Emilia Ţuţuianu: O poetă romaşcană: Cecilia Bănică-Pal

Fiind o îndrăgostită fără leac de limba şi literatura română, de poporul român, de locul unde s-a născut, de locul unde trăieşte în prezent, poeta Cecilia Bănică Pal a încredinţat tiparului, în anul 2004 primul său volum de poezie: Nelinişti fireşti, ce dezvăluie gânduri şi sentimente în imagini artistice danteşti de o candoare deosebită.
În anul 2007 poeta s-a aşezat din nou la masa de scris, cu speranţa inepuizabilă de a scrie în graiul mioritic al cuvintelor pentru toţi cei care iubesc poezia. Aşa a luat fiinţă volumul Sentimente metalizate, volum de un lirism aparte ce vibrează gingaş şi feminin în faţa trăirilor umane.
Versul său de o realitate reală şi virtuală aduce un univers aparte în lumea poeziei româneşti. Citind cu atenţie poemele sale înţelegi că ele sunt născute din suferinţă, disperare, iubire şi credinţă. Suflet nobil şi înţelept poeta scrie poezia cea mai curată şi dragă vieţii: cea venită din suflet… aducătoare de lumina Adevărului.
Prin sensibilitatea sa poetică, Cici Pal ştie să ne pună sufletele în mireasma de busuioc şi măr ca în Raiul fericirii nepământene.
Versul său ţâşneşte firesc, inspirat, aşa cum respiră, ca într-un şipot de apă proaspătă de munte, ca un izvor terestru şi sideral ce umblă vrăjit printre oameni.
Volumul LA UMBRA TIMPULUI constituie o reflecţie profundă, perpetuu polemică de situare în lume, ca şi în universul interior. Poezia sa este o reacţie verbală, un gest cu totul deosebit care devine un mod de evadare, dar şi un mod de a rămâne în prezent, altfel spus un balsam şi o rănire a sufletului în acelaşi timp, un semn al singurătăţii şi al prezenţei unor fiinţe dragi sufletului său.
Volumul este structurat pe trei registre: unul filosofic – ca un adevărat labirint de idei şi trăiri- unul spiritual –în care cunoaştem iubirea, aşteptarea, regăsirea – şi al treilea registru este cel social, care ne oferă opoziţia dintre „lumea urâtului” şi „lumea frumosului” în care se află poeta.
Titlul cărţii este în strânsă legătură cu textul poeziei. Sub forma monologului, eul matur priveşte în urmă cu beatitudine, recuperând afectiv vârsta de aur a tinereţii. Starea poetică diafană, nu poartă stigmatul sau tragismul luptei cu timpul. Trăirile sale poetice urcă în zboruri înalte spre sfere ideale sau coboară obsedant în adâncuri infernale fără să-şi poată găsi astâmpărul.
Există o măsură a tuturor lucrurilor în existenţa poetei. Timpul este măsura inevitabilă a trecerii sale. El este ca o pictură, care se aşterne în faţa ei – şi este în contact cu el numai pentru o clipă – atât cât nu întoarce ochii de la ea. Va cunoaşte o nouă reinventare a timpului, măsurând timpul printr-o trăire intensă, profundă:
„Căutăm liniştea de dinainte de noi
Căutăm liniştea de după noi

Măsurăm timpul
dintre cele două linişti…
Îl găsim imens, dur, necruţător,
plin de suliţi, plin de foc,
de apă, de vânt, de vârtejuri nebune”
Măsura timpului

În timp, poeta trece prin labirintul paşilor purtaţi, căutând lucruri noi. În poezia Labirintul paşilor purtaţi o vedem cum păşeşte pe străzile pline de amintirile trecutului:
„Mi-am căutat urmele pantofilor mei
pe străzi pline de praful anotimpurilor,
Am găsit urma piciorului drept
stătea pitită sub conturul
unei tălpi nr. 45-46-zimţată
fin pe margini cu urme de luciu
amestecat cu nisip.
M-am simţit umilit, răvăşit,
că n-am putut să las şi eu o urmă
ca cea a piciorului de barosan…”

Indignată că nu poate lăsa o urmă, precum cea care o înghiţise pe ea, aruncă bolovanul:
„am luat un bolovan
şi l-am aruncat peste ea.
În zadar
urma mea se şterse
iar a lui râdea
– tronând ca o matroană într-un bar.”
Labirintul paşilor purtaţi
Trecând peste timp, poeta măsoară toate senzaţiile prin fiorii istoriei. Puritatea naturii, misterul tradiţiilor, credinţelor, formează:
„…Umbre de zei ce mă-nfior,
Ieşind din templele pustii…

Se-nvălmăşeau ca norii grei
Arcuri, săgeţi, care de luptă,
Intrând în bătălia cruntă
Oştenii-păreau nişte zmei.”
Fiorii istoriei

Amintirile retrăite în prezent sunt ilustrate în imagini blânde, venite tiptil din trecut:

„…Mâinile mele se plimbau
ca două flori de nufăr
în culcuşul limpede şi cald
pe care mi-l dăruise mama.

Picioarele mele-cozi de peşti aurii-
se zbăteau să-şi găsească sprijin
în plămadă de carne şi sânge
din care am răsărit.”
Dialog intim

Poeta Cici Pal nu se pierde în sentimente de aşteptare…ea deschide fereastra cerului pentru a înţelege şi păstra iubirea. Astfel, percepţia clipei prezente este reformulată:

„Dacă n-am purta în noi
o fereastră deschisă spre cer
n-am cunoaşte lumea iubirii
şi a urii
fără să-ncercăm
să iubim mai mult decât urâm.”
Fereastra cerului

În poezia Iluzii moderne, poeta notează ca parametrii ai existentului poporului, dorul, doina şi hora:
„din spaţiu celest – mioritic
curg spre noi
şi hora
şi doina
şi dorul
făcându-ne nemuritori.”
Iluzii moderne

Aşa cum singuri ne naştem – singuri murim. Cel mai vechi simbol al umanităţii, simbol al vremii trecute este creionat în imagini metaforice de o zguduitoare realizare artistică care readuc în sufletul nostru ritmul şi profunzimea doinei-cântecul specific, nouă, românilor:

„Strâng la pieptul meu petale,
Le prefac în cânt de soare,
Îl azvârl în largul zării,
Îl trimit în largul mării
Să îngâne legănând:
Sunt copilul dorului,
Sunt copilul visului,

Sunt copilul codrului,
Sunt copilul orişicui,
Sunt copilul nimănui.”
Singuraticul copac

Nostalgia trecutului, dialogul cu umbrele trecutului care îi ating sufletul, o face pe poetă să tresară şi să se întoarcă dureros în prezent:

„Port umbra propriului trecut,
Un joc din negru şi lumini
Pecetea primului sărut
Domneşte în ochii mari, senini.

Din trupul candid de fecioară,
Păstrez mirosul de salcâm
Sub care stam odinioară,
Plutind pe-al viselor tărâm.”
Retrăire

Sentimente de iubire, în care poeta nu uită tinereţea cu freamătul şi bucuria vârstei: “mi-e frig şi aştept o vară fierbinte”….sunt mărturisite în cadenţa paşilor de toamnă, când:

„Năluci din poveşti rătăceau zgribulite
Şi-n jocuri fluide şi-n salturi grăbite,
Timid, sărutau statuile mute.

Îmi strâng în tăcere pe trupul trudit
Sacoul, şi merg înainte
Zăresc printre norii cei negri plecând
Iubirea ce-n mine murise.”
Regrete

Trăirile, unele tumultoase, altele potolite, parcă şoptite şi nu scrise transmit acel unic sentiment –de iubire:
„Mergând pe-alei îmbrăţişaţi
De haina toamnei arămii,
Păşeam domol, de dor purtaţi,
Sub vraja lunii argintii.

Pe obrajii noştri sidefii,
Pe ochii umezi de mirare
Umpluţi cu vise de copii,
Cu sunet vesel de chitare;
Iubirea îţi făcea cărare.”
Aşteptare

Cu mantia plină de lumină primăvara împarte din pocalul ei tinereţe, voioşie şi culoare. Este anotimpul în care s-a născut poeta Cici Pal, anotimpul primei şi ultimei iubiri. Bucuria şi emoţia acestui anotimp se revarsă cu toată fiinţa în darul oferit de natură.
Ca o adevărată poetă, poate să fi deopotrivă El, Ego-ul profund, Mama, etc:
„Vei spune, poate, că-s romantic
Sau demodat, înapoiat…
Dar mărţişorul cel şăgalnic
Îmi umple viaţa de bărbat.”
Decor primăvăratic
Metamorfoza este principiul lumii după Ovidiu, o lume a multiplului. Ea apare ca o piesă de teatru în care se joacă viaţa însăşi, un joc împotriva tragismului pieirii, un mijloc de apărare:

„Câinelui meu
i-am cumpărat o mască de om
şi l-am făcut domn
l-am îmbrăcat în frac
i-am pus o pălărie fistichie pe cap
un baston argintat
şi-am pornit-o la plimbat
pe-o stradă îngustă-pe-nserat”
Metamorfoze
Sintetizând, creaţia poetei Cecilia Bănică Pal se reliefează ca într-un basorelief cu o multitudine de faţete ale trăirii umane înfăşurate într-o haină presărată cu o varietate de mijloace artistice şi cu o diversitate de stiluri.
Tenta filosofică se găseşte în fiecare poezie a sa, uneori fiind doar sugerată, alteori grav meditativă.
Viaţa şi moartea , conceptual privite străbate spaţiul liric al celor trei volume: Sentimente metalizate, Nelinişti fireşti şi La umbra timpului.
Refuzul de a trece „dincolo”, din poezia Confruntare (vol.Nelinişti fireşti) se face printr-un limbaj dur:
„Hârcă netrebnică,
ce te înfrupţi din trupurile noastre…
Hârcă nepoftită,
varsă-ţi secera în lanuri de neghină…”
În poezia Ruga sărmanului (vol. Sentimente metalizate) poeta prosternându-se în faţa lui Dumnezeu cere:
„un colţ de rai…
S-aud corul îngeresc,
În cer să mă odihnesc.”
Sau în Dialog intim (vol. Umbra timpului) în care speranţa de a găsi liniştea va fu după ce va pleca „din haosul în care m-ai lepădat”.
Nu există nicio notă de pesimism ci o luptă cu viaţa, luptă punctată cu durere şi deseori cu revoltă. Din această atitudine s-au născut şi poeziile cu substrat social –peisajul tranziției cu schimbarea aspectului urbanistic: Tristeţea străzii (vol. Nelinişti fireşti) cu drama sufletească a copiilor a căror mame au plecat la muncă în alte ţări:
„Vino! Te rog, vino
N-am cui să spun
C-am simţit fiorul primului sărut.” Dragoste de copil
sau, cu tragismul unei categorii a cărei existenţă nefericită duce la distrugerea fiinţei umane, ca în Balada boschetarului, în care filosoful Tudor Ghideanu a găsit elementele asemănătoare cu Aşteptând-l pe Godot a lui Samuel Becket.
Trecerea prin infern (focul din container) este de un realism dur, cu o proiecţie cinematografică, în care detaliile devin elemente de construcţie ale imaginilor vizuale şi audititive:
„Căciula îi pare o vatră încinsă
Iar mâneca hainei e-aproape un scrum
Şi corpul întreg e o torţă acum”. Balada boschetarului
De altfel poeta rămâne o adeptă a principiilor binelui, refuzând răul, ca-n Dialog intim (vol.,Nelinişti fireşti) în care imaginea artistică devine un adevărat rechizitoriu:
„Pe locul lor în jilţuri de catifea
Râd sfidătoare: prostia, ipocrizia, făţărnicia
Hoţia, lăcomia, crima setea de sânge, răutatea, nedreptatea”.
Cu discreţie, poeta îmbină elementele filosofice, sociale cu note folclorice. Menţionez doar câteva dintre poeziile reprezentative, existente în întreaga sa creaţie: Cântec, Răzleţe gânduri pentru mama, Cântec nostalgic, Ruga sărmanului, Alint, Senzaţii de toamnă, Singuraticul copac etc.
Această atitudine plină de venerare oare poeta şi faţă de trecutul istoric. Notez câteva titluri: Strigăt, Rodelul Baladei rostite, Fiorii istoriei etc. toate demonstrând arta de a readuce icoana de demult:
„Vorbeam trecutului apus,
Plimbându-mă-n singurătate
Şi mă gândeam la cei ce-au plâns
Pe zidurile vechi uitate.”
Cu privire la aceste poezii Iözsel Balogh (Uniunea Scriitorilor) menţiona:
„Poeta îşi asumă rolul neliştitor al paznicului „de far”, al sufletelor debusolate şi descumpănite în şuvoiul evenimentelor dramatice, chiar tragice.”
De aici, dorinţa de linişte, fuga de viaţa obişnuită, cu universul ei liniştitor sau cu acele căutări spre descifrarea şi rezolvarea problemelor de zi cu zi.
Trăirile poetice sunt însoţite fie de note satirice, fie de participare afectivă, uneori uşor ironică: Cotidiană, Obişnuita familie, Clipa de răgaz etc.
„Între vocile clare ale Poesisului actual, cântecul Ceciliei Bănică Pal este întremător de spirit, de edificare a sufletului din suflet, a Omului din om…” Tudor Ghideanu