Poezia este gândită în secret, chiar de muza inspiratoare, ca o mărturie de viață. Pe pământ și prelungită prin cuvinte, dincolo, în veșnicii. Așa credem. Ne place să credem asta, mai ales despre ei, poeții care-și ard la propriu simțăminte, sub stele apoi, le adună în creuzetul nuanțelor, caută sensuri noi, atenționează, hei, sunt aici printre voi, dar vă duc peste praguri de vreme și trăirile voastre, ceva din ființa mea, a voastră… Ambele.
Așa s-ar putea sintetiza mărturia de credință care transpare din versurile poetului-jurnalist, Lucian Paul Pal.
Născut în 1966, la doar 20 de ani primea deja un premiu, era remarcat de revistele literare din epocă și e destul dacă menționez Convorbiri literare. Puterea cuvântului i-a fost scut. L-a folosit în munca de jurnalist, în presa scrisă de rang mediatic ales. A fost redactor adjunct la Evenimentul Zilei în perioada sa de glorie, de asemeni, coordonator de departament la Ziarul Național, director la ziarul Show Politic, toate publicații centrale. Jurnalist talentat, a putut să se remarce și în presa TV, fiind ani la rând producătorul emisiunii de largă audiență, Lumea lui Banciu. Cele două paliere jurnalistice i-au conferit o largă recunoaștere în domeniu, dar personalitatea sa a fost una complexă.
L-a învăluit magia cuvântului artistic. Versul arată că i-a fost părtaș în tot ce anume simțea sau gândea raportat la lumea exterioară.
În anul 1988, la numai 22 de ani publica, la Editura Litera, București, vol. Sunete și semne.
Dacă nu am cunoaște faptul că o boală necruţătoare i-a atacat încrederea în viaţă, tot ne-am pune întrebarea, de ce atâta tristețe grea duc versurile sale. Încă din 2013, între ceea ce simte și lumina fiecărei zile se interpune umbra, ba chiar negura stingerii totale, a neantului.
,,Sunt o invenție a trecerii umbrei/ desenând neliniști, mă caut”
De fapt, se postează cum bine mărturisește, într-o permanentă balansare, între ,,dragoste-moarte și spațiul dintre ele”.
Versuri de dragoste, în care iubita trebuie să creadă, sentimentele ard, sunt sincere, nu i se reproșează nimic, ba chiar nimic vieții, nici destinului nedrept. El poate oferi iubire, universul are nevoie de așa ceva, iar el nu-și refuză rolul de dăruitor al celui mai înalt sentiment:
,,Dragostea-ncepe cu noi,
În urma noastră-i doar scrum,
Prea obosiți de război
Am șters din cer orice drum.
Stăm pe un nor roz-bombon,
Îngeri de carne și de vis,
Sunete stinse-n trombon
Într-un acord interzis.
Am numărat pân’ la doi
Și ne ajunge un veac
Să fim preche-n noroi
Ca două plante de leac.” (Ecoul dragostei)
Iubirea lui însă, nu este senină, plină de expansivitate, este un dat trist, care nu poate fi evitat .De fapt, fără acest sentiment sublim, nici umbra amenințătoare a hoaștei cu coasa, nu ar putea fi suportabilă.
Trimite spre înalt ceresc, trăiri de altfel, prezente chiar la facerea lumii, la existenţa lumii, iubirea nu poate lipsi din mersul universului, indiferent de formă. El a fost hărăzit să accepte, să-i dea formă, s-o poarte cu el, pe cea în formă de hlamidă tristă. O caută, o șlefuiește, o dă iubitei, merge mai departe.
Cuvintele cheie ale tuturor versurilor sale sunt o fortăreață țesută din plecări spre nicăieri, noapte, negură, îngeri care,” bocesc,” stele care suferă, aşteptări zadarnice ale bucuriei, iubita primeşte în dar mărturii de adâncă suferință:
,,Am ales praf de stea pentru inima ta,
Să-l ascunzi între nori când ne vom săruta,
Dar în somn, nu uita, el lumină-ți va fi
Va șopti doar că eu veșnic te voi iubi.
Ești a mea, sunt al tău, ce clișeu plin de sens
Ce cuprinde în el universul intens.
Eu și tu, – doar atât – am rămas pe Pământ,
Doi nebuni ce trăiesc încrestați în cuvânt.
(Magia dragostei)
Oare să fi fost o premoniție, din moment ce scrie doar despre plecarea spre celălalt tărâm încă de la primele volume?
Alege mai ales cuvinte poetice despre.” speranţe frânte”, despre puterea de-a înfrunta durerea și mai ales, tot mai apropiata limită a plecării definitive.
Roagă moartea”să nu-i înghețe toate cuvintele, să lase măcar unele să fie vii, semn al trecerii sale prin clepsidra timpului terestru:
,,Cine sunt eu, Doamne? Ce-ai făcut cu mine?
Ce secrete sumbre tăinuiesc, meschine?
Nu primesc răspunsuri, sunt prea mic în lume,
Nu mai am iubire, nu mai am nici nume.
Anonim în viață, mă prefac în stele,
Cer opac de toamnă, greu de plumb și iele,
Dragostea mă doare ca aripa frântă,
Dar în ochiul putred, ea încă mai cântă.”
(Arzi, iubire, arzi)
Felicit Editura Mușatinia pentru acest demers de restitutio Lucian Paul Pal. Editarea acestor poezii (quasi-necunoscute), este o acțiune și un demers care conturează şi completează imaginea complexă a jurnalistului Paul Lucian Pal.
Grafica, sub semnătura talentatului artist plastic Sabin Pal, oferă o imagine cromatică sugestivă, dublata de afecțiune, ținând cont că este fratele poetului.
Încheiem cu poemul despre care, mărturisea că-i este drag…
,,Cormoranul. Un Hristos pe cruce”
Pe țărmul Mării Negre, când valurile bete
Se tot izbesc haotic de diguri și de mal
El mândru stă, nu-i pasă că-n larg, hoarde secrete
De alge și meduze se scurg în ireal.
Ca un Hristos pe cruce, cu aripile-ntinse,
Încremenit în umbra secundei – timp de val
Așteaptă să-și usuce mișcările prelinse
Din zborul frânt de apa eternului banal.
Iar pana care-l doare e semn că mai trăiește
Crucificat pe piatră, cu interzis la zbor
Privește încă mândru, visează doar la pește,
Dar deocamdată-i numai un pas spre incolor.
Da, l-am văzut, tot falnic el însuși e o cruce,
În nebunia lumii se pierde ca un fum,
O rază inutilă, un val care se duce.
E cormoran, atâta i-a fost sortit acum.
Ca un Hristos pe cruce, așteaptă ca uitarea
Să-l scape de povara pe care-o poartă. Marea.”
Veronica Balaj
Melidonium 