Motto: „Lăsați Planeta să existe pentru ea și nu ca de pe ea să fugă Omul …” (Gheorghe A. M. Ciobanu, „Prefață” la „Mileniul trei pe portativ”, vol. III)
Pe 25 martie 1925 s-a născut, la Roman, cel căruia cohorte întregi de oameni, de la adolescenți și până la cei aflați la vârsta senectuții, îi datorează inițierea în experiențe estetice inedite, precum și nenumărate clipe de trăire a sublimului artistic.
Dintre toate caracterizările pe care i le-au făcut profesorului Gheorghe A. M. Ciobanu contemporanii săi care l-au cunoscut mai mult sau mai puțin – în calitate de colegi de cancelarie sau colaboratori, ca elevi sau ca auditori la cele peste trei mii de expuneri tematice publice – nici una nu e mai sintetică și, în același timp, sugestivă, ca „autoportretul” pe care ni l-a lăsat la finalul unuia dintre volumele sale: „pluralic, corelații orizontalice, viziune expansiv-ascendentă, imaginativ, creativitate, vrea să nu supere pe nimeni, e mai mult cosmic, e dai și nu davai, recunoaște, ca trăsătură centrală, diversitatea lumii”. Această dovadă a unei profunde cunoașteri de sine încheie primul volum „Portrete printre rame” (Editura „Mușatinia”, 2012). Cartea însumează 151 de „portrete”, de fapt, crochiuri literare, creionate de un literat cu ochi de pictor și comentate de un filozof cu suflet de poet. Ele reprezintă existențe umane individualizate și reduse la esența lor.
Într-un virtual „Dialog cu autorul”, de la finalul cărții, ne este oferită o nemărturisită dar subtilă sinteză autobiografică, având titlul „Portret, nicicum cu ramă”. Secvența este structurată sub forma unui interviu imaginar. Interlocutorii care poartă această „discuție” sunt: „Autorul” – de fapt, autorul real, Gheorghe A. M. Ciobanu – și un alter-ego al său, numit „Personajul”. Practic, o dedublare imaginară, voită, a personalității, bineînțeles, fără conotații psihiatrice. „Interviul” propus este, de fapt, o formă alegorică, indirectă, voalată, a unui „curriculum vitae” și decurge din modestia – uneori exagerată – și reținerea Profesorului de a vorbi public despre sine.
„Autorul”, una din ipostazele Profesorului, propune ca discuția să înceapă de la verbul „a fi”, adică de la o retrospectivă existențială, expusă, însă, printr-o rememorare discretă a unor repere esențiale, concrete. „A fi”, ca și „a avea” sunt obsedantele verbe auxiliare pe care Gheorghe Ciobanu, în orice context ar apela la ele, le stoarce de semnificații lexicale și semantice. La un moment dat, în cursul „dialogului”, afirmă: „eu îmi cunosc cel mai bine trecerea prin viață”. Mărturisire directă a îndemnului ciceronian „nosce te ipsum” a unui personaj în același timp real dar și imaginar, a cărui existență a pendulat mereu între temporal și atemporal. Această maximă exprimă, de fapt, temelia cunoașterii și a înțelepciunii, întrucât cine nu-și cunoaște cusururile nu și le poate îndrepta, cine nu-și cunoaște nevoile, nu și le poate împlini, cine nu-și cunoaște calitățile, nu și le poate valorifica. În cazul Profesorului, acest „nosce te ipsum” este însoțit de permanentul „nosce universum”.
„Interviul” propus de „Autor” pornește de la verbul „a fi”, prilej pentru „Personaj” de a mărturisi atașamentul avut dintotdeauna față de infinitul cosmic. Afirmă că se simte singuratic, întrucât între el și cele șapte miliarde de pe Terra este un vid existențial, deoarece „fiecare ființă umană este un infinit cosmic”. Singularul integrat în universal. Cu toate astea, lumea îl considera ca fiind un om sociabil, care se simțea bine în mijlocul celor care-i ascultau prelegerile cu tematica generală mereu axată pe înaltele idealuri umane: Frumosul, Binele, Adevărul.
„Autorul” canalizează discuția spre componenta rațională a vieții, întrebând „Personajul” cum stă cu „sapiens”. Urmează o autocaracterizare structurată tot pe obsesiva ordonare triadică, dar care conturează un Ciobanu inedit pentru mulți dintre noi.
Când începe să vorbească despre sine, „Personajul” ezită, pe moment, mirat, fiind, că trebuie „să vorbesc eu despre < eu >”. Apoi părăsește tonul șăgalnic, dovedind o profundă autocunoaștere, stimulată probabil, în timp, de repetate și repetabile introspecții și întoarceri în sine. Avem impresia că parcă alter-ego-ul său levitează și îi dă târcoale celuilalt, pentru a-i analiza „alter-eu”-l. Își sintetizează corect și fără emfază calitățile, dovedind că a experimentat acea maximă „nosce te ipsum”, afirmând că a cultivat „la maximum și maximal” – după expresia sa – „imaginația, creativitatea și corelativul”. Este conștient de memoria sa prodigioasă, dar pe care spune că „nu am aplaudat-o niciodată”, considerând-o ca pe ceva firesc și metabolic.
Personal, a fost – după cum se autoapreciază – „prea de sine stătător și față de religie, de politică, de societate”. Nu a vrut să supere pe nimeni, cu nimic. A stat departe de „gura lumii”, lăsând pe fiecare să creadă ce vrea despre el. A „citit” pe mulți, dar el însuși nu s-a lăsat „citit”. Este o trăsătură comună cu Celibidache care, întrebat, fiind, ce ar vrea să știe lumea despre el, a răspuns sec: „nimic, și-așa, știe prea multe”.
Profesorul Ciobanu s-a „școlit pe furiș” – după cum mărturisea – nevoit, fiind, încă de când era elev, să dea meditații altora, pentru a contribui la bugetul precar al familiei. Accentul pus pe creativitate l-a făcut să ignore documentarea și bibliografiile, iar când scria sau expunea public apela tot la creativitate și improvizație.
„Autorul” interviului vrea să-l felicite pe „Personaj” deoarece se spune despre el că are „o cultură deosebită, extinsă pe multe domenii, deci, și o lectură impresionantă”. În replică, „Personajul” spune: „Sunt mereu felicitat pentru uriașa lectură, dar eu tac. Gura lumii-i slobodă”. Apoi motivează că nu a avut timp să citească, așa cum se spune, „biblioteci întregi”, din cauza multiplelor „du-te și fă cutare”, făcând referire la vasta sa activitate didactică și publicistică precum și a timpului alocat celor peste trei mii de expuneri sau zecilor de activități obștești. Dezvăluie că modalitatea sa de lectură se datorează acelui „germene de creativitate spontană și inedită”. Citea pe fugă titlurile, apoi două-trei pagini, după care închidea revista sau cartea și continua să o „scrie” mai departe, imaginar.
Când „Autorul” aduce vorba de componenta afectivă, este foarte reținut, menționând că „pe fugă, și-aici”, creându-și „atribute și imaginări”, „o constelație de întruchipări ireale” „care se destrămau cu ușurință”. Latura volitivă este expediată la fel de rapid: un volitiv „mai mult din frunze, duse de vânt”, urmărit și determinat mereu de „imperative categorice”, temperament, necesități economice.
După ce rezumă trecutul și prezentul, este invitat să se pronunțe și asupra „viitorului”: „Problema lui < mâine > a devenit o ecuație cu prea multe necunoscute. Metoda de rezolvare a ei e ținută tot mai ascunsă”. Referind-se, în continuare, la viitor, „Personajul” se rezumă la a spune că la vârsta sa se gândește la un „azi pe mâine”, sau la un „azi pe azi” și, de ce nu, la un „azi pe-acuși”. Indirect, afirmă imposibilitatea de a se ajunge la „un numitor comun”, la „o esență a esențelor umane”, întrucât „universul nostru e într-o expansiune accelerată”. Și se întreabă retoric: „dar psihicul din noi?”. Și iată un posibil răspuns: „Universul își are < găurile negre > ale sale, noi ne avem < hăurile neștiute > ale noastre”.
În final, definește viața în stilul său specific, metaforic, printr-o aliterație: „un fir finit din infinitul firii”, plasându-ne, astfel, între temporal și atemporal. Concluzia: „pe zi ce trece devenim mai vagi, mai greu de cunoscut, chiar de noi înșine”.
Surse: Gheorghe A. M. Ciobanu, „Portrete printre rame” (Roman: Editura „Mușatinia”, 2012, vol. I). „Mileniul trei pe portativ”, (Roman: Editura „Mușatinia”, 2010, vol. III).
OVIDIU TRIFAN
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.