…,,Am sa-l parafrazez pe Dimitrie (Dimitrie Grama n.n.) spunând: Locul meu de vecie este Ismail, pentru ca mie mi-au spus alții dinaintea mea ca acolo si numai acolo este Paradisul, locul copilăriei mele fericite. Ismailul răpit va rămâne pentru mine parte din România Mare.
Și-acum, un poem de Emilia Țuțuianu. Că este foarte frumos, e una, cât este de profund, e alta!
Iluzie
Când a căzut o petală,
m-am bucurat.
Am crezut că va crește
Fructul.
Am așteptat…dar
el n-a mai apărut.
Atunci mi-am dat seama,
cât de mult am cerut!
Superb, într-o concentrare greu de realizat iluzia a trecut pragul deziluziei!… Am primit cadou, cu dedicație, de la autoare, volumul ,,În Amurg”. Seara, mai bine spus, în liniștea serii, îmi prinde bine… Ador cărțile oferite din suflet.
Deunăzi am dat un răspuns prelung la o întrebare care a sunat provocator. Răspunsul a marcat starea mea de dezamăgire față de tot ce s-a întâmplat, față de tot ce se întâmplă.
Și?!…Asta e tot?
Aseară am primit o lecție de la un grup de oameni care m-au enervat nu o dată, prin atitudine agresivă, lucru, după mine inadmisibil pentru oameni care au menirea să informeze și nu să rezolve pe loc probleme de ,,viață și de moarte” ale Țării. Într-o Țară Liberă și Democrată există, și chiar trebuie să existe ,,Pro” și ,,Contra”. Slujitorii unui post de televiziune sau radio, precum și cei din presa scrisă, sunt obligați prin natura lucrurilor, să comunice fapte, să le discute într-o atmosferă civilizată cu invitații lor, păstrând patima pentru prieteni, pentru acasă. Acesta a fost, și a rămas, motivul pentru care mă plimb urmărind programele diferitelor televiziuni și, fac continuu exerciții de stăpânire de sine, să rămân rece, ca în cursul unor întâlniri ,,bilaterale” cu prieteni adevărați, să evit dispute insurmontabile. Dar să revin la ,,aseară”.
După o zi fierbinte în care problema injustiției din justiția noastră a înfierbântat spiritele unui întreg popor prin Pro și Contra, un caz care a încălcat toate normele de abordare și de rezolvare a actului de judecată, cazul Voiculescu și ceilalți a pus lumea pe foc. Nu-l agreez, și nici nu l-am agreat vreodată pe Dl Voiculescu, încă de pe timpul când valuta forte repartizată de vechiul CSP pentru cercetarea din domeniul Metalelor Radioactive și Rare, fiind ,,controlată” de Dunărea, Tera sau Crescent, dispărea pur și simplu. Cu asta ar fi fost normal să înceapă investigațiile, dar au fost ocolite cu dibăcie. A devenit, pentru mine, o obsesie, nu știu, de a nu porni ”comentariile” de la mijloc, ci de a le săpa mai la izvor.
Și acum, să mă opresc la lecția de aseară. Dacă lucrurile sunt așa cum par, dacă substratul lor trebuie, vrei nu vrei, să atragă atenția asupra amenințărilor nevoalate ale unui individ, autointitulat ,,Șeful Statului”, după ce a fost demis, ca să nu spun alungat, de popor, amenințări la adresa Unui Post de Televiziune, atunci, judecata desfășurată de către slujitorii acestei televiziuni, cu sprijinul, nemaiîntâlnit la noi, al unor personalități marcante ale vieții noastre culturale, nu a fost un spectacol, ci, Un Tribunal al Mediei înfrățită cu Prezența Civică, Liberă, Neconstrânsă. Oare cei care amenință, măcar din prudență, au răsfoit Constituția?! Întrebare retorică! Nu, deoarece încălcarea drepturilor constituționale a devenit o practică curentă. Cu ce se mănâncă Media, cu ce se mănâncă Presa?! Cu arbitrariul practicat de sistemul mafiot?!
Mulți ,,critici” il consideră pe Mihai Gâdea un palavragiu, mulți îl prezintă pe Mircea Badea ca pe un măscărici, etc., etc. pentru ceilalți. Dar modul în care s-a desfășurat adunarea de aseară, modul în care Gâdea le-a arătat Mai Marilor Securea Pedepsei, sau colosala idee lansată de Badea de a iniția, de ,,unul singur” o plimbare în jurul Cotrocenilor, în timpul liber, bun pentru reflecții, pentru mișcare, m-au făcut să mă gândesc serios să mă alătur lui, Duminica la orele 17 fix. Poate apuc să schimb două vorbe, poate îl întâlnesc și pe Ghișe, numai să obțin o dispensă de vârstă și sănătate… Dacă nu, poate vor transmite ceva la televizor. Dar la care televiziune?”…
… La 10 mai 1929 se năştea în oraşul de pe Dunăre, Ismail, în România Mare, Boris David. A fost un inginer chimist cu brevete de inventator şi inovator, dar şi cu real talent pentru literatură, poezie… a plecat în eternitate la 1 septembrie 2015… dragă Boris, prea târziu am venit să onorez invitaţia ta la o cafea… (Emilia Ţuţuianu)…
https://ro.wikipedia.org/wiki/Boris_David
https://borisdaviddarisbasarab.wordpress.com/embed/#?secret=klhaPpoT52#?secret=mfUbQpeI85
Cum de am reușit?!…
,,Uite că am reușit, prietene!
După ,,abdicarea lui Mihai I”, adolescenți, trăind sub influența terorii care se instaura atotputernică în viața de toate zilele, fără excepție, în toate domeniile, am început să învățăm să nu ne manifestăm imprudent, cum ne spuneau cei de acasă. De fapt urmam fără comentarii atitudinea de prudență a dascălilor noștri, și Doamne!, ce dascăli aveam…Nu că ne omoram cu învățătura, dar plecam din clasă cu învățătura servită cu dăruire.
După refugiul din 1944 și o cursă cu urmărire de către o echipă mixtă sovieto-română, după Călărași, Râmnicul Sărat, Beiuș, am poposit în Oradea, unde, neînfricatul episcop Nicolae, ne-a oferit găzduire chiar în Palatul Episcopal. Curios, nu?!, educat în spiritul religiei ortodoxe, eram, totuși, cam greu de supus unor reguli, ca să nu le spun Dogme, și la prima atitudine recalcitrantă la ora de religie, am fost admonestat și invitat să mă prezint cu tata de mână. Vorba ceea, tata era om de-al lor, om al bisericii. Munca de lămurire nu a ținut mult. O singură trimitere la Dumnezeu, la rolul jucat de Cel de Sus în episodul deportării, când o minune ne-a smuls din ghearele însoțitorilor noștri, și, adolescentul recalcitrant s-a potolit, cel puțin aparent.
Dar să revin la abdicarea anunțată și la deruta din sufletele noastre adolescente. Ca majoritatea dintre noi, am crescut în atmosfera strălucitoare a regalității, apucaserăm străjeria, visam să ajungem cercetași, purtam cu mândrie uniforma și însemnele apartenenței noastre la Străjerimea Țării, strigam cu mândrie cuvintele Crezului Străjerului – Credință și Muncă pentru Țară și Rege…Cei scăpați de sub regimul sovietic instalat în Basarabia, refuzam orice confirmare a transformării regimului din România într-un regim comunist, iar această abdicare venea să întărească temerea părinților noștri, care între pereții casei, ne-o transmiteau și nouă.
Era noaptea Revelionului când, în virtutea obiceiului, elevi ai ultimelor clase, ne-am adunat în curtea Liceului Emanuel Gojdu, în fața apartamentului Directorului, Părintele Catană, era, încă, liceu confesional, pentru a colinda și a-i ura un La Mulți Ani! Ne-a însoțit și minunatul, eruditul profesor de istorie, Dinu, Titi, cum îi spuneam între noi, de la orele căruia nu chiulea nimeni. Ne fascina.
Discursul i-a fost încredințat lui Titus Popovici, protejatul și ”prietenul” lui Dinu și, ”idolul” meu nemărturisit, în mansarda căruia am petrecut multe ore de audiere. Îmi citea din povestirile sale care, prin conținutul lor nu puteau părăsi pereții mansardei. Eram, pentru el, un ascultător ideal iar temele care-l preocupau erau rodul copilăriei petrecute la Arad, în atmosfera iradiată de Castelul de la Săvârșin, teme care mă trimiteau în anii copilăriei mele.
Titus a fost magistral, a atacat subiectul regalității pierdute, a cerut, în numele ”nostru” să trimitem o petiție, avizată de școală, pentru a cere anularea abdicării și revenirea Regelui în Țară. Nici mai mult, nici mai puțin! Ropote de aplauze au însoțit discursul, după care, la semnul făcut de Părintele Catană, o liniște apăsătoare a cuprins curtea liceului. Noi eram în al nouălea cer fără să ne preocupe consecințele.
Cu o voce tremurândă, neobișnuită pentru el, Directorul, în puține cuvinte dar ferme, ne-a explicat în ce pericol ne punem, ce urmări vor avea părinții noștri, ce se va întâmpla cu Școala.
”Domnule Profesor Dinu, Vă rog să potoliți spiritele, să îndrumați acești copii minunați înspre casele lor, să organizați retragerea pe grupuri liniștite, să vă faceți utilă dragostea cu care vă însoțesc… Dumnezeu să Vă aibă în paza Lui!”
În naivitatea noastră adolescentină am gustat dureros marea dezamăgire. Consecințele au apărut fără întârziere. Au ales doi dintre noi, Miron Baciu, fiu de popă, și, Gusti But, pui de neamț. Au dispărut pentru ani buni. Titus Popovici a fost iertat fiind fiu de ceferist. Au trecut anii, am plecat la Politehnică, Titus la Litere. Dezamăgirea dureroasă nu avea să rămână singură. Peste ani, bunul meu prieten a schimbat macazul și s-a dat pe brazdă. Dorea un trai mai bun și a semnat pact cu Diavolul. Deputat, romancier, scenarist, a semnat scenariul vremurilor noi. Ne-am înstrăinat, dar când ne-am întâlnit, am evitat subiectul. El un VIP. Eu, inginer împătimit.
În cadrul Liceului nu s-a făcut vâlvă. Un consens între corpul profesorilor și noi, cei înspăimântați, bine dirijat de neuitatul profesor de istorie, Dinu Constantin.
Cam lungă această introducere, dar și drumul pe care am mers de atunci, a fost lung, strivit de un regim comunist impus cu forța tancurilor și, din păcate, susținut de trădători de neam instruiți în Uniunea Sovietică și, bineînțeles, de cozile de topor indigene. Se știe, că acești, adevărați dușmani ai poporului, în multe privințe, s-au întrecut în a perfecționa noul sistem, introducând cea mai abjectă formă de dictatură, prin teroare. Și a durat cam jumătate de secol până la palida trezire de la Timișoara, revolta, sau, revoluția, cum vreți să-i spuneți, strivită și apoi confiscată, cu neprețuitul ajutor al Uniunii Sovietice, în plin proces ”reformator” al lui Gorbaciov. Culmea, după marea înțelegere de la Yalta lui Stalin, precedată de preînțelegerea de la Malta dintre America și Marea Britanie, a urmat o nouă înțelegere, și tot la Malta, dintre Gorbi, omul păcii, și ”omologul american”, rezultând soluția Iliescu, omul pregătit încă din anii lui de studenție de la Moscova. De rivalul lui, Trofin, îl scăpase chiar Ceaușescu, după o banală operație de apendicită. Și a început jocul cosmetic.
Un comunism cu față umană, cu un zîmbet ca al lui, cu Roman în pulovăr de revoluționar și cu amintirea lui Walter Neuländer uitată, cu agenți KGB de tipul Militaru, cu ”trădătorul” Victoraș – ăsta chiar că a trădat de trei ori, ca la carte: o dată cu piciorul în ghips, a doua oară pe acoperiș și, in final apărând la procesul Ceaușeștilor – cu actori și scriitori într-un tandem rămas celebru prin acel nevinovat ”fă-te că muncești”, și cu mulți alți Brucani, cu ziariști recuperați dintre UTC-iștii activiști, cu etc., etc…
Da, de aici pot spune că începe și răspunsul la întrebarea retorică, ”Cum de am reușit?!” Am reușit să ignorăm dreptul națiunii de a se întoarce la ceea ce a fost înainte de cotropire. Restaurarea Regatului României era pasul, unicul pas, normal după Timișoara. Și, poate, am fi reușit dacă nu i s-ar fi cășunat lui ”Ilici” pe cel care încerca să se întoarcă în Patria lui, acolo unde se născuse, de unde fusese alungat. Și s-a pus pe vânătoare! Știm ce a urmat. Sperietura cea mare l-a lovit cand, de Sfintele Pasti, în ’92, Mihai I a străbătut Bucurestiul inconjurat de un milion de bucureșteni, veniți să-l aclame. Mergeam în coloana supraaglomerată, la un metru de limuzina care înainta din greu. Eram emoționat și treceam în revistă amintirile nopții de 31 decembrie 1947. O stăpâneam din greu pe Marga în încercările de a ajunge cu mîna la limuzină, s-o mângâie. Nu mai suferea de teama mulțimii inghesuite. Era entuziasmată, încrezătoare, ”șvăboaica”. Așa am mers până la Biserica Sfântu Gheorghe. Greu de descris! Entuziasm spontan, aproape delirant. Iliescu nu-l putea lăsa de capul lui și a pus pe urmele lui serviciile, vechile, dar in hainele noi ale securității. Visul românilor, a marii majorități, devenise o iluzie utopică.
Pus serios pe treabă, în 92, în loc să profite de mișcările celor trei țărișoare Baltice și să ceară pământurile pierdute prin rapt ale Basarabiei și Bucovinei, Ilici a preferat să-i liniștească pe protectorii săi, motivând că nu era momentul propice!?
Da, acel moment sublim al manifestării calde a populației Bucureștilor, l-a înnebunit pe fostul secretar cu probleme ideologice al lui Ceaușescu, care, îmi aduc bine aminte, în funcția politică încredințată, semna prin anii 53 – 54, excluderile studenților posesori de ”dosare negre”. Întrebați Timișoara, întrebați Clujul. Noroc cu noi, cei de la Politehnică, legați de o frăție, greu de înțeles astăzi, fără să știm cu ce se mânca ”cvorumul”, dispăream fără urmă, anunțați de ”bătrânul” nostru secretar de partid, era mai bătrân ca noi, provenit dintre muncitori, dar cu un bun simț inimaginabil, Ilie Boșcu. De necrezut, dar chiar și în acele vremuri, ședințele de excludere respectau această condiție, care, vom vedea mai târziu, a fost ignorată de cei cu care ne-am înfrățit în UE, în problema Referendumului.
Epoca Iliescu, de două mandate și jumătate, a început cu un Cimitir al Eroilor, cu tineri nevinovați chemați să apere Revoluția și întâmpinați cu foc deschis, cu peste una mii de cruci din marmura albă, imaculată.
Paralel a început liberalizarea înavuțirii prin distrugere a industriei românești, prin transformarea ei în Fier Vechi, conform declarației lui Roman – ”Industria Românească este o grămadă de Fier Vechi!?” Astăzi este ”liberal”, apărător activ al actului de trădare, de înhăitare cu dușmanii de ieri, de distrugere a Partiduli Național Liberal prin afilierea la Popularii Europeni, de promovarea unui liberal inventat, un sas fioros în privire, cercetat penal și contestat chiar și de Crinul ofelit de influența iubitei sale soții, fost liberale, cea cu ințiativa. Așa au apărut ”Baronii Locali”, pentru a furniza capital de susținere a sistemului ”neocomunist”, al celui care se tot intitula ”Sărac dar Cinstit”. A fost direcția cea mai distrugătoare a independenței politico-economice, sau invers, a Țării. Și cum dușmanii cei mai aprigi erau Țărăniștii și Liberalii, susținuți de Tinerii noștri studenți patrioți, a început războiul cu toți, pe față. La nevoie a chemat și minerii lui Cosma, pentru a mătura Piața Universității, a ataca dirtect sediile partidelor istorice și a liniști spiritele incinse de dorința de libertate, de democrație. Au fost zile grele. Piața Universității a fost o forță pe care a sperat s-o liniștească lăsând-o să ”fiarbă în suc propriu”. Neieșindu-i socotelile prin diversiuni, i-a lăsat pe mineri să se ”distreze puțin”, mulțumindu-le în public la plecare!
Marșul de intrare în București, urmărit din balcoane de locatarii blocurilor cu teamă, un puhoi dezordonat de indivizi în salopete specifice, înarmați cu ciomege, târnăcoape, tălăngi de produs zgomote. Veneau de la Gara de Nord, se strecurau pe strada îngustă, strada Dreaptă, și o luau pe Titulescu spre Piața Victoriei. Și am văzut ceva care m-a dezgustat. Dintr-un balcon apropiat, un medic, cam ciudat dar amabil în general, aplauda de zor intrarea triumfală. S-au auzit și huiduieli, dar insuficiente pentru a-i trezi la realitate. Prin ce a trecut un Rațiu, un Coposu și alții de ”teapa lor”, numai ei au știut și au fost primii care au înțeles intențiile restauraților. În scurt timp ne-am convins și noi.
Alegerile pregătite ca la carte, ”Cartea Instrucțiunilor”, a know-how-ului furnizat pe gratis de Estul Atoateștiutor, în diferitele etape de consolidare ale sistemului, au asigurat, cum-necum, domnia celui pomenit mai sus. Totul, dar absolut totul, mergea ca pe roate și se consemna elogios de către ziariști acaparați, avîndu-l în frunte, pe la nu știu ce ”Românie, parcă, liberă” pe ”maestrul”, micul sâsâit, recuperat, cum am mai spus, de Omul cu fața Umană. De atunci nu s-a mai potolit, și-a asumat rolul de formator de opinie și, într-un slalom stângaci, a păstrat până-n zilele noastre, titlul. Maestre!?
Dar, cum toate trec duse de vremea care nu stă pe loc, a trecut și vremea lui, chiar dacă a fost, și n-a mai fost, și iarăși este, un Președinte de Onoare a ceea ce a înființat și i-a dat numele de Partid Conducător, nu și Unic, din fericire, cum și-ar fi dorit. S-a cam ramolit și suportă stoic apelativul ”Babușca” și se bucură de toate drepturile unui fost președinte, alături de Ninocica lui, îndrăgostită incurabil de aerul curat de la Scroviștea.
Și au venit noi alegeri, noi speranțe, cu un geolog, dar nu și practicant, cu o facultate de drept, utilă în funcția de ”Secretar cu probleme ideologice la Institutul, sau Facultatea, tot una, de Geologie unde, la Laboratorul de Mineralogie, la umbra unui Profesor adevărat, cunoscut și recunoscut drept savant în domeniu, Dan Giușcă, nu prea agreat politic, mai mult subminat decît sprijinit de tânărul asistent cu perspectivă, își construia viitorul politic.
Figură ștearsă printre geologi, simplu Milică pentru tehnicieni și muncitori, Domnul Emil Constantinescu, recomandat cu căldură de Ana Blandiana, pe linie de Societate Civică, poetă, de ”tânără” controversată, fata unui mare orator, părintele Coman, bănuit de simpatii față de Mișcarea Legionară, deci bun de repudiat, și așa s-a și întâmplat, a ajuns Președintele Țării, a tras cei patru ani de mandat fără mult zgomot, a uitat de Institutul Geologic ajuns în paragină, s-a înțeles prietenește cu Ucraina vecină, tăind, încă o dată speranțele legate de reîntregirea României și, cam atât. La capăt de mandat, mulțumit de cum s-au aranjat copiii, pe undeva prin Asia, speriat de o nouă confruntare electorală, s-a retras. Și bine a făcut , după câte n-a făcut. Nu e puțin să te alegi cu titlul de Fost Președinte și să te bucuri de toate prerogativele fostei funcții.
Și iarăși alegeri, bătălie între doi foști comuniști, vorbă aruncată cu mult cinism în confruntarea lui Traian cu Adrian. Dacă te iei după nume, te gândești că erau și urmașii Romei, nu doar comuniști.
Și ne-am pus pe analizat, și, de teama celui dinaintea lor, l-am votat pe Traian, vorba Elenei, strămoșul din care ne tragem cînd tragem sforile. Că l-am ales este una, dar că de peste zece ani nu mai putem să scăpăm de el, e cu torul altceva. Și nu numai de el, dar și de bogata-i familie! Noi l-am ales de bună credință, dar el s-a angajat argat la mai marii UE, reprezentând pentru ei, că era Merkel, sau Barroso, sau nici nu mai știm noi cine, votul necondiționat și-aducător de bine pentru Ei și de rele pentru Țara lui. Tratat ca un fiște cine, arunca, prin aparițiile lui ca ”Șef de Stat”, o noțiune împrumutată din visele lui de mărire, o notă penibilă asupra noastră, ca popor. Când îmi aduc aminte de scenele de cerșeală rămase în memoria peliculelor informative, de încercarea de apropiere de Angela, de Sarkozy sau Berlusconi, în condițiile unor întâlniri oficiale, mă apucă revolta, rușinea și mă întreb cum de nu mă sinucid în locul lui.
Nimeni să nu ne spună că n-am realizat dezastrul, că n-am luat atitudine. Am mers la Referendum, am demonstrat voința majorității, l-am trimis la plimbare cu șapte milioane și jumătate de voturi în favoarea demiterii și, și ce? Abia atunci ne-am dat seama că omul nu era singur. Și americanii, și UE-iștii, ne-au amintit că nu cunoaștem termenii politici și ne-au obligat să reconsiderăm cuvântul magic ”Cvorum”. Și am trimis un Prim Ministru la protest, și s-a întors cum a plecat, de fapt nu, s-a întors cu Cele 10 Porunci, și cu o poruncă suplimentară – Împăcați-vă cu Șeful! Și s-a Împăcat. Și asta după 10, zece!, ani de prăpăd, când alegând un șef de guvern un fel de pitic, dintre foștii activiști utc-iști, atoateștiutor, a implementat, sună frumos cuvântul, și cu celeritate, și mai și, programul de distrugere a Țării, la umbra protectoare a inventatei imunități și a proliferării mafiotismului la vedere.
Așa am ajuns să rămân pe gânduri înainte de a-i răspunde prietenului meu la întrebarea, deloc retorică, ”Cum de am reușit?” să ajungem în situația dezastruoasă în care suntem fără să întrevedem o cale de ieșire. Nu-i puteam răspunde scurt, sec. Am ales această cale a ocolișului, și am luat-o de la, Dumnezeu mai știe de unde, ca să prind complexitatea răspunsului, atotcuprinzător, ca într-un tablou, precum Guernica”.
Boris David (Daris Basarab)
6 august 2014
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.