‑Anca Sîrghie: Stimate domnule profesor Nicholas Dima, am aflat din cărțile dumneavoastră, între care Maratonul vieții din 2019, atât de bogată în mărturii legate de spectaculoasa dumneavoastră existență, că ați urmat Liceul „Mihai Viteazul” din București, după care, la Politehnică în anul al II‑lea ați fost arestat și dus la Închisoarea din Aiud. Nici aceea, nici altele, ce au urmat, din cauza atitudinii de revoltat politic anticomunist, n‑au reușit să vă demoralizeze. Dumneavoastră v‑ați păstrat curajul, reușind să terminați Facultatea de Geografie la Universitatea din București. Imposibila acceptare a regimului comunist a făcut ca, în final, să plecați din România socialistă. În 1968, erați în Austria, de unde ați ajuns în SUA. O izbândă avea să fie doctoratul realizat la Universitatea Columbia din New York. Este cunoscută activitatea dumneavoastră la Radio Vocea Americii, pe care îl ascultam cu mare interes în anii aceia întunecați. Citindu‑vă cărțile de confesiuni, am aflat că timp de 4 ani ați fost directorul Catedrei de Studii Europene la Școala Superioară Specială a Armatei Americane „John F. Kennedy” la Fort Bagg din Carolina de Nord. O experiență interesantă ați trăit‑o și în Etiopia, unde timp de doi ani ați predat la Universitatea din Addis Abeba. V‑a șocat contradicția dintre triburile rămase, parcă, în epoca de piatră și cronicile cu cei 237 regi și împărați. O evoluție spectaculoasă în tot! Știm că ați scris 12 cărți, dintre care 5 în limba română și 7 în engleză. După Revoluția din decembrie ‘89, ați revenit în România și ați ținut conferințe la Universitatea Româno‑Americană din București. Înțeleg să încep acest interviu cu…începutul. Ce amintiri aveți despre familia în care v‑ați născut și despre copilărie? Cum ați evoluat ca tânăr, ca să ajungeți omul cumva „deosebit” de azi?
‑Nicholas Dima: Doamnă profesor Sîrghie, judecând după această întrebare, văd că mă considerați o persoană deosebită. Eu vă spun sincer că mă consider un om obișnuit care a trăit însă timpuri neobișnuite și s‑a adaptat la ele. Oricum, voi răspunde întrebărilor, încercând să scot în evidență aspectele mai puțin cunoscute ale traiectoriei mele în viață, aspecte pe care nu le‑am detaliat în scrierile anterioare…
Provin dintr‑o familie ortodoxă, naționalistă și numeroasă. Faptul că am fost zece copii, dintre care opt au ajuns la maturitate și chiar la adânci bătrâneți, și faptul că am crescut în cele mai grele timpuri comuniste, a însemnat vieți dificile și neobișnuite pentru întreaga familie. Nu trebuia să fie așa, dar acestea sunt datele reale ale familiei noastre.
Tata, Ștefan Dima, s‑a născut la București în 1893 într‑o familie înstărită. Bunicul din partea tatei, Costache Dima, se născuse la Brașov, unde activase într‑un clan de comercianți macedoneni. Bunicul a murit însă când tata avea șapte ani și a lăsat în urmă o văduvă cu cinci copii, trei băieți și două fete. Tata era cel mai mic dintre copii. Din acel moment, au început greutățile. Rămasă singură și cu posibilități modeste, bunica și‑a dat cei trei fii la școala de arte și meserii unde ei au devenit meseriași și artizani ai lemnului specializați în mobilă clasică.
Când, după mai mulți ani, familia bunicii s‑a restabilit, a început Primul Război Mondial și frații Dima au fost luați în armată, fiind trimiși pe front. Apreciat ca un tânăr dotat, tata a urmat o școală de subofițeri, a fost avansat la gradul de sergent și a primit comanda unui pluton de geniști. A făcut tot războiul, a luptat la Mărășești și a fost lăsat la vatră după vreo cinci ani de militărie. În timpul războiului, a murit însă si bunica de bătrânețe și fratele cel mare în timpul luptelor și încă tânăr. Fratele mijlociu a fost lăsat la vatră înaintea tatălui si s‑a căsătorit cu o femeie rea care și‑a însușit tot ce mai rămăsese din moștenirea familiei. Aici începe tragedia personală a tatălui, care a fost lăsat cumva pe drumuri și, în consecință, nu a mai vorbit cu fratele său aproape tot restul vieții… În paranteză și sărind peste timp, menționez că, numai după ce s‑a pensionat, tata s‑a dus la Brașov unde și‑a găsit unele rude.
După ce s‑a încheiat Primul Război Mondial, tata a întâlnit‑o pe mama, Elena Zaman, născuta în 1906 în comuna Curcani, aflată la 50 de kilometri sud de București, și la scurt timp s‑au căsătorit. La început, tata s‑a stabilit și el la Curcani unde a deschis un atelier și a realizat, între altele, tâmplăria câtorva biserici din regiune. Un timp, lucrurile au mers destul de bine. Tata era muncitor cinstit și disciplinat, iar mama era hotărâtă și ambițioasă. Împreună au avut zece copii pentru că, așa cum am aflat mult mai târziu, „așa a dat Dumnezeu”. Când a intervenit însă marea criză de la mijlocul anilor 1930, părinții au decis să se mute la București. Eu, al șaptelea copil din familie, sunt ultimul născut la Curcani.
‑A.S.: Ce vă amintiți din anii copilăriei? V‑a marcat ceva în mod deosebit?
‑N.D.: În ce privește primii ani ai copilăriei, îmi aduc aminte vag și doar fragmentar de ei și cred că au fost cumva normali pentru acele timpuri. Totul s‑a schimbat însă când ne‑au ocupat rușii, iar Moscova a instalat regimul comunist la conducerea țării noastre. Îmi aduc perfect aminte că în luna august 1944 eram la bunica din satul Curcani, copil de opt ani, când trupele rusești treceau pe șoseaua București Oltenița spre Bulgaria. Atunci a fost doar începutul unei ere dezastruoase și pentru țară, și pentru familie. După aceea, lucrurile s‑au agravat pas cu pas și în 1946 a început marea foamete care a durat câțiva ani. A urmat apoi marea sărăcie care pentru familia noastră a durat aproape zece ani. La începutul acelor timpuri, în 1947, când am terminat cele patru clase primare, eu am fost retras de la școală și trimis la bunica pentru că la București familia supraviețuia de la o zi la alta.
Pentru mine totuși viața la țară, unde am trăit un an întreg alături de bunica, precum și multe vacanțe de vară din anii următori, au însemnat o viață de vis. Grădina bunicii plină de pomi fructiferi, apele și valea Argeșului, pădurile din apropiere, copiii cu care mă jucam sunt amintiri de neuitat, ce mi‑au colorat și îmbogățit viața. Am descris unele din acele amintiri în cartea Călătorie spre Libertate…
‑A.S.: Ce ne puteți spune despre anii de școală, despre anii de liceu? V‑ați putea face un portret de adolescent și de tânăr?
‑N.D.: Primele patru clase primare le‑am făcut sub vechiul regim. La școală cântam „Trăiască Regele” și alte cântece populare sau patriotice, învățam multe lucruri pe de rost, eram cuminți și deseori eram pedepsiți fizic. Personal, nu excelam în nimic și deseori eram bătut cu linia la palmă atât de învățătoare, pentru că nu îmi făceam lecțiile, cât și de popa Betreagă, pentru că nu învățam bine la orele de religie. Nu m‑am plâns niciodată, dar cred că amândoi erau oameni răi și cinici. Îmi mai amintesc că la sfârșitul clasei a patra am scris o compunere despre o călătorie imaginară din Marea Neagră până în Italia. Mă inspirasem din ceea ce citisem. Învățătoarea m‑a bătut din nou ca să‑i spun cine mi‑a făcut compunerea. Efectul a fost totuși invers. Pedeapsa m‑a făcut să mă simt mândru de acea compunere. Eu o făcusem…
In toamna lui 1948, după un an petrecut la țară, am revenit la București și am reînceput școala. Dar nu mai prea știam să citesc. În același timp, în țară se instalase stalinismul. A fost din nou greu și, deși am pornit cu ezitări, am absolvit școala elementară printre primii din clasă. La examenul de absolvire, profesorul Rădulescu, pe care noi îl numeam „hipoptamul” pentru că era obtuz si pretențios, m‑a pus să trag două bilete ca să mă prindă pe picior greșit la examenul oral. Nu m‑a prins și în final m‑a felicitat. Am intrat apoi la Liceul „Mihai Viteazul” din București, care era considerat un liceu de prestigiu, dar de la care nu am cele mai bune amintiri …
Eram adolescent, eram atletic și mă uitam după fete, dar am suferit mult pentru că nu aveam îmbrăcăminte adecvată. Viața acasă era grea. Alimentele erau pe cartelă și nu se găseau. Stăteam ore întregi la coadă pentru rația zilnică de pâine. Complexul psihic dobândit în acei ani m‑a marcat și m‑a urmărit aproape toată viața. Nu a fost un complex de inferioritate. Din contră. Aș putea spune că mă simțeam cumva superior altor colegi. A fost un complex de timiditate, de modestie, de teamă, care m‑a urmărit foarte mulți ani.
O amintire totuși foarte plăcută pe care o am din acei ani e ștrandul Obor lângă care locuiam și unde toți copiii din cartier ne petreceam verile. Acolo, am început să înot și să joc polo pe apă, ceea ce mi‑a prins bine mai târziu. În aceeași perioadă, la liceu eram „torturați” să învățăm limba rusă, limba pe care am ajuns s‑o detest. De asemenea, deseori după terminarea orelor de curs, se încuiau porțile liceului și noi, elevii, eram obligați să ascultăm conferințe politice care durau ore întregi. Ajungeam acasă epuizat și lihnit de foame. Și totuși, pentru că eram un elev bun, pe la vârsta de 17 ani, m‑au făcut utemist.
Pe de altă parte, în acei ani, am descoperit satisfacția lecturii. Astfel, am citit foarte multe cărți și treptat s‑a înfiripat în mine dorința de a învăța, de a studia și de a merge mai departe. Între timp, ajunsesem un bun jucător de polo pe apă și fusesem recrutat în lotul național de tineret, ceea ce mi‑a redat încrederea în mine. În ce privește studiile, pe toată durata liceului, mi‑au plăcut doar trei materii: limba franceză, geografia și chimia. Și cum în acea perioadă, era la modă ingineria, am dat examen la Facultatea de Chimie Industrială, dar am ajuns la Metalurgie. La Politehnica din București, am studiat doi ani de zile până când am fost arestat și cursul vieții mele s‑a schimbat radical.
‑A.S.: Ne puteți relata cum și de ce ați întrerupt studiile la Politehnică? Ce opinie aveți. despre învățământul acelor ani. Cum ați caracteriza învățământul universitar în socialism?
‑N.D.: Referitor la prima întrebare, am scris pe larg în cărțile mele, așa că voi răspunde doar sumar pentru informarea generală a cititorilor. În anul în care eu am terminat liceul, fratele meu, Ion Dima, cu șapte ani mai în vârstă decât mine, a fost arestat pentru așa‑zise crime de uneltire împotriva clasei muncitoare. După o lungă anchetă și un simulacru de proces, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, din care, sărind peste timp, a executat zece. Condamnarea lui a afectat întreaga familie. Exmatriculat și, probabil, fiind de felul meu nesupus, chiar puțin aventurier, am încercat să fug din țară, dar am fost prins pe frontiera iugoslavă. În consecință, am fost condamnat la doi de închisoare. După executarea pedepsei, am fost trimis în unitățile de muncă militare DGSM, unde erau trimiși tinerii indezirabili. Așa se face, că m‑am întors acasă după aproape patru ani. Toate aceste întâmplări nefericite le‑am descris pe larg în cărțile mele. De aceea, nu mai intru aici în amănunte…
‑A.S.: Ce ne puteți spune totuși despre învățământul universitar din țară în perioada comunistă?
‑N.D.: Despre învățământul superior din acea epocă se poate vorbi mai mult și pot fi distinse clar două perioade. Primii 10‑15 ani au fost anii încercării de distrugere a vechilor valori și a identității naționale. Au fost anii când țara era condusă de oportuniști alogeni, între care ruși kaghebiști, evrei și unguri. Eu am făcut și liceul și primii doi ani de facultate în acele timpuri. Totul se învârtea în jurul intereselor de partid. Calitatea învățământului era terfelită, iar indivizii cu așa‑zisa origine socială sănătoasă erau promovați și dominau numeric universitățile. La politehnică, de exemplu, aveam colegi care făcuseră o spoială de liceu, în timp de numai trei luni de zile, și acum urmau să devină ingineri. A fost o inversare totală a valorilor. E aproape un miracol că noi, românii, am supraviețuit.
După ce regimul comunist și‑a format cât de cât cadrele lui, admiterea la universitate a devenit ceva mai exigentă, dar discriminarea a continuat. Se știe că admiterea se făcea pe baza unui examen unde concurența era acerbă. Până în 1962, a existat însă un sistem dublu de admitere. Candidații cu dosare speciale de partid aveau locuri rezervate la intrarea în universități. În același timp, tinerii absolvenți de liceu dădeau examene și concurau 10‑15 candidați pentru un loc la facultate. De abia în 1962, s‑au desființat dosarele de partid și concurența la admitere a devenit echitabilă. În acel an, am dat examen la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității București și de data aceasta am intrat și apoi am și absolvit‑o.
Revenind la întrebarea dvs., începând de prin anii 1960, a urmat o perioadă de refacere pentru învățământul românesc. În acea perioadă, a fost îmbinată disciplina tipică țărilor comuniste cu exigența academică tradițională. Profesorii își predau cursurile cu toată seriozitatea, iar studenții se țineau de carte și învățau. Majoritatea absolvenților din acei ani s‑au impus cu ușurință, când au ajuns în Occident. Personal, i‑am găsit o singură lacună acelei perioade. Se învăța mult cantitativ și repetitiv. Se memora, dar se neglija interpretarea datelor. Lipseau modele logice și pedagogice de predare, concepte pe care aveam să le descopăr mult mai târziu. În acea perioadă, s‑a format totuși elita tehnică și intelectuală actuală a țării, elita care azi e probabil pe cale de pensionare…
‑A.S.: Cum ați izbutit să plecați din țară și să ajungeți în America? Ce șansă v‑a oferit viața în lumea liberă și ce dezavantaje ați avut de înfruntat?
‑N.D.: Și la aceste întrebări am răspuns amplu în cărțile mele, în mod special în cartea Maratonul vieții. Am abordat de asemenea subiectul într‑un alt interviu recent, luat de profesoara Anca Maria Stângaciu de la Universitatea din Cluj‑Napoca, interviu care urmează sa fie publicat curând. În paragrafele următoare vă voi răspunde totuși pe scurt și la esențe…
Deși, după absolvirea facultății, mă aștepta o situație relativ bună, eu nu am acceptat nici o formă de comunism și nu am abandonat nici ideea de a scăpa dintr‑un asemenea regim. Și am avut și eu puțin noroc odată în viață. În acei ani, situația economică a țării se ameliorase, iar pe plan politic se trăia o anumită destindere.
În 1967, la absolvirea facultății, am fost repartizat automat ca profesor la o școală dintr‑un sat din Bărăgan, dar nu m‑am prezentat la post. Atunci l‑am reîntâlnit pe profesorul Ștefan Stoenescu, cu care îmi făcusem lucrarea de diplomă și care conducea Institutul de Climatologie din București. Îmi luasem licența în geografie fizică cu o lucrare despre clima litoralului românesc al Mării Negre. Profesorul Stoenescu m‑a sfătuit să dau examen la aeroportul Băneasa care la acea vreme se extindea și avea nevoie de meteorologi. Am dat examen și am fost angajat. Acolo, am cules multe informații utile, mi‑am făcut unele relații și, după un an de zile, am reușit să obțin un pașaport să vizitez Iugoslavia. Din Iugoslavia, am trecut în Austria unde am obținut azil politic și, în martie 1969, am aterizat la New York ca refugiat.
Primii doi ani în America au fost grei și cumva aventuroși. Am făcut tot felul de munci necalificate, am traversat continentul de la Atlantic până la Pacific, am muncit pe unde am putut și am reușit să strâng niște bani. Între timp, Universitatea Columbia din New York la care cerusem să fiu admis la doctorat, mi‑a comunicat că am fost admis. Trebuia să‑mi îmbunătățesc doar limba engleză și să o aduc la nivelul șapte, din zece nivele. Pentru studii inginerești, de exemplu, puteai fi primit și cu nivelul șase. Pentru studii lingvistice, se cerea nivelul nouă. Deci, după doi ani și jumătate în Statele Unite, am devenit din nou student, luptându‑mă cu limba engleză și cu greutățile materiale ale vieții zilnice.
-A. S.: Ce tema sau teza de doctorat v-ati ales?
‑N. D. : Titlul exact al tezei mele de doctorat este Migrarea de la sate la orașe în Uniunea Sovietică în anii postbelici și consecințele etnice ale migrării. Am susținut dizertația în 1975 la Universitatea Columbia din New York, avându‑l ca îndrumător pe profesorul Robert Lewis. Importantă nu este însă atât de mult teza, cât etapele prin care am trecut ca să ajung la doctorat; adică aproape patru ani am făcut studii la zi, ani care au inclus și cercetarea necesară tezei. Și aceasta, după alți cinci ani de studii la Facultatea de Geografie din București.
Subliniez din nou că am ajuns în Statele Unite în 1969 și, după doi ani și câteva luni, am fost admis la doctorat. Nu mi‑a fost însă deloc ușor. În toți acei ani de studii suplimentare la Universitatea Columbia, m‑am luptat continuu cu greutăți materiale și cu dificultăți de limbă engleză.
‑A.S: Dacă tot am atins acest subiect, vreau să vă întreb cum se obține în general un doctorat în America?
N. D.: Întrebare foarte bună. Pentru cititorii acestui interviu, este util să menționez elementele cheie ale obținerii unui doctorat în America. Pentru a fi acceptat, trebuie să fi absolvit cu note bune o facultate acreditată și să ai recomandări din partea unor profesori care te cunosc. Universitățile preferă absolvenți cu studii de masterat, dar acceptă și absolvenți doar cu bachelor’s degree. Precizez că universitățile sunt pretențioase, iar cele de mare prestigiu sunt foarte exigente. Columbia, de exemplu, se află printre primele zece universități din lume. La ultimul sondaj, era – cred – pe locul opt. Asemenea universități sunt și foarte scumpe. În urmă cu 50 de ani, taxele anuale la Columbia erau de aproximativ 7‑8 mii de dolari. Acum ele ajung la vreo 70 de mii de dolari pe an.
Altfel, în funcție de diploma pe care o ai și de cursurile luate, în programa de studii ți se recomandă sau îți alegi singur cursurile care te interesează. Apoi, pe măsură ce acumulezi numărul de credite cerut de universitate, te consulți cu profesorul îndrumător și începi să te concentrezi pe specialitatea pe care o dorești. Intre timp, dacă nu ai deja un masterat, ți se cere să scrii o teza echivalentă. Fiecare facultate are, totodată, unele condiții obligatorii proprii. De exemplu, la Facultatea de Geografie a Universității Columbia a trebuit să susțin examene la două limbi străine. Eu am ales franceza, ca limbă de circulație internațională, și rusa, deoarece unele din documentele pe care urma să le consult erau în limba rusă.
‑A. S.: Cum se specializează studenții, cursanții, în aceste condiții?
‑N. D: Fiecare student frecventează cursurile care să‑l conducă la o specializare principală și la una sau mai multe specializări secundare. În acest scop, studentul, care în general este un om matur când ajunge la acest nivel, se consultă cu profesorii facultății respective. Oricum, în funcție de studiile precedente, fiecare student trebuie să frecventeze un număr obligatoriu de cursuri și să acumuleze un număr specific de credite. După îndeplinirea acestor condiții, începe pregătirea pentru un important examen oral, pe care îl susții în fața unei comisii formate din cinci profesori. În ce mă privește, eu mi‑am ales ca primă specialitate Geografia Populației Lumii și, în auxiliar, studii regionale privind Uniunea Sovietică și Europa de Est. Aceasta a însemnat studii interdisciplinare… etnice, culturale, politice, geo‑politice.
Deci, după ce am luat cursurile recomandate și am acumulat creditele necesare, a urmat perioada de pregătire pentru examenul oral, pregătire care se face, în mare parte, pe cont propriu. În cazul meu, aceasta a durat circa opt luni de lecturi și consultări continue, cu trei profesori din departament. Pot să afirm, fără ezitare, că, în urma acelor lecturi, am devenit într‑adevăr un om bine pregătit în domeniile alese. A urmat deci, examenul oral în fata unei comisii de cinci profesori, care a durat două ore și pe care l‑am trecut cu brio. In cazul meu, comisia a fost formata din Robert Lewis, îndrumătorul tezei, William Hance, decanul departamentului specializat în studii africane, profesorul Woolworth, specializat în Asia Centrală, profesorul Webb specializat în America Latină și profesorul Austerlitz, lingvist poliglot născut în România din tată american.
Fiecare asemenea examen e individual, comisia respectivă întrunindu-se doar pentru tine. După acel examen, devii doctorand și intri într‑o altă etapă. Urmează alegerea și aprobarea subiectului dizertației, apoi cercetarea, redactarea și susținerea tezei în fața aceleiași comisii de cinci profesori. Și ca o curiozitate statistică, mai puțin de unu la o mie dintre americani au doctorat și foarte puțini dintre aceștia și‑au luat doctoratul la una dintre marile universități din Statele Unite.
‑A.S.: Ce v‑a determinat să alegeți studierea populației Uniunii Sovietice pentru teza de doctorat?
‑N.D: Inițial, am dorit să abordez evoluția Basarabiei în perioada sovietică, dar profesorul Lewis nu s‑a lăsat convins de propunerea mea. În perioada respectivă, în anii ‘70, el primise fonduri private să studieze evoluția postbelică a întregii populații sovietice și angrenase în studiul său câțiva studenți avansați. Intre aceștia, mă aflam și eu. El a fost cel care mi‑a sugerat subiectul tezei, iar eu am acceptat, cu condiția să adaug și consecințele etnice ale migrării rural‑urbane din URSS. Altfel, a fost un subiect mai greu decât mă așteptasem, dar care m‑a ajutat foarte mult să înțeleg ce se întâmpla în Uniunea Sovietică a acelor ani.
‑A.S.: Pe ce documente și materiale v‑ați bazat pentru alcătuirea tezei?
‑N.D.: Din punct de vedere statistic, m‑am bazat pe recensămintele oficiale sovietice din 1959 și 1970, dar și pe multe publicații, anuare, rapoarte economice regionale sau pe republici, precum și pe diverse articole și analize. Majoritatea articolelor și analizelor consultate erau scrise în limba engleză, iar altele fuseseră traduse din rusă în engleză. Trebuie să mărturisesc că fac parte din generația de români care a fost forțată ani de zile să învețe limba rusă, dar aceasta nu s‑a lipit de noi. Ar fi fost totuși foarte util dacă o învățam. Am învățat însă, cât să mă descurc printre statistici…
In ce privește finalizarea lucrării de doctorat, cercetarea și redactarea ei au durat destul de mult, dar în final am susținut‑o cu succes. Membrii comisiei m‑au felicitat și, în mod neașteptat pentru mine, l‑au felicitate și pe profesorul Lewis. Menționez că acesta cunoștea greutățile prin care trecusem și m‑a susținut și m‑a încurajat continuu.
‑A.S.: Ce elemente noi ori mai puțin cunoscute ați adus în studiul dvs?
‑N.D.: În anii ‘70 ai secolului trecut, Uniunea Sovietică se mai umanizase și încerca să proiecteze imaginea unei țări oarecum normale. În urma studiului meu, am ajuns la câteva concluzii noi și interesante, care nu corespundeau imaginii dorite de Moscova. De exemplu, analiștii oficiali susțineau că migrarea de la sate la orașe avea loc în două etape. Mai întâi, cei din sate migrau în micile orașe din apropiere și în a doua fază plecau de acolo în marile orașe de pe tot întinsul Uniunii Sovietice. Poziția oficială sovietică era contrazisă însă, de statistici și de numeroase relatări ale celor care migrau. Concluzia mea a fost că analizele oficiale încercau să ascundă procesul de rusificare a populației și faptul că erau favorizați etnicii ruși.
Din cercetările mele reieșea că numeroși ruși plecau din satele Rusiei în zone urbane și industriale de pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice. Acest fenomen bloca migrarea locală de la sat la oraș și forța locuitorii republicilor neruse să migreze la mii de kilometri depărtare de vetrele lor. Am constatat fără echivoc acest lucru în special când m‑am concentrat pe republica Moldova. A doua concluzie e de natură principal subiectivă. Citind scurte articole despre viața și activitatea de zi cu zi a oamenilor, mi‑am dat seama că naționalitățile din URSS clocoteau de nemulțumire și urma să erupă ca un vulcan și să pună la îndoială însăși existența Uniunii Sovietice. Acest lucru s‑a și întâmplat.
‑A.S.: Ați amintit de Basarabia. Ce s‑a întâmplat cu ideea studierii ei?
‑N.D.: Subiectul l‑am amânat, dar l‑am reluat la scurt timp după ce mi‑am susținut doctoratul și m‑am mutat la Washington. Cercetările necesare, editarea manuscrisului și găsirea unei edituri care să publice cartea, mi‑a luat aproape la fel de mult timp, cât îmi luase și doctoratul. Altfel, cele mai multe cercetări le‑am făcut prin subsolurile Bibliotecii Congresului din Washington, unde am obținut acces nelimitat la resursele instituției. Rezultatul a fost cartea Bessarabia and Bukovina, apărută ințial în 1982 la Editura East European Monographs, Columbia University Press, New York. Ulterior, au apărut încă două ediții revăzute și îmbogățite în Statele Unite și în traducere la Cluj‑Napoca și Chișinău. A fost primul studiu postbelic complet al chestiunii Basarabiei și a fost foarte bine primit de specialiști. Așa cum era de așteptat, în Uniunea Sovietică, inclusiv la Chișinău, cartea a fost vehement criticată.
‑A.S.: Ați avut în America o carieră universitară strălucită, pornind de la New Jersey, până la școala de comando a Armatei Americane, plecând apoi în Etiopia la Addis Abeba în 2005‑2007. Ce proiecte v‑ați propus și ce ați izbândit?
‑N.D.: Încep prin exprimarea unei frustrări pe care dumneavoastră o puteți considera lipsă de modestie. Am avut o carieră mulțumitoare, dar nu strălucită. Reușita unei cariere nu se măsoară prin părerile altora sau prin poziția la care ai ajuns. În opinia mea, ea se măsoară prin poziția potențială la care ai fi putut ajunge, bazat pe pregătirea și experiența ta, dar la care nu ai ajuns pentru că ai fost blocat. De altfel, un prieten român‑american, ca și mine, și care de asemenea a ajuns într‑o funcție guvernamentală relativ bună, îmi spunea cu un gust amar:“ Ei nu m‑au angajat pentru ceea ce știam eu, ci pentru ceea ce nu știau ei, și ei nu știau aproape nimic…”
Privind retrospectiv, este limpede că am pornit dezavantajat în cursa pentru afirmare în America. În primul rând, a fost vârsta. Ar fi trebuit să ajung în Statele Unite cu vreo cinci ani mai tânăr. Apoi, am fost victima convingerilor mele morale, care nu mi‑au permis să fac nici un compromis. Am acuzat comunismul pentru toate tragediile din lume și mult timp nu am văzut lacunele Americii și ale Occidentului. În consecință, am fost considerat inflexibil și radical, ceea ce ulterior mi‑a blocat orice acces la vreo poziție de prestigiu și influență.
Oricum, mi-am început cariera intelectuală americană la Universitatea William Paterson din New Jersey, am continuat-o la Vocea Americii la Washington și am plecat apoi ca profesor la centrul militar US Army, JF Kennedy Special Warfare Center and School, din Fort Bragg, Carolina de Nord. In continuare, am revenit la Vocea Americii și după alți zece ani m-am pensionat și am redevenit profesor, jurnalist liber profesionist și scriitor. Acesta este în linii mari traseul meu intelectual prin America și prin lume. În toți acei ani, m-am gândit tot timpul la țară și am trăit cu ideea întoarcerii acasă.
.
‑A.S.: Pentru că erați cunoscut ca fost deținut politic în România, ajuns în Lumea libertății, ați simțit că sunteți urmărit de securitatea din țară?
‑N.D.: În funcțiile pe care le‑am avut, am beneficiat de o anumită protecție oficială, dar a trebuit să respect și unele limite de activitate; limite pe care le‑am cam încălcat. Pe tot parcursul anilor ‘70 și ‘80 ai secolului trecut securitatea a urmărit consecvent și permanent activitatea exilului și, în special, pe cea a liderilor politici, dar trebuie să recunosc că nu știu să se fi făcut nici un act de agresiune fizică împotriva noastră. În perioada aceea, am participat personal la numeroase activități ale exilului și, în mare măsură, le‑am inițiat și organizat. Când fac această afirmație, mă refer la demonstrații de stradă, întâlniri confidențiale în mici grupuri, mari întruniri publice, conferințe, declarații, articole de presă și intervenții politice la Washington. Ei bine, la multe din aceste activități eram urmăriți îndeaproape și uneori veneau la noi chiar diplomați români să ne convingă, chipurile, că regimul din țară se schimbase și că noi, cei plecați, ar trebui să fim de partea țării!?
‑A.S.: Știți de ce îmi amintesc cuvintele acestea despre regimul comunist? De mesajul cu care și‑a reîntâlnit filosoful Constantin Noica la Paris vechii prieteni, pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran. Când aceștia l‑au auzit pe Noica lăudând realizările socialismului din România, i‑au replicat că a înnebunit. Ceea ce mă impresionează înainte de toate la dumneavoastră este gândul întors mereu spre țară, un gând dovedit și prin titlul dat cărții Românii și România între pământ și cer, având ca prefațator pe prof. univ. Nicolae G. Drăgulănescu, un temeinic prieten al meu. Care sunt ideile axiale ale crezului dumneavoastră privind România prezentului?
‑N.D.: În Constituția țării noastre ar trebui să figureze ca obiective principale: unirea Basarabiei cu țara‑mamă, consolidarea românismului în toata țara reîntregită, cultivarea diasporei, integrarea în Uniunea Europeană cu condiția menținerii identității și suveranității și asigurarea unui loc propriu într‑o lume globalizată.
‑A.S.: Domnule Dima, doresc să revin pe scurt la cariera universitară. Cum se acordă titlurile sau gradele academice în America?
‑N.D. : Titlul de profesor e acordat de fiecare universitate, dar după criterii oarecum generale. Predomină experiența pedagogică, cercetarea, lucrările și cărțile publicate, precum și activitățile extracuriculare și administrative. Interesant e însă că toți profesorii, indiferent de grad, au aceleași obligații academice, anume să predea. La William Paterson, de exemplu, eram cinci profesori de geografie și toți predam un curs de geografie generală, o combinație de cadru geofizic și activitate umană, care era obligatoriu pentru toți studenții. Universitatea avea nevoie de mai mulți profesori pentru că clasele erau limitate de maximum 30 de studenți. În ce mă privește, fiind nou și începător, la prima ședință a departametului l‑am întrebat pe decan cum să predau acel curs. Decanul mi‑a răspuns politicos că nu‑și poate permite să spună unui doctor cum să predea. Și vreau să adaug ceva hazliu. Aveam un manual foarte bun și cuprinzător după care ne ghidăm, dar fiecare profesor își predă acel curs potrivit cunoștințelor și înțelegerii lui personale. Cred că, dacă ne‑am fi dat examen între noi, profesorii, fiecare am fi picat.
Doresc totuși să deschid o paranteză la acest punct. Pentru mine, primele întâlniri cu studenții americani au fost grele pentru că am avut emoții. Noroc că la Columbia luasem un curs de oratorie și făcusem practică în fața colegilor. Altfel, acel curs mi s‑a potrivit ca o mănușă și l‑am găsit foarte ușor. După primul semestru, am început să predau și alte cursuri propuse de mine și mai aproape de noile mele specializări, ceea ce a făcut o impresie foarte bună. Decanul mi‑a mărturisit ulterior că de obicei, când angaja un profesor tânăr, trebuia să aștepte vreo doi ani până ce acesta să intre în ritmul universității. Mi‑a mai spus că eu i‑am surprins, pentru că am fost bun de la început. De altfel, clasele mele au fost vizitate și de alți profesori în cadrul practicii de monitorizare și aceștia au fost surprinși de atenția cu care mă ascultau studenții… În al treilea an, urma să fiu definitivat. Și azi îmi lipsesc acele clase!
Altfel, când am știut că părăsesc facultatea, am rămas singur câteva minute în clasa în care îmi încheiasem ultimul curs. M‑am gândit la cariera de profesor pe care și azi o consider o misiune nobilă. Dacă rămâneam în învățământ, aș fi ajuns mult mai departe pe plan academic și aș fi scris cu siguranță mai multe cărți. Și s‑a mai întâmplat ceva pozitiv și important în acea perioadă. Treptat, mi‑am pierdut accentul străin în limba engleză, ceea ce i‑a impresionat pe colegii care au constatat acea schimbare.
‑A.S.: Ce v‑a determinat să părăsiți universitatea și să plecați la postul de radio Vocea Americii unde ați lucrat timp de 20 de ani? Ce socotiți că a fost interesant ca ziarist în comunicarea cu ascultătorii din România? Aveți amintiri deosebite, poate dramatice?
‑N.D.: Într‑adevăr, am lucrat timp de 20 de ani ca radio journalist la VOA din Washington, dar în două etape diferite din punct de vedere politic. Și acele perioade le‑am relatat în scrierile mele precedente și în interviul mai devreme menționat.
Altfel, părăsirea învățământului a fost o hotărâre foarte grea. Am părăsit de bună voie acel post de profesor pentru că la Washington mi se oferea perspectiva unei cariere în serviciul diplomatic american. M‑am înfundat însă în labirintul birocrației guvernamentale. Într‑o asemenea birocrație, nu contează pregătirea sau experiența, ci relațiile pe care ți le faci și capacitatea de a deveni parte din sistem. Mi‑am dat seama destul de repede că la guvern nu se angajează oameni de valoare, ci mediocrități care știu să se „învârtească”. Nu a fost pentru mine.
In această situație, în prima perioadă de zece ani la Vocea Americii, m‑am luptat cu inerția unei instituții de stat, cu mulți șefi inepți numiți pe criterii politice, și cu unii colegi frustrați și invidioși. Mi‑au trebuit vreo doi ani ca să mă orientez, pentru că nimeni nu mi‑a acordat nici un ajutor și nici nu mi s‑a făcut vreo pregătire specifică pentru radio. Prezența în fața unui microfon deschis și producerea pe viu a unui program radio trebuie învățate și necesită timp. Unii începători se pierd în fața microfonului sau la pupitrul producției unei emisiuni. Și pentru că nu am acceptat sistemul ierarhic și abuziv în care intrasem, șefii au făcut mari eforturi să mă concedieze. Treptat, m‑am impus însă și unii ascultători din țară, care ne scriau, au afirmat despre mine că sunt o adevărată enciclopedie de cunoștințe.
Nu m‑am simțit totuși în apele mele într‑o asemenea instituție și nu simțeam nici impactul mesajelor emisiunilor noastre în România. Informam și încurajam ascultătorii, dar regimul din țară era de neclintit și cu timpul s‑a înrăutățit. Personal, am avut însă și unele satisfacții, mai ales că m‑am impus ca reporter de teren. În acea calitate, în 1985, am fost trimis în Canada cu prilejul vizitei lui Ceaușescu la Ottawa și Montreal și am transmis reportaje și interviuri de la fața locului. Pentru mine, acea misiune a reprezentat un vârf de carieră jurnalistică și cred că a și contribuit puțin la prăbușirea despotului. Totuși, la Vocea Americii mă simțeam neîmplinit intelectual și visam să mă întorc în mediul academic. La scurt timp, dorința mea a devenit realitate. Mi s‑a oferit un post de profesor la o importantă școală militară a armatei terestre americane și mi‑am reînnoit cariera.
Altfel, în timp ce am lucrat la Vocea Americii, s‑au întâmplat două lucruri. Pe partea pozitivă am pătruns în lumea ziaristicii americane și am reușit să‑mi fac unele relații oficiale la Washington. Pe de altă parte, lucrând predominant într‑un mediu de limba română, am scăpat de accentul străin de care până atunci nu mai reușisem să scap.
‑A.S.: Ați plecat deci și de la Vocea Americii și ați ajuns la centrul militar J.F. Kennedy din Carolina de Nord?
‑N.D.: În 1985 am fost angajat de centrul de pregătire militară US Army, JF Kennedy Special Warfare Center and School din Fort Bragg, Carolina de Nord, unde am fost numit directorul Catedrei de Studii Euro‑Sovietice. Precizez că în prealabil, ținusem mai multe prelegeri la acel centru și elaborasem un model de evoluție a țărilor comuniste.
Trebuie subliniat faptul că la acel Centru de Studii Militare, toți cursanții erau ofițeri, aveau o diplomă universitară și își făceau masteratul timp de două semestre cu accent pe pregătire internațională. Din punct de vedere intelectual, cei patru ani petrecuți acolo au fost cei mai fertili ani intelectuali din întreaga mea carieră.
La un moment dat, școala a insistat să mă permanentizeze, dar începuse perioada de perestroika în Uniunea Sovietică și am considerat că, având în vedere intențiile mele de a face ceva pentru România, era mai bine să mă întorc la Vocea Americii. A fost a doua oară în viața mea când a trebuit să aleg între două variante și nu am să știu niciodată dacă am făcut o alegere bună.
‑A.S.: Ce satisfacții și ce realizări ați avut ca profesor la Școala de Studii Militare J.F. Kennedy?
‑N.D.: Am avut imense satisfacții materiale, morale și intelectuale. Aș putea spune că pentru prima oară am putut folosi tot bagajul de cunoștințe pe care le acumulasem de‑a lungul întregii vieți. La rândul lor, studenții, mai bine spus cursanții, erau oameni maturi, responsabili și foarte receptivi. Acolo am dezvoltat câteva modele pedagogice pe care ulterior le‑am folosit pe tot parcursul carierei.
Unul dintre acele modele se referă la evoluția ciclică a regimurilor comuniste, evoluție bazată pe schimbul de generații, din care reieșea prăbușirea iminentă a acelor regimuri. Modelul l‑am publicat în 1987 în revista Military Intelligence. Conform acelui model, urmau evenimente zguduitoare în lagărul sovietic, ceea ce s‑a și întâmplat câțiva ani mai târziu. Dacă nu aș fi fost blocat de cercurile diriguitoare din umbră ale Americii, prin studiile și realizările mele, aș fi ajuns mult mai departe. Dar nu am fost pe placul acelor cercuri. Am fost apreciat, în schimb, de ofițerii cu care am interacționat, ofițeri cu grade de la căpitan până la general.
Alt model pe care l‑am elaborat a fost cel de înțelegere a altor culturi și mentalități. L‑am dezvoltat pentru că mi‑am dat seama că ofițerii, majoritatea americani, aveau o perspectivă etno‑centrică și nu înțelegeau comportamentul altor țări și națiuni. Și acest model multidisciplinar și complex s‑a bucurat de aprecieri. Am avut satisfacția să constat că aceste modele și unele din cărțile, studiile și analizele mele au fost folosite și la alte universități.
‑A.S.: Pare evident că ați fost apreciat. Așa cred că se explică distincțiile și premiile care vi s‑au acordat. Dintre acestea care vă sunt cele mai dragi și de ce?
‑N.D.: În cursul carierei, am primit mai multe mențiuni, premii, plachete, am fost citat etc. dar vă spun sincer că nu am alergat după asemenea forme de recunoaștere. Și totuși, distincțiile primite de la armată mă fac să mă simt mândru de ceea ce am realizat. Drept recunoștință pentru prestația mea, Centrul JF Kennedy mi‑a decernat o medalie pentru servicii excepționale aduse Armatei Americane. Este distincția pe care o prețuiesc cel mai mult. Medalia cu certificat personal primită la Fort Bragg le depășește pe toate celelalte. Îmi amintește de studenții‑ofițeri pe care i‑am pregătit. Erau oameni încă tineri ca să poată fi modelați și în același timp erau maturi și gândeau singuri…
Alte instituții la care am mai predat ori la care am lucrat mi‑au acordat și ele unele distincții, între care menționez cu multă plăcere placheta primită de la U.S. West Point Military Academy. Aceasta este cea mai veche și, probabil, cea mai prestigioasă academie militară din America. Îmi amintesc că odată comandantul Academiei m‑a invitat să petrec o zi întreagă, de dimineață până seara, între studenți, ca să mă familiarizez cu viața lor de cadeți. Atunci m‑am întreținut și cu studenții și cu unii dintre instructorii lor. Cadeții se plângeau că sunt ocupați tot timpul și se simt obosiți, dar nu se plângeau de sistem. M‑am gândit cu nostalgie că mi‑ar fi plăcut și mie, în tinerețe, să fac o asemenea școala.
‑A.S.: Revenind la studii și la publicații, ați pus pe hârtie experiențele dvs.? Ați tipărit modelele mai devreme menționate? Le‑ați prezentat și la alte universități?
‑N.D.: În timp ce eram profesor la Școala militară din Carolina de Nord, am publicat mai multe analize și articole de specialitate și am finalizat două cărți. Prima carte a fost dezvoltarea modelului mai devreme menționat și pe care am numit‑o Cross‑Cultural Communication, în traducere liberă Dialog între Culturi. Studiul a fost mai întâi litografiat pentru uz intern și ulterior a fost tipărit sub formă de carte normală la o editură din Washington. Tot acolo am terminat cartea Journey to Freedom pe care am tipărit‑o însă după ce m‑am întors la Vocea Americii. Voi reveni la aceasta carte pentru că are o poveste interesantă.
În ce privește alte școli și universități, am ținut zeci de conferințe și prelegeri și am fost invitat la multe instituții de învățământ civile și militare. Dintre acestea din urmă, menționez US Military Academy (New York), US Naval War College (Rhode Island) si US Military School at Carlisle Barracks (Pensylvania). Lista completă de prelegeri, expuneri și conferințe e prea lungă pentru a fi detaliată. De altfel, nici nu cred că am o asemenea listă completă. Și nu menționez conferințele în limba română pe care nu le‑am inclus în CV‑ul meu pregătit de altfel doar pentru Statele Unite.
‑A.S.: Ce ne puteți spune despre cea de‑a doua perioadă a activității dvs., după ce ați revenit la Vocea Americii în 1988?
‑N.D.: Subiect foarte interesant, dar pe care de asemenea l‑am abordat pe larg în lucrările mele. În timpul rezidenței mele în Carolina de Nord, Centrul militar trimisese deja la Vocea Americii mai multe caracterizări excepționale. Una dintre ele era semnată de comandantul Școlii, generalul David Baratto. Toate acestea au făcut o impresie deosebită la Washington.
M‑am întors la Vocea Americii cu o aureolă de demnitate și respect. Nimeni nu a mai îndrăznit să mă șicaneze. Dar vechea reticență față de mine nu a dispărut; a rămas în culise, drept pentru care nu am fost promovat nici o dată la un post managerial. De exemplu, la scurt timp după revenirea mea, serviciul românesc a deschis concursul pentru un nou șef. Eram cel mai calificat… dar a fost adus de la București un informator al CIA‑ului care inițial a fost făcut redactor șef și apoi șef de serviciu. Ulterior s‑a dovedit că fusese și informator al securității. Cam așa se scrie istoria și la Washington.
Între timp însă, situația internațională se schimbase radical. Ceva deosebit se întâmpla în lagărul socialist, iar eu am stabilit imediat legătura cu intelectualii basarabeni din Chișinău pe care i‑am sprijinit fără întrerupere tot timpul. Apoi, în octombrie 1988, am fost trimis în misiune jurnalistică la Chișinău, Cernăuți, Kiev, Moscova, Riga și Leningrad, misiune care a reprezentat de asemenea una dintre marile mele realizări. În acele peste 30 de zile prin URSS am întâmpinat multe greutăți, dar am reușit să transmit reportaje inedite și încurajatoare pentru care am fost apreciat. Ulterior, am publicat un articol amplu despre acea misiune.
A urmat prăbușirea comunismului și revenirea mea periodică și continuă în țară. În acei ani, am întâlnit și intervievat toți noii lideri de la conducerea țării noastre și din opoziție. Ani de zile, am crezut că schimbarea era reală și visam la o Românie liberă și prosperă, dar acel vis a devenit treptat un coșmar. Și nu mă refer la mine. Mă refer la România.
M‑am pensionat în 2001 și imediat am obținut un post temporar de profesor la Școala navală superioară U.S. Naval War College din Rhode Island și apoi la James Madison Univesity din Virgina, unde am predat cursuri de studii internaționale. Apoi, am luat o pauză, după care am plecat în Africa.
‑A.S.: Apropo! Ce ne puteți spune despre cariera dvs. internațională? În ce țări și la ce universități ați mai predat?
‑N.D.: În ce privește cariera internațională, menționez ca în timp ce eram radio‑jurnalist la Washington și apoi profesor în Carolina de Nord, am călătorit destul de mult în străinătate și aproape peste tot am fost solicitat să țin prelegeri. Prin asemenea activități, mi‑am făcut unele relații care după ce m‑am pensionat mi‑au prins foarte bine.
Am ieșit deci la pensie la vârsta de 65 de ani și un timp m‑am ocupat de sortarea documentației strânse de‑a lungul anilor și de unele probleme pe care le tot amânasem. După un timp, a început să‑mi lipsească însă activitatea academică și am acceptat să plec ca profesor în Etiopia. Acolo, la Universitatea St. Mary din Adis Abeba, am predat cursuri de metodologie pedagogică, cursuri dezvoltate inițial în Anglia, și am oferit diverse prelegeri în domeniile mele. În continuare, am fost trimis în Djibouti, unde am predat cursuri de cultură și civilizație americană și, respectiv, de cultură și civilizație britanică. Cursurile le‑am axat pe sistemele socio‑politice ale celor două țări, dar am inclus și elemente de istorie, geografie, cultură și geopolitică.
În timp ce mă aflam în Africa, am scris și am publicat câteva articole în limbile engleză și română și am ținut un jurnal personal, detaliat și oarecum exotic, publicat la București în 2007 cu titlul Jurnal Etiopian. În ambele țări am călătorit mult și m‑am aventurat în zone mai puțin explorate și chiar periculoase.
Vizitând regiunea Afar dintre Djibouti și Etiopia, am avut un accident grav, în urma căruia am fost spitalizat timp de 37 de zile. Mai întâi am fost internat la Spitalul militar francez din Djibouti și apoi am fost expediat cu o ambulanță aeriană la Paris, unde am fost supus unui tratament de specialitate. Acel accident a pus capăt carierei mele africane. A urmat o perioada de câțiva ani de regândire a sensului vieții, perioadă în care am mai scris și am publicat trei cărți în limba engleză.
‑A.S.: Și totuși, în cele din urmă, v‑ați întors în țară, unde ați ținut alte conferințe, ați lansat câteva cărți și ați predat timp de mai mulți ani. Ce ne puteți spune despre acea perioadă?
‑N.D.: Așa cum am menționat deja, visul meu de o viață întreagă în străinătate a fost să mă înapoiez în țară, să intru eventual în politică și să mă pun la dispoziția României. M‑am lovit însă de un zid invizibil și de greutăți neașteptate. Noii guvernanți români de după zisa revoluție din ‘89 nu au dorit oameni onești și intransigenți ca mine. Am găsit înțelegere doar în unele cercuri academice și în special la Universitatea Româno‑Americană din București. Acolo am fost apreciat în mod deosebit și am oferit timp de câțiva ani cursuri în limba engleză, atât în specialitățile mele cât și în domeniile cerute de programa europeană a universității. În afară de București, am mai conferențiat la Cluj‑Napoca, Chișinău și la noile universități din Târgoviște și Târgu Jiu.
Pe lângă conferințe, am avut de asemenea câteva lansări de cărți. Având în vedere preocuparea mea permanentă pentru Basarabia, în ziua de 30 martie 2018, am asistat la sesiunea specială a Parlamentului României pentru comemorarea centenarului Unirii. Cu acel prilej, într‑una din sălile Parlamentului, s‑a făcut lansarea cărții mele Mărturii Dedicate Eroilor și Martirilor Noștri. Din nefericire, în timpul acelei lansări, am avut un accident vascular în urma căruia am ajuns timp de zece zile la Spitalul de urgență din București. Ulterior, a intervenit pandemia de covid și apoi războiul din Ucraina și nu am mai revenit în țară. Între timp însă, vârsta a înaintat și sănătatea nu mai e aceeași, dar încă m‑aș întoarce în țară, dacă aș fi solicitat…
‑A.S.: Așteptăm cu mult interes să reveniți în țară, domnule profesor, chiar fără vreun angajament politic, pentru că principiile dumneavoastră morale s-ar putea să contravină cerințelor pe care le impun partidele. Sper să ne întâlnim și să ne cunoaștem în mod nemijlocit. Înainte de a ne întâlni, doresc să vă mai pun totuși câteva întrebări. Mai întâi, vă întreb: Când v‑ați decis să publicați texte scrise de dumneavoastră și să deveniți astfel scriitor?
‑N.D. : Doamnă Sîrghie, am să vă surprind din nou, afirmând că mult timp nu m‑am considerat scriitor. Am început să scriu pentru că pur și simplu mă frământau anumite gânduri și idei și a trebuit să le aștern pe hârtie. Le‑am scris pentru cei care nu au cunoscut o viață ca a mea, o viață care se poate numi oricum, numai normală nu. Am început prin a scrie mici întâmplări mai puțin obișnuite și am ajuns pe neobservate la articole, analize, studii și cărți. Oricum, am publicat primele articole în ziarele românești din exil, la scurt timp după ce am reușit să plec din țară în octombrie 1968…
Dorința de a mă informa și de a scrie o am totuși din prima tinerețe, când țineam un jurnal din care o bună parte îl mai păstrez și azi. Acel jurnal se întinde pe mai mulți ani și pe aproximativ 20 de carnete de adnotări. Pe baza acelor însemnări, am scris o parte din cartea Maratonul Vieții. După 60 de ani, am revăzut aproape întâmplător acele însemnări și am rămas surprins să constat cât de puțin m‑am schimbat în esența mea. Într‑adevăr, rămânem toată viața așa cum am fost concepuți în matricea noastră genetică. Acele însemnări reprezintă, de fapt, începutul real al preocupărilor mele de scriitor. Poate e interesant să redau câteva adnotări inedite din acele file de jurnal de tinerețe:
ÎNSEMNĂRI PERSONALE (1961‑1963)…
Când vorbesc prea mult cu alții, nu mai am timp să vorbesc cu mine însumi.
Când am venit pe lume, gândeam foarte sănătos. Unde am greșit?
Cred că omul are un destin pe care până la un punct îl poate controla. Care e acel punct?
Un suflet delicat cu greu răzbește în lumea brutală de azi.
Poporul nostru uneori dezamăgește…Suntem umili și timorați. Trebuie să ne reeducăm… Vreau să contribui la cultivarea simțului național, la consolidarea demnității noastre, la cunoașterea tradițiilor și aspirațiilor românilor de pretutindeni.
Unii oameni se nasc maturi și nu îmbătrânesc niciodată. Sufletul nu îmbătrânește și nu moare; se maturizează… Omul e doar în trecere pe pământ. Viața e o luptă grea, deși reprezintă doar o clipă în trecerea noastră spre infinit.
Așa cum dimineața pleci și seara revii acasă, la fel e și viața. Dimineața pleci și seara te întorci…’acasă’. O viață e ziua; o ziuă e viața. Ziua avem soare, iar noaptea avem stele. Pe a nopții boltă, putem lumina și noi.
Creștinismul poate fi considerat ignorant și naiv, dar filozofia fără credință în Dumnezeu duce la nebunie. Mă gândesc la Nietzsche!
Dreptatea și fericirea nu există, dar merită să le cauți și să lupți pentru ele. Căutarea devine un scop în sine.
Mi‑e frică uneori de dezlănțuirea caracterului meu, chiar și de ambițiile mele. E bine să am lânga mine pe cineva care să mă tempereze.
Mi s‑a spus că sunt tare complicat; complicați sunt cei care au încurcat căile adevărului.
Judecă numai faptele. Dacă judeci cauzele, nu mai poți acuza pe nimeni.
Merită să te sacrifici pentru scopuri nobile, pentru țară? Categoric. merită!
PS 2022: Aș putea afirma că din aceste mici însemnări inedite reies preocupările românesti, intelectuale și spirituale, care mi‑au definit ulterior întreaga viată…
‑A.S.: … Înțeleg că aveți însemnări ilustrative care ar trebui abordate separat, domnule profesor Dima. Acum revin și vă întreb: În ce limbă preferați să scrieți și cum a evoluat exprimarea dvs. în limba scrisă?
‑N.D.: Am început să scriu în mod natural în limba română și acum, la sfârșitul „maratonului vieții”, m‑am întors definitiv la limba natală. În ce privește limba engleză, toată viața în Statele Unite m‑am luptat cu ea și niciodată nu am posedat‑o așa cum aș fi dorit. Am reușit totuși să mă exprim și să scriu simplu, clar și concis, ceea ce a fost apreciat de majoritatea celor care m‑au ascultat ori au citit lucrările mele. Altfel, sunt exigent în ceea ce scriu. Revăd și corectez textele de mai multe ori înainte de a le trimite altora sau înainte de a le publica.
Pe de altă parte, mi‑au trebuit peste cinci ani de zile până când am ajuns să gândesc și în limba engleză și până când m‑am declarat mulțumit de ceea ce scriam. Mărturisesc totuși că de cele mai multe ori și azi, înainte de a trimite un text la o publicație de limba engleză, o rog pe doamna mea să‑l revadă. Miriam este bilingvă, spaniolă și engleză, și, între altele, a fost și redactor.
‑A.S. : Când v‑ați decis să începeți să publicați texte scrise? Ce targeturi are activitatea dumneavoastră de scriitor?
‑N.D.: …De unde să încep? Deși în prima tinerețe visam cumva să devin scriitor sau jurnalist, cred că am devenit scriitor fără intenție și fără să‑mi dau seama…
Oricum, începutul maturizării mele și al necesității de a scrie și de a povesti, se plasează în închisoare, la vârsta de 20 de ani. Acolo m‑au descoperit deținuții mai vârstnici ca fiind un bun povestitor. Tot acolo am învățat pe de rost multe poezii de suferință, pe care le‑am recitat de nenumărate ori în cercuri intime și de încredere. După ce m‑am eliberat, povesteam episoade din viața de închisoare și îi fascinam pe toți cei care mă ascultau. Unele mici amintiri le‑am consemnat „stenographic” sau voalat chiar în jurnalul meu personal. Noroc că nu l‑a găsit securitatea. Deci, înainte de a așterne gândurile pe hârtie; înainte de a le scrie la mașină sau la computer, le‑am „scris” în suflet. Și odată încolțite în suflet, nu le‑am mai putut opri. Și pentru cine le‑am scris? Un prieten afirma că scriitorii scriu pentru ei înșiși și pentru cei care îi citesc!
La concret, așa cum am mai spus, primele articole le‑am scris în timp ce mă aflam în lagărul de refugiați din Austria. Apoi, i‑am trimis poeziile de închisoare învățate pe dinafară lui Vasile Posteuca, refugiat încă din 1941 și profesor la o universitate din Minnesota. Acesta le‑a publicat la o editura din Madrid și a insistat să‑mi scriu amintirile din închisoare. Povestisem acele întâmplări din detenție de atâtea ori, încât am terminat de scris prima mea carte, Amintiri din Închisoare, în doar câteva luni. Cartea a fost publicata la Paris de grupul Câmpul Românesc din Hamilton, Canada.
‑A.S.: Da, Câmpul Românesc de lângă Hamilton, Canada esteun adevărat for al activității patriotice a românilor diasporei noastre. Eu am fost invitată, începând din 2006, la mai multe ediții ale Săptămânii Internaționale a Culturii Române, ce se desfășoară acolo anual în zile de iulie .Astfel, m-am lămurit că diasporenii români nu sunt deloc indiferenți la problemele mari și neliniștitoare ale țării lor de obârșie. Acum vă întreb: Ați publicat acele amintiri din închisoare și în limba engleză?
‑N.D.: Aici e o poveste mai lungă. Eu am scris cartea înainte de a‑mi începe doctoratul. Când mi‑am reluat studiile la Universitatea Columbia, timp de câțiva ani, nu am mai avut timp de nimic altceva. În acei ani am uitat și de… pokerașul de sâmbătă seara dintre prieteni, și de fotbal, și de orice pierdere de timp la un pahar de vorbă… Atunci am înțeles că oamenii se nasc ca să muncească, să realizeze ceva în viață, așa cum fac protestanții și anglo‑saxonii. Așa ne‑au luat‑o aceștia înainte, în timp ce noi, românii, am bătut pasul pe loc. Și apropo! Dintre toate viciile de mai sus, doar pasiunea pentru fotbal s‑a redeșteptat în mine, dar numai după ce m‑am pensionat…Să revin însă la obiect. Cartea Amintiri din Închisoare a ajuns în mâna unei englezoaice care locuia la Londra. Ea era măritată cu un român și în primii ani ai comunismului fusese deținută politic în țară împreună cu soțul ei. Fiind impresionată de cele relatate, ea mi‑a propus să traducă evocarea mea în limba engleză, la un preț rezonabil. La vremea respectivă, eu eram din nou student și nu prea aveam bani. Traducerea, făcută fără grabă, a durat vreo doi ani.
Mai târziu, după ce m‑am reafirmat ca intelectual și am obținut un post mulțumitor, am început să trimit manuscrisul englezesc al cărții la diferite edituri, dar nimeni nu înțelegea cum și de ce un tânăr nevinovat în vârstă de numai 20 de ani ajunge în închisoare!? Vedeți dvs! aici intervine înțelegerea diferită a lumii și a vieții prin prisma experienței istorice a fiecărei țări și națiuni; aveți modelul de care vorbeam mai devreme. În plus, în acei ani, eram prins cu cercetarea și scrierea monografiei Bessarabia and Bukovina, astfel că numai după mulți ani, când am obținut postul de profesor la armată, am ajuns să reiau povestea amintirilor din închisoare. Între timp, înțelesesem mult mai bine și mentalitatea americană.
Am preluat deci proiectul și am lucrat la el timp de vreo doi ani de zile în paralel cu pregătirea cursurilor pe care le țineam în fața ofițerilor. În acea perioadă, biroul meu era într‑o încăpere mare și aveam vecini ofițeri americani. Aceștia au văzut proiectul la care lucram și au început să citească manuscrisul, în timp ce eu îl pregăteam. Întrebările și comentariile lor m‑au ajutat mult să finalizez manuscrisul, care a devenit o carte diferită; o carte matură și amplă, bazată parțial pe experiența mea penitenciară. Noua carte, intitulată Journey to Freedom, a apărut la o editura din Washington la începutul anului 1990. E singura mea carte care, pe lângă succesul de autor, mi‑a adus timp de câțiva ani și o mică remunerație. Ulterior, cartea a fost tradusă și publicată la București în două ediții cu titlul Călătorie spre Libertate.
Aceasta e istoria amintirilor mele de închisoare, scrise inițial prin 1970 și apărute într‑o formă diferită în limba engleză, după 20 de ani. Cartea se găsește și azi pe Amazon…
‑A.S.: Ați valorificat academic aceste cărți și studii? Ați ținut conferințe pe temele lor? Au fost traduse și publicate și în alte țări?
‑N.D: Da, am ținut numeroase conferințe, majoritatea în Statele Unite, dar și în alte câteva țări.În SUA, am oferit zeci de prelegeri atât în marile orașe americane ca New York și Washington, cât și în localități de provincie și universități din diferite state. Am fost, de asemenea, intervievat de mai multe posturi de radio și de televiziune. Referitor la lucrările apărute în afara Americii, am publicat într‑o revistă de specialitate din India și în volumele de studii ale unor instituții românești din Germania și Franța. Apoi, după 1989, am publicat mai multe studii și articole jurnalistice în România și în Basarabia.
‑A.S.: Apropo! În ce împrejurări v‑ați apropiat de Biblioteca românească din Freiburg în “Studiile” căreia ne‑am întâlnit semnând adesea articole?
‑N.D.: Am vizitat Biblioteca românească de la Freiburg în 1969 în primele luni după ce am reușit să plec din țară. M‑am împrietenit cu directorul ei, Virgil Mihăilescu, pe care l‑am admirat și cu care am colaborat ulterior ani de zile. Am devenit unul din susținătorii acestei importante instituții românești din Germania și din exil. După ani de zile, am vizitat din nou biblioteca în calitate de reporter la Vocea Americii. Atunci i‑am luat domnului Mihăilescu un amplu interviu care a fost serializat la radio. Am scris însă și despre acest subiect în interviul cu profesoara Stângaciu de la Cluj. Altfel, într‑adevăr ne-am întâlnit în paginile buletinului de studii și cercetări al bibliotecii române din Freiburg. La acele buletine internaționale, au colaborat atât intelectuali români de elită cât și oameni de știință din diferite țări.
Revin însă la întrebarea dvs. și subliniez că dacă scrii și publici în limba engleză, ești deja internațional, pentru că foarte mulți oameni de știință din toată lumea urmăresc ce se publică în engleză. Altfel, spre surprinderea mea, cartea Culture, Religon and Politics, apărută inițial în Statele Unite, a fost tradusă și publicată în Iran de un profesor universitar iranian. Acesta mi‑a scris un mesaj amabil și mi‑a trimis două exemplare ale cărții, scuzându‑se că nu mi‑a cerut permisiunea pentru publicarea ei, deoarece Teheranul nu a aderat la convenția internațională pentru drepturile intelectuale. Pe mine tipărirea cărții în Iran și în limba Farsi (Persana) m‑a măgulit.
‑A.S.: Iată niște detalii absolut surprinzătoare, pentru înțelegerea circulației internaționale a lucrărilor dvs.! Care credeți că sunt cele mai semnificative titluri ale cărților dvs?
‑N.D.: Reamintesc cititorilor că de‑a lungul carierei am publicat șapte cărți în limba engleză și cinci în limba română. Dintre cele în limba engleză, consider că cele mai semnificative sunt Bessarabia and Bukovina, Journey to Freedom, și Cross‑Cultural Communication. În această ultimă carte, am dezvoltat modelul de înțelegere (și neînțelegere) dintre oameni care aparțin unor limbi, culturi și națiuni diferit. Toți provenim din natură, creștem biologic și evoluăm mental; ne dezvoltăm apoi intelectual și, în final, năzuim la spiritualitate. Modul în care reușim să comunicăm între noi depinde de nivelul la care am ajuns fiecare ca individ, ca societate și ca națiune. Modelul e complicat însă la toate nivelele atunci când intervin interesele. Menționez în plus cartea The World in the Age of Globalization, în care prezint lumea globală contemporană și închei cu cartea‑eseu The Purpose of Life în care explic cum văd eu sensul spiritual al vieții. Această carte a apărut și în țară cu titlul Scopul și semnificația vieții.
Adaug ca important faptul că ultimii ani de reveniri continue în țară m‑au readus la vatra strămoșească și m‑au făcut să mă concentrez din nou pe subiecte românești. Ultimele mele trei cărți sunt în limba română și îmi sunt foarte apropiate de suflet. E vorba de Mărturii Dedicate Eroilor și Martirilor Noștri, carte lansată în Parlament (2018), Maratonul vieții (2019) și Românii și România: Între Pământ și Cer (2021). Am conceput această ultimă carte‑eseu drept o platformă‑program pentru salvarea țării. În preambulul cărții, si repet, am subliniat prioritățile naționale care, în opinia mea, ar trebui înscrise în Constituția României: Unirea cu țara a teritoriului dintre Prut și Nistru; Consolidarea românismului în Transilvania; Cultivarea confraților din afara granițelor; Integrarea în UE prin menținerea identității și suveranității; Asigurarea unui loc propriu într‑o lume globalizată… Cine are ochi să vadă! Cine are urechi să audă!
‑A.S.: Domnule profesor, nu pot încheia acest interviu fără să vă mai pun o întrebare: Ce gânduri aveți acum la apusul carierei și la încheierea unei vieți zbuciumate? Ce vă frământă?
‑N. D.: Doamnă profesor Sîrghie, în România am trăit continuu cu teama de diavol. L‑am simțit mereu în spate. Mă urmărea și încerca să mă prindă. În America l‑am avut în față. A vrut tot timpul să mă împiedice. Acum nu mă mai tem de el. L‑am lăsat în urmă și mă apropii de Marea Judecată. Ce mă frământă? Pe plan personal, mă frământă greșelile și alegerile eronate pe care le‑am făcut în viață.
Și totuși, ce mă frământă cel mai mult este destinul României și al neamului nostru. Ca națiune, am avut toate calitățile să ajungem un neam avansat și prosper, dar geografia, istoria și vecinii au fost împotriva noastră. Am trecut prin epoci oribile. Am în minte comunismul de ieri și oportunismul de azi. Riscăm să ne pierdem țara. Se apropie un nou deznodământ și suntem nepregătiți. Ne‑am pus speranțele în alții și mă tem că rămânem din nou descoperiți. Unii din marii noștri vizionari ortodocși au prevăzut o nouă catastrofă națională înainte de a ne reface. Nu e viziunea mea, dar e un avertisment. E posibil ca rușii să atace Europa și inițial să o și supună. Văd Rusia ocupând întreaga Moldovă. Îi văd pe unguri intrând ca niște nătângi în Transilvania, ca mai apoi să se retragă umil. Îi văd și pe bulgari intrând temporar în Dobrogea, dar fără convingere și fără răutate. În final, văd totuși renașterea națională a țării.
Văd o viitoare Românie mare, prosperă, dreaptă și frumoasă!
‑A.S.: Admir la dumneavoastră preocuparea neobosită pentru afirmarea poporului român în lume, chiar dacă găsirea căilor concrete de atingere a unor asemenea deziderate majore, dorite de cei mai mulți dintre noi, este mult mai dificilă decât ni se pare în prezent. Permiteți‑mi să nu împărtășesc viziunea sumbră pe care tocmai ați făcut‑o în final, chiar dacă vă respect punctul de vedere, drept care am consemnat fidel zisele dumneavoastră.
Vă mulțumesc pentru mărturisirile încredințate. Vă doresc multă sănătate.
(Interviu realizat prin telefon de Anca Sîrghie cu Nicolae Dima, la 1 octombrie 2022)
Melidonium 