Tiberiu Tudor, Enisala, Versuri, Editura Mușatinia, 2022
Un tur virtual prin cărările cetății medievale Enisala, arată, în chip transfigurat, un ținut arid, calcaros, împrejmuit de lacurile Dobrogei. Ziduri și bastioane, terenuri sinuoase care la prima vedere, nu oferă priveliștii nimic spectaculos. Și totuși, de unde vine misterul, magia acestei cetăți din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, construită cu scop militar de negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră? Acest mister și-a propus să-l descifreze, împreună cu cititorul, în măsura posibilului, autorul Tiberiu Tudor.
Și, de ce să nu recunoaștem, ne-a prins și ne-a surprins, până ne-am trezit la porțile cetății. Ca să pătrunzi în interiorul ei, îți trebuie curaj și perseverență și o mare iubire pentru poezie. Autorul a îmbinat în chip fericit istoria cu poezia, arheologia cu arta construcției, invitându-ne la o călătorie fascinantă, pe măsura înaintării în agora cetății, pe străzile poeziei autentice. Ceea ce se remarcă dintruînceput este ineditul abordării, cu totul neașteptat, descoperind o splendidă poveste, mai întâi de dragoste pentru cuvânt, pentru imagine. Dacă ar fi să ascultăm glasul pietrelor, câte n-am afla. Un labirint magic, ca orice labirint care te amețește dar te și fascinează în aceeași măsură. Cetatea a cunoscut, de-a lungul veacurilor și înflorirea și decăderea dar și abandonul în fața invaziei turcești la nord de gurile Dunării, ruinei, schimbării formelor de relief și a altor primejdii. Apa, nisipul cuarțos roșu-brun, vânturile, intemperiile, popoarele năvălitoare, în continuă încleștare pentru câștigarea dreptului de înstăpânire, toate sunt prezente. Dar, prin oricâte încercări va fi trecut, sufletul locurilor s-a înstăpânit până astăzi, în legende nemuritoare. Enisala a rămas ca un bastion al apărării împotriva forțelor dușmane și a naturii dezlănțuite. Și după secole în care ruina s-a înstăpânit, abia în zilele noastre, zidurile au fost restaurate și cetatea a devenit un astractiv punct turistic, renăscând din propriile ruine și cenușă, precum mitologica Pasăre Phoenix. Un veritabil ”cuib de vulturi” așa cum a fost socotit de unii arheologi, în care interesul științific se îmbină perfect cu atracția turistică. Peisaje spectaculoase, rezervații naturale, o rețea de lacuri între Razim și Babadag, dealuri calcaroase, toate ingredientele pentru a ne putea imagina un tărâm de poveste. Oamenii s-au rostuit și s-au înveșnicit pe aceste meleaguri de când lumea. Chiar dacă traiul nu le-a fost ușor. Aducerea la zi a tradițiilor, a modului de viață al dobrogenilor face din această carte un reper aproape monografic al acestor locuri, despre care nu prea s-a scris. Și așa cum s-a zis în vechime: ”Toate drumurile duc la Roma”, se spune și despre această cetate, ”Toate drumurile duc către cetatea Enisala”. S-o luăm și noi pe drumul cetății, să ne transportăm în timp și să vedem ce comori de frumusețe ascunde. Și desigur că, împreună cu autorul, vom fi câștigați, poate mai mult decât am fi bătut drumurile de piatră, în căutarea comorilor. Un farmec tipic dobrogean se degajă din toate aceste locuri străvechi care reînvie odată cu inspirația poetului și transpunerea ei în pagină. Și deși pătrunzi într-un spațiu relativ închis între ziduri și vestigii ale trecutului, ai senzația, admirând priveliștile, de nemărginire. Spațiul și timpul se comprimă și se dilată, după stările noastre afective. Poate poezia să inducă stări de grație? Da, pentru că însăși ea este o stare de grație, de inefabil, care îmbină realul cu imaginarul. Dar toate acestea nu pot fi privite decât cu ochii sufletului. De pe dealurile pe care a fost construită cetatea, din capătul Podişului Visterna, în special de pe Dealul Gras, totul se vede în altă lumină, una parcă ireală. Chiar și România se vede altfel, înveșmântată în straie aproape magice, care-i dau un aer proaspăt, mai limpede, mai alcătuit.
Și dincolo de toate acestea, simplitatea, lejeritatea și adâncimea versurilor lui Tiberiu Tudor este cea care primează. Farmecul dăruit de cuvinte este neasemuit și te cucerește de la prima pagină. Și acest farmec al versurilor dublează sau rivalizează cu farmecul locurilor, de parcă s-ar afla întro continuă întrecere. O astfel de istorie a cetății invită la meditație despre vremurile de altădată, primejdii, acte de eroism, mod de trai, în interiorul și în afara masivelor ziduri de apărare și supravegere a toate transmise în documente pe care muzeografii, arheologii, istoricii le studiază asiduu, descoperind mereu noi și noi repere.
Cu adevărat, cuvântul impune, chiar înaintea imaginii. Nu poți decât să te așezi contemplând, veghind, minunându-te de apariția și dispariția soarelui din apa lacului Razim (Reazelm), priveliști care-ți taie respirația.
Poetul ia martor al iluziilor sale pierdute Dunărea, care-i fură chipul și-l tulbură după bunul plac al vântului și valurilor neliniștite. Admirând aceste minuni ale naturii, dar și ale mâinilor omenești, poetul are revelația deșertăciunii și a clădirii pe nisip a visurilor sale reale și ireale: ”Tot ce-am clădit este numai nisipul. // Și dacă scriu este doar pentru moarte, / Preț pentru ultima mea erezie, / Sufletul meu răzvrătit îl vor arde / Nevindecat de imensa-i trufie” (Enisala).
Molipsit de candoarea zăpezii din ”satele sfinte” care-i aprinde obrajii de gerul fierbinte, poetul recunoaște: ”Decembrie – singurul suflet al meu”. Se știe că poetul e creatorul unor imagini sublime. El vede ceea ce noi nu vedem, aude ceea ce noi nu auzim, simte, acolo unde nimeni nu dă semn că ar simți ceva. Pentru el, ”Zăpada de azi e un semn de lumină, / Copacii sunt prietenii mei minunați”. În același timp el își declină personalitatea astfel: ”Zăpada de azi înseamnă sfidare / Și-i semn pentru prietenii mei ce s-au dus / Că, singur în ocnele mele de sare, / Eu încă sunt viu. Și că nu m-am supus.” Autorul folosește mult oximoronul ca procedeu stilistic destul de rar care indică o contradicție în termeni, dar poate semnifica și nehotărârea: ”Aprinde-mi obrajii de gerul fierbinte”; ”Treceam întunecat în soare”; ”Negru, în această lume pastișând / Până-n profanare tentele candorii” (Negru!); ”În întunericul alb viscolind”; ”Dragostea ta, orbind lumina / Acestui răsărit de soare” (Sufletu-i mantia de zdrențe); etc.
În același timp, autorul părăsește poziția sa de stihuitor, bazat mai mult pe sugestie, pentru o poezie protestatară, deschisă, uneori vehementă, în dorința de a-și lămuri sieși precum și altora, poziția sa, cu privire la unele situații actuale. Astfel își formulează și crezul poetic: ”Sunt vatra acelorași vânturi ca iarba uscată, / Stăpâni ai acestor pământuri fusesem odată. // Porumbul în lanțuri, învins, își târăște arama – / De prea multă vreme-am deprins umilința și teama. // De prea multă vreme-n amurg, pe sub cumpăna ierbii, / Tăcerile noastre se scurg înțelepte ca șerpii. // Suntem fără glas. Ne-au înfrânt. Ne-au intrat în altare. / Lumina acestui pământ au strivit-o-n picioare. // Și sufletul, cât ne-a rămas, nu-i de-ajuns să se plece, / El trebuie să fie părtaș întru fărădelege. // De-ajuns! este vremea să dăm armăsarilor bice, / Amurgul de fum și văpăi ca un semn să-l despice, // Să trecem în șei, galopând peste iarba uscată, / Stăpâni ai acestui pământ, cum fusesem odată.” (De-ajuns!)
Metafora este cu totul uluitoare: ”târfă splendidă a disperării”; ”Vetrele sunt stinse, în butucul lunii”; ”Sărut pe ciutura fântânii”; ”Sunt logodit cu disperarea”; ”Trece ca un uliu tinerețea mea”; ”Cnutul zăpezii cu plumbi de argint”; ”Lumina – pui de lup cuminte”; ”Vara purta un voal fierbinte / De verde și albastru pur”; și altele.
Și personificarea își face loc frecvent în versurile lui Tiberiu Tudor: ”Timpul mă strivește ca pe o monedă / Încercând cu dinții aurul meu fals”; ”Tremură securea ultimului vers”; ”Încă mai port la glezne arginturile lunii” (Acolo numai ploaia); ”Lumina își întinde aripile-i de sare”; ”Acolo numai ploaia, cu torsul ei înalt, / Țâșnind surâzătoare din mijlocul furtunii, / Mi-aleargă înainte desculță pe asfalt / Și-i tremură la glezne arginturile lunii” (Acolo numai ploaia); ”Pe unde trece duhul neliniștii prin vânturi”; ”Scaieții sunt prinții nebuni / Ai acestor ținuturi” (Scaieții); ”Tandrețea ta e numai umbra candorii care-a fost odată” (Ca un nisip rătăcitor); ”Sunt plopii, izbucniți în lacrimi / De spaimă și de disperare” (Sufletu-i manta de zdrențe).
Sunt imagini nespus de frumoase care au un înțeles adânc ce se dorește descifrat. În același timp, tonul poate deveni vehement, persiflant: ”Ca iar să mă inunde orbirea blasfemiei: / Ce minți halucinante vor fi avut, nebunii, / De le-a trebuit să facă din cugetele noastre / Cunoașterea de sine-a atrocității lumii!”.
O eufonie fără cusur, care vine din respectarea prozodiei și din rimele perfecte, aproape la fiecare vers, care devine o muzică din alte vremuri și de pe alte tărâmuri. Dar și o poezie a limpezirii și a punctului de vedere rostit tranșant, dincolo de metaforă.
În privința pastelurilor, autorul a adoptat stilul topîrcenesc, atât de îndrăgit de-a lungul anilor, de milioane de cititori. Spirit ludic, de multe ori autopersiflant, personificări și metafore inedite, stil reflexiv: ”Vântul e stăpân pe baltă, / Frigul a gonit lăstunii, / Frunza stufului înaltă / A-mbrăcat mănușa brumii” (Mănușa). Dar asta nu-l scutește pe autor să-și facă un autorechizitoriu moral care merge în crescendo: ”Nu mai pot, de mult să sufăr, / N-am de mult, în ce mai crede, / Nu mai știu citi în lucruri / Fața lor ce nu se vede. // Prea m-am împăcat cu unii, / Prea m-am împăcat cu lumea, / De mi-s azi la fel de bune / Adevărul și minciuna. // Am deprins purtări viclene, / Mi-am ținut în lesă anii, Mi-au ajuns aproape prieteni / Cât le-am fost supus – dușmanii. // Îndoieli am strâns în schimbul / Cutezanței sugrumate, / A venit de-acuma timpul / De-a le alunga pe toate. // Zăngănind brățara neagră / Mi-o aud din vreme-n vreme, / Netemându-mă de moarte / Nu mai am de ce mă teme.” (Mănușa).
Și dacă la început vântul-stăpân pe baltă se înstăpânește, gonind lăstunii, în ultima strofă, frigul este înlocuit cu crivățul și cu gerul care a gonit lăstunii, iar frunza stufului înaltă ”A zvârlit mănușa brumii” (Mănușa). E interesant de urmărit corespondența simbolistă între ciclurile anotimpurilor și stările poetului: ”Jarul reclamei taie pereții, / Ceața aprinde aerul dens, / Străzile-mi umplu trecerea vieții / Cu sentimentul lipsei de sens. // De nicăierea înspre niciunde, / Plin de orgoliu și blestemat, / Umbletul meu singuratic răspunde / Luciului străzii întunecat. // Orice speranță e o minciună, / Versul acesta mi-este de-ajuns – / Lupt singuratic urlând la lună / Fără nevoia vreunui răspuns”.
Poetul este un melancolic împătămit în reflecții filozofice, aproape un sceptic, din marea familie a lui Eminescu și chiar a lui Bacovia, fără a căuta alte corespondențe, nici vorbă de entuziasm, de exaltare, de bucurie supremă, de extaz. ”Lup singuratic urlând la lună / Fără nevoia unui răspuns” așa cum se autodefinește, poetul nu se dezice de aceste stări aproape paradoxale. De altfel, de știe, tristețea și nefericirea constituie apanajul poeziei. N-ai să întâlnești poet fericit, exuberant, decât poate atunci când e îndrăgostit și iubirea lui e împărtășită, ceea ce se întâmplă foarte rar. La fel de adevărat este faptul că poetul se hrănește din aceste stări melancolice care-l duc uneori, în prag de disperare.
Răsfirând filele acestei cărți atât de subțiri, dar cu atât mai prețioase, dai de bijuterii rare, pe care trebuie să le păstrezi în sipetul inimii ca pe nestematele cele mai de preț. Singura grijă este ca acestea să nu se isprăvească prea curând. Citești așadar, cu parcimonie păstrând până la sfârșit, dulceața cuvântului pe limbă. Dar, Slavă Domnului, care ne-a dat Cuvântul, a cărui măreție și smerenie se împletesc în chip tainic, a cărui apariție a fost chiar de la începutul începutului, de la zidirea lumii. ”La început a fost cuvântul. Și el era la Dumnezeu. Și Dumnezeu era Cuvântul” (Gen. 1,1).
Pe de altă parte, conștient de fragilitatea cuvântului, care poate fi doar o himeră, un miraj, o iluzie, poetul spune: ”Aruncă-mi peste strada udă / Bănuții verzi și argintii, / Frunzișul ud e o iluzie / Cu care nu mai pot trăi. // Tot ce-am promis au fost himere, / Apele vieții au surpat, / Clipă de clipă, în tăcere, / Destinul meu adevărat. // Dacă mai sunt e prin trădare, / Nu mă mai ține nici un vis, / Pentru aceeași renunțare / Prietenii mei s-au sinucis. // Îngăduința la minciună / Privirile mi le-a schimbat, / Frunzișul s-a topit sub brumă / Și sufletul i-un vreasc uscat” (Frunzișul ud e o iluzie). Uneori, poetul procedează la repetarea strofei a I-a, la sfârșitul poeziei, ca să întărească starea.
În pofida muzei, adeseori capricioase și gureșe, poetul își păstrează dramul de luciditate: ”Aici, umilit și proscris, / Când iluzia se frânge, / Îmi spăl adevărul de vis, / Precum lancea de sânge. // Aici mă întorc ca să uit / Și să-mi aflu iertare / La tot ce-am dorit, am avut, / Și-am călcat în picioare. // Ostroavele lunii se țes / Peste unde pribege, / Din tot ce mi-a fost de ales / Nu-i nimic să mă lege. // Lăsat mi-este numai să trec / În meandre obscure, / Ca apele Dunării vechi / Rătăcind somnambule. // Să-mi caut făgașul și iar / Să urmez în tăcere / Destinul acesta bizar / Sprijinit pe himere.” (Scaieții).
Și iar aruncând o privire în sine, poetul spune: ”Sunt ca o pradă hăituită, / De spaima goanei sugrumată, / Măcieșii sprijină-n lumină / Privirea mea însângerată // Și n-am cui cere îndurare, / Dragostea ta e doar o undă / Învăluind tremurătoare / Sufletul meu ce se scufundă.”
Pentru ca în cele din urmă, tot urmărind himera, să constate: ”În urmă – numai pulsul intens al disperării, / Inima ta ce bate alunecând sub roți, / Te răstignești pe diguri cu valurile mării / Și nu mai știi surâde. Și-a plânge nu mai poți. // Eu voi urma himera acelei căi stelare, / În zdrențele speranței, mereu printre străini, / Împărtășindu-mi soarta și zilele amare / Cu cei orbiți de spaima de-a nu avea destin. // Aceleași vechi neliniști și astăzi mă apasă, / Paharele cu bere sclipesc a diamant, / I-un cimitir de sticle împrăștiat pe masă – / Balt-Orient expresul, vagon restaurant.” (Balt-Orient expresul).
Clipa când sufletul se preface în fum e unică, la răscrucea vieții cu moartea. Și aceasta e prinsă magistral în poezia: ”Flacăra egretei”: ”Lângă prispa apei – sălcii șoptitoare, / Dinspre sat adie miros de tutun, / Seara e la vama clipei de uitare / Unde se preface sufletul în fum. // Flacăra egretei lucecând pe baltă / A aprins incendiul frunzei arămii, / Toamna să ne fie lumea cealaltă / Prin care vom trece și ne vom iubi”.
Un bagaj liric bacovian, elemente devenite cărămizi de construcție a edificiului poetic: fum, toamnă, frunze arămii, darabana vântului, palele austrului, praf, secetă, ceață, ispășire, tăcere, infern, cenușă, lehamite, disperare, pustiu, rece, năluci, frig, lacrimi, nisip rătăcitor, spaime, deșert, nebunie, țipăt trist, dezmățul furtunii, brume, surghiun, neliniște, răni, însingurare, singurătate, zbucium și venin, suflet ars, flacără neagră, aripa morții, pustiu de gheață, cenușa spaimelor, flacăra verde a neliniștii, nenoroc, umbre stranii, timp învins, îndoială, suflet întunecat, chip de piatră, stihia mării, amăgire, chin, spraf și scrum, ruine de bazilici, clepsidra răsturnată, și multe altele. Cu toate acestea se poate alcătui o lume. O lume în care sunt pofiți să pătrundă doar cei aleși să guste din bucuria cuvântului.
Vine o vreme însă, când Lumina se retrage din priviri ca un ”pui de lup cuminte”, și-atunci nu ne rămân decât privirile minții, sau privirile sufletești, cu sau fără dioptrii.
Apetența pentru reflecție, pentru filozofie și bogăție de sensuri, reiese clar din aproape toate versurile, cum e și acesta: ”Aceleași ape, alte valuri / Își strâng arginturile-n larg, / Își poartă spumele spre maluri / Și la picioare i se sparg” (Neriman). Atâta puritate e greu să aduni în versuri: ”Iar eu juram alunecării / De pescăruși cu țipăt trist / Să-i pun pe deget ceața mării, / Inel de fum și ametist” (Neriman).
Și dacă la început, cu cartea deschisă în mâini, am avut emoții că nu voi fi în stare să prind himera versurilor acestui poet de excepție, m-am trezit în mijlocul, în vârtejul lor, într-o empatie cum rareori am simțit pentru vreun creator modern. Am citit totul cu pauze lungi de pregustare și meditare a fiecărui cuvânt. Ceea ce nu e puțin, dimpotrivă. Pentru că nu degeaba, poetul a spus: ”Cu smerenia tinereții / Încă pășesc pe drumul orb, / La carul de triumf al vieții / Legat în lanțuri ca un rob. // Când am pornit urca la stele / Ofranda rugului aprins, / Eram nemuritori ca ele / Și toți eram de neînvins. // Voiam să punem prețuri aspre / Trecerii noastre pe pământ, / De arbori, de văzduh, de astre / Eram legați prin jurământ. // Cei mai curați, ca-ntotdeauna, / Sunt primii care au căzut, / Înveșmântată-n cețuri, luna / Zdrobiți ni i-a adus pe scut. // Eu am rămas zălog tristeții, / Credințelor dintâi zălog, / La carul de triumf al vieții / Legat în lanțuri ca un rob // Să văd mulțimile arenei, / Furioase ca un rug aprins, / Cerând supliciile supreme / Pentru învinși, pentru învins. // Și saltul tigrului spre mine / Superb, să-i deie morții chip, / Cu sângele golit din vine / Scurgându-mi versul în nisip” (Legați în lanțuri, ca un rob).
Ceea ce e specific acestui poet sunt finalurile, totdeauna neașteptate, precum loviturile de grație pentru condamnați. Fulgerături, trezire, dezmeticire, ieșire din încercuiri, libertate, evadare din coșmar, limpezire.
Am citit aceste versuri și le citesc încă, ”Până când sufletul răsună / Precum un clopot de argint” (Sub clar de lună). În timp ce: ”…se aude, din străfunduri, / În orga arborilor goi, / Cum sevele se scurg din trunchiuri / Ca timpul ce s-a scurs din noi // Până se vede-n depărtare, / Brăzdând tot cerul spre apus, / Urma de fum tremurătoare / A tinereții ce s-a dus” (Sub clar de lună).
Priviri fugare înapoi, dar mai ales, priviri intense în sine, și rareori, priviri în viitor, iată substanța versurilor lui Tiberiu Tudor, contemporanul nostru.
CEZARINA ADAMESCU
1 Cireșar, 2023
Melidonium 