nu știi, că eu sunt legat prin jurământul de credință de locurile mele. Nu-mi pot călca jurământul”. (Zâna Pădurii)
Ca o refacere a echilibrului universal, Zâna redevine floare supusă trecerii anotimpurilor. Aș remarca aici, infuzia poetică în fraze, infuzie care sporește expresivitatea și stârnește afectivitatea cititorului.
„Era, în întregime, un dans nebunesc de culori și miresme. Mirosea dumnezeiește a coacere, a fum și a frunză arsă. (Zâna Pădurii)
Originală se dovedește a fi acestă sugestie a importanței rădăcinilor inclusă în carte de autoare. Nu e bine să te rupi de locurile tale.
Finalul are de fapt, scop moralizator.
Același ton de continuitate a legăturii care ți-a fost dată cu locurile și cu specificul vieții, o vom întâlni și în povestea lui Coamă Rebe, același mesaj final similar primei povești. Și îndemnul interior al personajelor de-a cunoaște alte locuri se aseamănă. Acesta îl mână pe murgul cel zglobiu și frumos în aventura plină de întâmplări neașteptate, miraculoase:
„Tare era bine să fii mare! Puteai să faci orice! Uite, de pildă, să bei din apa Izvorului fermecat.Regele-murg i-a spus că n-are voie. Că murguleții beau numai din anumite izvoare. Adică de ce să nu bea și el?!”(Coamă Rebelă)
În basmul ”Coamă rebelă” interrelaționarea dintre uman și animal este plină de farmec și de subînțelesuri.Adulții și copiii care vor decifra planurile textului, vor descoperi ideea de comunicare și, desigur, din nou, cea de prețuire a rădăcinilor căci, rebelul năzdrăvan se va reîntoarce la palatul părinților, la sensul vieții care i-a fost hărăzită.
Trebuie subliniat că, un fapt absolut excepțional în derularea epică, este regăsirea sentimentului de…dor în țesătura basmului.
Ni se pare foarte frumoasă ideea.
„- Dar, ce e acela dor? Noi nu-I cunoaștem, a spus nedumerit Coama Rebelă.
– Cum să-ți explic? Când vrei mult să ai ceva, ce e departe, atunci îți este dor…
– Înseamnă că și eu am simtit dor, când voiam să mă întorc acasă”. (Coamă Rebelă)
Aici intervine partea de inventivitate, particulară, proprie autoarei.Nu mai apare lupta între bine și rău în chip de balauri, monștrii sau alte vietăți fatasmagorice.Totul este adus la nivelul trăirii umane.Dorul/binele învinge. Binele din basme este înlocuit de Lucia Bibarț cu starea de…dor. Foarte original sugerat de autoare, prin firul argintiu din coama calului. Izvorul fermecat din atâtea alte basme, are aici rolul de-a călăuzi oarecum personajele spre rostul lor. Din nou apare, o tentă morală strecurată în text, ceea ce-i conferă unicitate și plăcută limpezime a receptării frazelor.Nimic terifiant, distructiv, răzbunător. Doar sentimente frumoase.
Șirul de experiențe la care sunt supuse personajele, unele fiind specific umane, dorința de cunoaștere, imaginarea altor locuri, trecerea prin încercări, în final se dovedesc a fi niște lecții pline de învățăminte.
Altfel spus, învățătura fundamentală este aceea că legătura cu ceva destinat și drag, cu originile, nu se pot rupe.
În ultimul basm, „Prințesa cea tristă”, fata de împărat e mereu tristă, oricât se străduie părinții s-o amuze.
„lstorisirile au avut darul să înveselească pe toată lumea. Unii se țineau de burtă râzând, alții se tăvăleau pe jos!Până și Împaratul își scapă de râs coroana. Dar Prințesa cea tristă nu se înveseli, așa că Împăratul a hotărât să aducă, a doua zi, doctorii.” (Prințesa cea tristă)
Simbolul este iarăși sugerat într-o formulă proprie autoarei. Se deduce importanța iubirii. Iubirea poate fi vindecărtoare.
Miza, în toate basmele, este binele învingător și, același lucru îl întâlnim și în cele semnate de Lucia Bibarț, dar în cartea de față, personajele nu sunt nevoite să lupte cu ființe malefice, în războaie înfricoșătoare, piedicile ivite în cale sunt mai mult lecții din care trebuie învățată calea spre echilibru.
„Din momentul în care una dintre suratele lor (floarea de colț n.n.) a adus fericirea celor doi tineri, oamenii au încetat să le rupă.Povestea se putea repeta oricând.” (Prințesa cea tristă)
Coordonatele benefice ce traversează textele Luciei Bibarț sunt limpezimea, simplitatea, echilibrul și nu contorsionările, răzbunările, conflictele, ura.
Nici vorbă de gânduri viclene, de trădări, de revanșe, de lupte pentru bogății râvnite pe nedrept. O narațiune peste care planează luminoasă, încrederea că poți fi fericit alegând calea echilibrului cu lumea înconjurătoare.
În cartea Luciei Bibarț avem de-a face cu texte în care simbolurile, discret inserate, au rolul să restabilească starea de bine, au tentă morală general valabilă, morală necesară ca o școală la care te formezi.
Asta pentru că niciodată, nimeni nu va putea sări peste „școală”, peste copilărie ca etapă din existența sa.
Veronica Balaj-Uniunea Scriitorilor din România
Melidonium 