Cartea de rugăciuni
,,Doar gândul, visul și rugăciunea pot rupe granițele timpului și spațiului în care ne-a fost încorsetată viața” – mărturisește Vavila Popovici în deschiderea cărții sale de versuri intitulată ,,Dumnezeu ne aude!”, Made in USA, LULU ENTERPRISES, 2022. Un volum cu un conținut de o bogăție relevantă pentru structura poetică a autoarei, prezentat într-o grafică elegantă, armonizată perfect cu opera în sine.
Solicitările pe care autoarea le adresează Divinității nu sunt meschinării umilitoare; ele o înfățișează ca pe un credincios dăruit necondiționat crezului său. Cerințele sale nu sunt cerșetorii: ,,Redă-mi lumina, Doamne, / în trista dimineață / și frunții mele sprijin – un strop de adevăr!” În adâncul ființei sale, ea simte ocrotirea unui înger păzitor, care ,,Cuvinte de mângâiere-mi șoptește, / când trece cu aripile-ntinse / peste cuvintele scrise, / peste viața cu întâmplări fericite-nefericite, / peste așteptări tăcute, / peste visele irosite, și altele abia ivite… / Doamne, lasă ușa deschisă Îngerului!” Iar bunul Dumnezeu i-a ascultat ruga și a împlinit-o cu recunoscuta-i blândețe: ,,Și îngerul a tresărit și m-a privit / cum parcă până atunci nu o făcuse”.
Spirit adânc meditativ, mereu aflat în căutarea adevărului, Vavila Popovici își asumă și ipostaze izvorâte din visele / dorințele care nu o părăsesc niciodată: ,,Dacă aș fi făcut eu cerul, / l-aș fi colorat tot în albastru, / copacii și florile, tot în verde, / dar pământul, / pământul l-aș fi colorat în alb, / să nu-i pot vedea niciodată / noroiul, sângele, cenușa.” Și, mai departe, destăinuirile curg în chip firesc, precum o apă dintr-un izvor fermecat: ,,Dacă aș fi făcut eu îngerii, / nu i-aș fi făcut invizibili; / aș fi avut bucuria de-a-i privi, / a sta cu ei de vorbă…”
Sub apăsarea timpului acum trăit, când omenirea este bântuită de răul de ea însăși născut, iar speranța intră în starea deznădejdii, spiritul scriitoarei se îngrijorează ‒ ,,Uneori mi-e teamă de trădarea timpului.” Alteori se miră, dar în același spectru al îngrijorării: ,,În lumea asta, Doamne, / câte dureri încap / și cu sufletu-ngenuncheat, / cât de multe leacuri cere/!” În cele din urmă, încrederea în dăinuire răsare precum un soare în zorii zilei: ,,Da! Omul trăiește cu pâine, / dar și cu speranța în ziua de mâine!”
În cazul poetei Vavila Popovici starea de poezie nu e una euforică. Ea își exprimă în mod rațional emoțiile, trăirile fiind lucid supravegheate și, astfel, devenind și mai credibile, mai convingătoare, cititorul recunoscându-se pre sine, sau cel puțin acceptând demersul ca fiind și al său. ,,Privesc ceru-ntunecat, / destrămarea lină a norilor în forme ciudate, / și gândesc la-ntunericul acestui timp. / Oare când se va lumina? / Cât timp întunericul va dura?” Prin rugăciunea izvorâtă din adâncul ființei și rostită cu smerenie – ,,și-atunci încep să mă rog cu glas tare…” – ,,Uimitor se sparg în clipe, / tăcerile, temerile.” / În acest fel eliberarea apare în chip miraculos / firesc și ,,Mă simt dintr-o dată ușurată, luminată, / iertată de prea multele-ntrebări / și în răspunsuri – bogată.” Aceasta este, în fond, curgerea logică a fluviului, sau doar pârâiașului, ce poartă nume aspirant la veșnicie: VIAȚĂ. Lumânarea, simbol al vieții și al morții ,,…arde calm, răbdător”, autoarei i se pare că ea chiar ,,oftează, lacrimi prelinge”, după care ,,flacăra încet se stinge. / Fumul ușor, blând, nevinovat / urcă spre cer…” Numai că ,,Lumânarea moare”, dar ,,Simbolul rămâne – aducător de bine, / jertfa adusă lui Dumnezeu / prin ardere de sine.” Deci, prin jertfa conștient emanată, fiindcă ,,cât timp suntem în viață, / cerem, Doamne, și rugi și speranță.” Și rugăciunea și speranța au însă o motivație uman / creștină: ,,Pentru armonia și echilibrul acestei vieți, / Pentru Pace ne vom ruga, Doamne, / ne vom ruga!” Pentru că ,,suntem (…) pelerini în acest univers!”
O carte de rugăciuni izvorâtă din adâncul ființei umane, cea bântuită de toate furtunile universului, dar și ocrotită de soarele care reușește să străbată prin pânza norilor. Speranța nu se istovește, nici o pacoste nu poate să o doboare. ,,Dacă rugăciuni nu s-ar mai spune, / dacă credință nu am mai avea, / pământul părăsit de cer, cum ar arăta?” Conștientă de faptul că ,,Dumnezeu ne aude”, Vavila Popovici pune, și în numele nostru, o întrebare ce determină vibrații profunde în inimile noastre: ,,drept e ca moartea să ne fure viața?” Răspunsul fiind implicit – și el poate fi dedus din paginile cărții – nouă nu ne rămâne decât împăcarea, cu destinul și cu veșnicia…
Vasile Filip – Iași
Visul și speranța
,,Dacă nu ar fi fost visele și speranța, cred că am fi murit de teama vieții.” Acesta este cercul în care autoarea cărții bilingve ,,Reflections”, Made in USA, LULU ENTERPRISES, 2022, circumscrie destinul omului, argumentându-și cât se poate de credibil gestul: ,,Impulsul Divin îi dă omului puterea de a însufleți spațiul, a înfrumuseța clipele prezente, a pregăti un viitor care să-l fericească.”
Și în această carte, care urcă valoarea creației – nu doar numerică ‒ a autoarei la cifra 65, are ca personaj principal Omul. Omul privit din față și din profil, dar mai ales, dinlăuntrul lui, împlinind astfel un portret rațional / emotiv în conținut, nu în formă. Pentru că ceea ce se află la vedere este una – o imagine exterioară; cele ce nu se văd alcătuiesc adevăratul portret – structura de rezistență. ,,Doar omului i s-a dăruit gradul înalt de gândire și ar fi cu adevărat păcat să nu fie fructificat, bonusul de Divinitate dat.”
Peste tot se vorbește despre crizele – o sumedenie – care se abat tot mai periculos asupra omenirii. Oameni raționali au băgat însă de seamă că o parte din acestea sunt pure invenții. Au apărut chiar și figuri de stil; un fel de metafore… ,,Nu numai gloanțele ucid, ci și vorbele…” Pe acest subiect, Vavila Popovici pune punctul acolo unde îi este locul, afirmând pe bună dreptate: ,,Trăim într-o lume care se debarasează pe zi ce trece de conduita morală existentă până acum…” Da, oameni buni, aceasta este cea mai cumplită criză care a cuprins întreaga planetă Pământ, prefăcând-o într-un cimitir cu oameni vii. În fața unei amenințări atât de grave, Vavila Popovici propune o alternativă a salvării: ,,Arta trebuie să îndrepte anomaliile naturii, să o redea cât mai frumoasă, nicidecum s-o urâțească; atât frumosul cât și urâtul sunt preluate de simțurile noastre, iar ele pot inunda gândirea noastră.” Iar ,,Gândul poetului este ca un fulger pe un cer plin de nori.”
Vavila Popovici are un har deosebit în descifrarea și tălmăcirea cuvintelor, dezvăluindu-le tainele mai anevoie de pătruns. ,,A spera înseamnă a aștepta”, ceea ce echivalează cu o stare latentă, imobilă. ,,…pe când a dori înseamnă a te implica, a căuta să realizezi ceva ce are rost în viața ta.” Prin urmare, rostul omului este unul activ, propriul destin doar prin efort susținut se poate realiza. Între aceste coordonate individul poate să dovedească fără tăgadă că el trăiește, iar viața lui are un rost prin faptele sale, prin moștenirea, spirituală îndeosebi, pe care o lasă urmașilor.
Raportarea la starea generală a lumii contemporane seamănă cu o analiză doctă, bazată doar pe realități și considerată în raport cu efectele produse. Formațiunile politice au raportări diferite / personale despre democrație, de pildă. Doar viziunea lor este cea mai potrivită, pentru că ea lor le este de folos, nu mulțimilor în numele cărora pretind că acționează. ,,Unii lideri nu vor să respecte democrația. Ei vor o dictatură originală, or istoria ne-a dovedit că dictaturile, fie de stânga, fie de dreapta, înseamnă clar suprimarea libertății, îngrădirea oamenilor, controlul drastic al societății, pedepse majore date după bunul plac.” Dar autoarea nu se mulțumește doar să constate stările de lucruri din lumea contemporană. Poziția ei este una activă: ,,Nu vă jucați cu țara, dragi politicieni! Nu este numai a voastră! Este a copiilor copiilor noștri și ai voștri!” Căci ,,Ești ceea ce faci și în urma ta lași; ce mintea ta a gândit și trupul a trudit.”
Se înțelege fără vreun efort deosebit din această carte de Cugetări semnată de Vavila Popovici că viața omului este efortul propriu al acestuia. Pericolele însă răsar la tot pasul, mai ales atunci când omul cade pradă slăbiciunilor sale. ,,Ideal este să duci o viață modestă, curată. Uneori însă entuziasmul nu te lasă, te împinge spre o viață mai complicată, strălucitoare. Vei cunoaște clipe de înălțare, dar vei atrage și multă invidie din partea celor care nu vor fi în stare să guste din roadele efortului tău.” Este o concluzie incontestabilă, susținută de întreaga istorie a omenirii, prezentul adăugând noi și îngrijorătoare nuanțe. ,,Progresul omenirii este determinat de modul de a gândi și a acționa al oamenilor. Regresul zilelor noastre este determinat, în primul rând, de intoxicarea gândurilor (…) A crescut sentimentul urii și dorința de luptă, de distrugere…” Degradarea spiritului divin cu care Marele Creator l-a dăruit pe om este un proces tot de om inventat și pus în lucrare, zicerea înțeleaptă ‒ ,,Își taie singur craca de sub picioare” – devenind o crudă realitate.
Pornind de la adevărul fundamental potrivit căruia omul este creație divină, Vavila Popovici se întreabă, întrebându-ne: ,,Trecem prin timpul dăruit vieții noastre. Dar cum trecem? Târâș-grăpiș, defilând, alergând, în genunchi căzând? Cu demnitate mergând?” Dar adaugă și un sfat: „Nu-ți conserva prea mult puterea, consum-o!” Și, coborând mai adânc în realitățile lumii pe care o trăim, dezvăluie adevăruri pe care nu tot omul le vede cu ochiul liber. „De vină este delirul de grandoare (afecțiune psihiatrică) care-i cuprinde, crezând că au dobândit puteri regale sau chiar divine…” Din păcate, tagma conducătorilor – la toate nivelurile – cu minți bolnave a sporit îngrijorător, unele din acestea ambiționând chiar să ajungă stăpânii lumii. ,,Istoria ne semnalează conducători pe care puterea dobândită i-a transformat în bolnavi psihici, cu obsesii de preamărire, chinuind propriul popor. Oare nu știu că răbdarea poporului are limitele ei?” Răspunsul poate fi formulat în mai multe feluri: nu știu; nu-i interesează; dacă știu, nu iau în seamă. Să nu ne mirăm, prin urmare, că acest nevinovat cuvânt – democrația – nu are nici un fel de ecou în existența mulțimilor manevrate în chip… democratic.
Vasile Filip – Iași
Melidonium 