Silvia Mandasescu
Călătoria de la Busan la Osaka pe calea aerului ne oferea confruntarea cu lumea Asiei în cel mai scurt timp. Era despre oameni şi fapte, iar în tainiţa sufletului meu era străvechiul şi enigmaticul drum al Mătăsii, presărat cu basme orientale, drumul Sării sau al Porţelanului, arcul peste timp al autostrăzilor care străbat de-a lungul şi de-a latul suprafaţa ţării totul era o poveste a inteligenţei şi a naturii umane.
Osaka, veritabila capitală economică a Japoniei, avea dinamica oraşului-port în care totul părea o neobosită răsuflare a unui popor harnic ce privea înainte spre secolul XXI ! Poporul japonez ,,germanii Asiei’’ cum sunt consideraţi a stat întotdeauna în întâmpinarea greului, la drumul mare a istoriei.
Am văzut autostrăzi care se suprapun ca nişte panglici în vânt, ceea ce reprezintă cartea de vizita a unui popor sugerând o întreaga civilizaţie.
Ne-am cazat, dar simţeam un freamăt o nelinişte şi nerăbdare, care darâmau sedentarismul bine strunit al ultimilor 3 ani, iniţiat de pandemie.
Am dormit cu grijă să nu ratez cel dintîi răsărit din ,,Ţara Soarelui Răsare’’ şi am avut bucuria perdelelor de purpură ivite de timpuriu care spintecau întunericul şi se strecurau printre jaluzelele geamului. Am dat să-l deschid, dar am constatat că era încuiat, ceea ce m-a trezit din reverie, ştiind că acesta este un subiect tabu în Japonia : prezenţa afecţiunilor psihice nerecunoscute de familii şi rata mare a renunţării la viaţă, având ca sorginte străvechiul seppuku!
Osaka, ne spune ghidul malaezian, Moha (prescurtare de la Mohamed) este din punct de vedere economic, mai mare decât Australia, sau Canada sau Brazilia. Este dealerul economic al Japoniei şi Capitala multinaţională a ei.
Am avut prilejul să particip la viaţa de noapte din Osaka încercând să facem vizita în grup în mall-urile deschise până la ora 22,00 pentru a găsi suveniruri celor de acasă.
Mai mult mi-a plăcut pulsul oraşului cu mareea de lumini în care generaţia IT era prezentă prin uriaşele ecrane amplasate ca reclame pe clădiri, tinerii cîntând veseli refrene pop în contrast cu liniştea fluviului care şerpuia încorsetat de diguri având o matcă încăpătoare pentru mici ambarcaţiuni ce permiteau coaziere nocturne de agrement.
Mi-am amintit atunci că japonezii iubesc acest contrast între clasic şi modern, apărându-şi cu ardoare elementele tradiţionale: templele budiste, ikebana, chimonourile, grădinile şi artele marţiale, în acelaşi timp muncesc neobosit, etica muncii fiind legendară (concediul de odihnă este ruşinos!) reuşind doar în acest fel să aibă după cel de-al Doilea Război Mondial o creştere economică fenomenală, realizând un adevărat boom economico – financiar. În perioada feudală, Osaka era ,,bucătăria naţiunii’’, prncipalul centru tranzacţional al orezului, devenind prima piaţă de schimb modernă din lume, ceea ce peste ani a propulsat-o drept ,,centru de comandă’’ a economiei japoneze.
Mă lăsasem antrenată de torentul uman când am auzit dulcele grai românesc, m-am întors şi am văzut un tânăr cu un telefon în mână având o aplicaţie inteligentă care îi permitea traducerea sincron şi care ne-a întrebat dacă nu dorim să luăm masa în restaurantul chinezesc de la etajul VII? Cum noi am acceptat imediat, comanda a fost făcuta tot de pe telefon, arătându-ni-se platourile cu diverse feluri şi până când am ajuns cu liftul, desigur până la etajul VII masa era pregatită ne aştepta! A fost înca o dată o apreciere a implementarii tehnologieii şi a utilităţii acesteia.
În ziua următoare aveam în program: Myajima şi Hiroshima. Insula Myajima la care am juns după o scurtă plimbare cu feribotul este unul dintre cele 3 locuri desemnate prin tradiţie (japonezii clasifică totul) ca având cele mai frumoase peisaje din ţară. În traducere înseamnă ,,Insula Altarului’’ datorită locului considerat sacru de 1.500 de ani. Altarul Hukushima, unul dintre cele mai sfinte a religiei shintoiste nipone pare a pluti deasupa apei, uriaşele sale torii roşii reprezentănd un simbol al Japoniei la fel de important ca Fuji – san.
– foto torii
Altarul cuprins între terminalul debarcaderului şi oraş este dedicat celor 3 zeiţe ale mării, fiice ale Zeului Shintoist Susano-o şi se zice că a fost ridicat în timpul Împărătesei Suiko în 593. A căpătat forma definitivă în 1168 sub patronajul Tairo-no-kiro-mori mare conducător al clanului Heike şi penultimul stăpânitor din perioada Heian. Altarul flancat de elegante coridoare acoperite este remarcabil pentru acoperişurile lui arcuite şi pentru intensa culoare portocalie a delicatei sale lemnării.
Construit pe stâlpi, chiar pe mare şi părând a pluti pe valuri în timpul fluxului este un exemplu uimitor al arhitecturii religioase din perioada Heian.
– foto Altarul Hukushima – Insula Altarului
Şiruri de felinare din bronz sânt atârnate de streşinile sale, poarta torii făcând trecerea între cele două lumi- sacră şi profană. Au fost construite deasupra apei, din acelaşi motiv. Oamenii de rând trebuiau să-şi conducă bărcile prin torii înainte de a se apropia de altar, fiind impropriu să treci pe sub torii cu orice impuritate spirituală sau fizică (nu trebuia să ai pete, răni sau tăieturi şi să nu fii atins de nici o boală).
În Japonia roşul este un simbol al focului şi al soarelui care este considerat culoarea ce are rolul de a respinge spiritele rele, pericolul şi ghinionul.
Religia shinto nu are fondatori sau scrieri sacre precum sutrele sau biblia, nici propaganda sau predicarea nu sunt admise deoarece shintoismul este adânc înrădăcinat în tradiţia japoneză, ea încorporează închinarea în faţa strămoşilor şi a spiritelor naturii cât şi credinţa în puterea sacră a lucrurilor însufleţite şi neânsufleţite.
Japonia are orgoliu de a se considera atât la capătul lumii, cât şi ca ,,izvor’’ al soarelui şi cum, tuturor ne plac poveştile şi cea a formării Japoniei se cuvine menţionată. Mitul întemeierii Japoniei vorbeşte despre o sabie pe care zeii au înfipt-o în ocean iar la scoaterea ei s-au format 4 picături care au devenit insulele principale Hokkaido, Honshu, Shikoku şi Kyushu. În realitate ea este un arhipelag cu peste 5.000 de insule cele 4 mari fiind menţionate, formându-se la imbinarea plăcilor tectonice: Placa Pacificului şi Placa Filipinelor scufundându-se sub Placa Euro-Asiatică. Japonia pendulează între spiritul razboinic şi o incredibilă sensibilitate la frumos şi liric.
Ne continuăm călătoria către Hiroshima lăsând trecutul prea îndepărtat din Miajima spre a avea măsura altei dimensiuni a acestui uimitor popor nipon.
În cel de-al doilea razboi mondial, în 1945 întreaga panoplie a Zeului Marte fusese epuizată, de la catanele samurailor la obuze şi mitraliere. Zeul brutal şi orgolios a zămislit parcă din somnul raţiunii o nouă armă cea atomică aruncată peste Hiroshima care si-a câştigat un renume de neinvidiat ! Cu un efort monumental, oraşul a renăscut (zona având astăzi o radioactivitate la sol mai mică decât a unui telefon mobil) şi a fost reconstruit excepţie doar Domul Bombei Atomice, care iniţial fusese o clădire solidă puternic armată aparţinând Centrului de Comerţ.
Am vizitat atât Parcul Memorial al Păcii cât şi muzeul , semnătura cea mai dură a ultimei conflagraţii mondiale. (sperăm !!!!!!)
În muzeul care a fost modernizat complet, pe lângă fotografiile cu ,,înainte’’ şi ,, după’’ a obiectelor şi persoanelor cărora le-au aparţinut (uniforme şcolare făcute scrum, o bicicletă topită de temperatura exploziei), în centrul clădirii la o scară destul de mare este reprodusă explozia însăşi (film-imagine şi sonor cu viaţa oraşului la ora 8,00 dimineaţa iar dupa câteva secunde bomba cum se apropie de pamânt şi explozia din aer).
După fenomenul Hiroshima întreaga Planeta a tăcut, dar sensibilitatea poetului Eugen Jebeleanu a creeat în 1958 Poemul ,, Surâsul Hiroshimei’’ ( 24 de poeme comemorative ) o capodoperă! Şi azi poemul Coral este recitat prin teatrele din America Latină.
,,Pământ, pământ tăcut
Tăcută
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima…..
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice’’ …
Hiroshima site al patrimoniului mondial, păstrat aşa cum a rămas după explozie, la care Flacăra Păcii va arde mereu până când va fi distrusă ultima armă nucleară.
Gândul îmi zbura la Potsdam unde fusesem cândva tot pe 6 august şi văzusem arzând flacăra veşnică.
Efectul ,,ciupercii radioactive’’ după care se reconstituie ceea ce a mai rămas în jur … Domul Atomic în rest clădirile pulverizate de suflul exploziei, în rest totul cuprins de vâlvătăi roşietice, însuşi râul Ota-gawa care străbate Hiroshima înroşit de sângele celor care s-au aruncat în valuri disperaţi de durerile arsurilor insuportabile. Ciuperca ucigaşă radioactivă nu a putut fi reprodusă în totalitate în 2D, dar moartea a cuprins tot, a fost şi este implacabil!
În parcul memorial foarte mulţi japonezi de toate vârstele depuneau buchete de flori în faţa flăcării veşnice în memoria strămoşilor.
Poetul L.Strochi, în unul dintre haiku-urile lui notează ,,la Hiroshima doare lumina’’ comentând că e greu de spus despre care lumină este vorba ?
-despre lumina degajată de explozia atomică, de lumina din ochii pilotului care conducea Enola Gay, de lumina din ochii oamenilor simpli disperaţi plini de flăcări şi distruşi.
O apocalipsă provocată de om care a veştejit oameni instantaneu sau la distanţă, în timp cu boli induse de iradiere. Imaginea îmi stăruie în minte ca un foc … dar văd, mă aşez pe o piatră şi îmi pun omeneasca întrebare – ce lăsăm în urma noastră ? Dacă anticii spuneau cu resemnare în faţa spectacolului vietii ,,Pantarhei’’ (totu-i trecător) noi, nu avem în replică decât un adagio de nuanţă ,, totu-i relativ’’ gândind la recentul război de la graniţa noastră, ca acum cel din Israel.
Îmi amintesc şi faptul ca în Orient s-au născut înţelepte concluzii ,,dacă gândul omului ţinteşte până la 1 an, să semene grău, dacă bate la o departare de 10 ani să sădească un pom, dar dacă ştie să străbată timpul până la 100 de ani atunci să instruiască un popor!’’
Poporul acesta, care are cultul strămoşilor nu a lăsat să dispară Hiroshima. A făcut din ea o hiperbolă vie din dorinţa de a nu se mai repeta niciunde în lume asemenea orori.
Aici cohorte de turişti din toate seminţiile îşi amestecă graiurile păşind pe memoria istoriei, luând aminte şi spunând în suflet şi în gând -HOTĂRÂT NU
Când am plecat (era 8 august iar explozia avusese loc pe 6 august, în urmă cu 78 de ani) şi purtam pe pantofi pulberea istoriei, sudoarea unei zile toride de august dar şi umbra unui cumplit trecut…
Oh Zeule Marte, fraţii tăi mai trăiesc în mitologii, de ce tu mai eşti printre noi, prezent, viu, aproape!? Tu eşti trufaş, dar laşi în urmă muţenie, pârjol, dureri sfîşietoare.
Cultul strămoşilor impune o pietate sacrosantă, iar cei care se pierduseră atunci sau după explozie nu-şi putuseră odihni cenuşa în răcoarea gliei…
Oare cine a spus ca sub orice piatră funerară zace istoria umanităţii?!
În septembrie 1945 s-a semnat capitularea necondiţionată a Japoniei, care nu are nici astăzi decât armată defensivă. Ştiu că un efectiv a participat la intervenţiile de după cutremurul din Turcia din 2023.
După capitulare americanii le-au cerut japonezilor să modifice constituţia ţării în ceea ce priveşte ,,originea divină’’ a împăratului, ceea ce a zguduit întreaga conştiinţă naţională niponă.
Pentru ei împăratul era descendent din Amaterashu, Zeiţa Soarelui….. şi într-adevăr familia imperială japoneză este cea mai veche, se pierde în negura vremurilor. Ea s-a constituit în perioada Kofun, perioada Marilor Morminte, când s-a cristalizat primul stat imperial nipon-Yamato care pretindea descendenţa din Amaterashu. Caracteristici ale acestei perioade sunt mormintele de mari dimensiuni-Kofun unice, în lume comparabile cu piramidele. În interior se regăsesc cele trei obiecte sacre ce aparţineau (zeiţei Amaterashu) :
-oglinda cosmică, semnifica dreptatea şi curăţenia
-sabia, curajul şi hotărârea
-şiragul de perle (magatana), simbol al milei, iubirii şi umanităţii
În perioada aceea au venit de pe continent chinezii şi coreenii, care au primit ranguri militare la curte. Această naţiune insulară al cărei teritoriu este ocupat de munţi vulcanici în proporţie de 80% are o suprafaţă locuibilă redusă şi este sărac în resurse minerale, şi-a constituit de-a lungul veacurilor o imagine despre ,,sine’’ şi ,,ceilalţi’’ cu o ,,mentalitate de tip taifun’’ concretizată în fatalism şi acceptare resemnată.
Au împrumutat multe de pe continent în procesul de formare a culturii clasice existând o serie de concepte cheie :
1.Credinţe formate în arhipelag (Shintois-mul)
2.Credinţe aduse de pe continent (budismul, creştinismul şi multe altele )
Poporul nipon este înclinat spre politeism dar unul panteistic, iar ei au avut o ambivalenţă permanentă între tradiţie şi infuzia constantă de internaţionalism. Toleranţa religioasă a japonezilor izvorăşte dintr-un instinct de conservare aparte. Religiile au fertilizat înclinaţia artistică a japonezilor găsind modul cel mai rafinat de exprimare şi de şanse pentru viitor.
Întorcându-ne la familiile imperiale şi rolul lor în viaţa naţiunilor pe care le conduceau în Epoca Modernă, împăratul nipon pierdea într-un fel trecutul, descendenţa divină, împăratul chinez, cel din urmă pierdea prezentul şi viitorul.
După Hiroshima un an mai târziu, ultimul împărat chinez Pu Yi a fost adus la Tokio, însă nu ca invitat al casei imperiale nipone, ci doar ca martor în faţa tribunalului. A depus la bară după care s-a intors în Siberia. Istorie …
A doua zi, urma să vizităm Nara prima capitală a Japoniei, ea însăşi dând numele celei de a doua perioade a epocii contemporane-perioada Nara 710 -734 e.n.
Pipăi cu privirea răsăritul … şi am în minte drapelul japonez (un soare roşu pe fond alb) stema imperială – crizantema …. oare când or fi apărut ? Încerc să merg pe firul de mătase spre negura istoriei pentru a găsi balansul între cele două Japonii – cea tradiţională a ceremoniei ceaiului, a ikebanei o Japonie ,,răbdătoare’’ şi o alta ,,grabită’’ aflată în plină informatizare şi automatizare. Curios pentru noi, europenii acest fapt apare ca o contradicţie dar pentru ei cele două Japonii nu se contrazic, ci se completează rezultând o civilizaţie interesantă originală concurând cu alte civilizaţii milenare, cum ar fi în primul rănd cea chineză.
De la ei au importat hartia, viermele de matase, busola, praful de pusca, tiparul, seismograful şi atâtea altele.
În religia shintoistă locul unde se stingea un împărat devenea impur astfel capitala, curtea Imperială care prelua descendenţa se muta în altă parte.
Primul împărat nipon a fost încoronat în 660 î.H., în vreme ce primul rege dac, Burebista fusese încoronat în 82 î.h. (nu mă pot împiedica să nu fac paralele de orice natură !)
Decizia unei capitale stabile a aparţinut unei împăratese Gemmei, fixând Nara prin tehnica geomanţiei. A urmat o perioadă înfloritoare de emulaţie culturală o epocă a reformelor, de percepere a taxelor, când împăratul devine ,,stăpânul tuturor oamenilor’’. Împăratul Shomu, cel mai budist dintre împăraţii Japoniei proclama proiectul de executare a Marelui Buddha de la Templul Todaiji – Centrul budismului din toată Japonia. Este perioada artei budiste când se naşte şi literatura japoneză, poezia devenind un mijloc de comunicare pentru aristrocraţia lipsită de griji. Se construiesc reşedinţe care permit admirarea naturii, arhitectura fiind cea cu paravane glisante care delimitează spaţiul interior. Nobilii se desfată cu emoki-mono, suluri dictate care ilustrează marile opere româneşti ale epocii. Femeile au un rol esenţial în această epocă având acces la instruire pentru că apar silabarele karco, ce oferă posibilitatea de a scrie în limba japoneză fără a recurge la ideogramele chinezeşti. Ele au profitat din plin şi au devenit principalele creatoare ale operelor literare ale epocii.
La curte se impune un spirit eminamente feminin, asociat cu tot ce este japonez şi intim în contrast cu spiritul oficial masculin. Mari schimbări s-au petrecut şi în domeniul religios. Budismul oferea salvarea din această viaţă şi exista un sincretism al budismului şi shintoismului, zeităţile Kami fiind văzute ca diverse ipostaze, avatari ale zeităţilor budiste iar în templele budiste există şi sanctuare shinto.
Paşii noştri au trecut mai întâi pragul ,,marelui Templu Răsăritean’’ Todaiji construit în anul 752, fiind locul central de administrare pentru toate templele budiste din provinciile japoneze.
-foto marele Templu Răsăritean
Întrucât deţinea prea multă putere, capitala a fost mutată la Nara în 784 spre a diminua influienţa templului asupra Guvernului.
Clădirea principala a Templului Daibutsuden este cea mai mare clădire de lemn din lume, în ciuda faptului că actuala clădire a fost reconstruită în anul 1692 la doar 2/3 din dimensiunile templului original.
În clădire se află una dintre cele mai mari statui din bronz a lui Buddha (Daibutsu) de 14 metri înălţime. Aici se desfăşoară anual sărbătorile şi ritualurile religioase naţionale.
– foto Buddha
Călugării budişti sunt hirotonisiţi aici, în prezent Templul găzduind şi expoziţii cultural istorice.
În templu, ne subliniază ghidul Moha putem vedea cum budismul a urmat drumul mătăsii, podeaua fiind pardosită cu dale verzi din marmură care reprezintă India în rest sunt nuanţe diverse de gri pentru China, Coreea şi Japonia. Concluzia fiind că iluminarea o obţii în viaţa următoare.
Parcul din Nara ne face trecerea firească între cele două religii budism şi shintoism. Este deschis încă din 1880 având aproximativ de 1500 de căprioare, mesagerele zeilor shinto care se plimbă nestingherite prin parc fiind crescute acolo. ,,Maternitatea’’ lor este la poalele muntelui aşa că sunt într-o perfectă armonie încă de timpuriu cu oamenii care le alintă şi le hrănesc bucuroşi cu biscuiţi speciali.
Pătrundem pe nesimţite parcă, în Grădinile Altarului Kasuga Taisha, cel mai vizitat Altar shintoist al Oraşului Nara. În shinthoism paşii omului nu calcă pe pietre, ci pe duhuri. Există şoapta pietrei, mesajul pomilor, geamătul cerului, dialogând cu pământul şi cel al oceanului vorbind stelelor. În Shintoism, piatra încetează să mai fie simplă piatra, ea devine artă integrată în natură. Oamenii s-au născut şi au murit, paşii au încercat să nu tulbure natura, timpul a adăugat vârstă, dar a luat şi din putere. Altarele shintoiste nu sânt edificii orgolioase, dar sunt naturale, perfecte, căci … perfectă este doar natura!
Înţelegeam acum, privitor la religiile japone ca ei se nasc shintoişti, se convertesc la creştinism spre a se putea căsători într-o biserică şi mor budişti, adică înţelepţi dorind să mai urmeze încă un ciclu. De altfel, demarcările nu sânt niciodată clare în suflet, căci miturile sunt stabile în noi .
Imaginea timpului măcinând piatra , prefăcând-o în nisip pentru clepsidra Terrei aici era altfel, piatra era acoperită de muşchi, reintegrată în natură. Aici, istoria transforma aventura existenţei oamenilor, în destin.
În periplul nostru japonez urma o noua capitală, Kyoto !
La Kyoto împăraţii erau zei! Nara, fiind săracă în ape curgătoare a fost ales Kyoto situat la gura râului Yodo, pe malul Golfului Osaka, lângă lacul Biwa cel mai mare lac cu apă dulce din Japonia, pe insula Honshu. A rămas capitala Japoniei timp de 1000 de ani. ,,Capitala păcii şi a liniştii’’
Cuvintele folosite de locuitorii din Kyoto au o muzicalitate aparte faţă de japoneza standard, fapt datorat poziţiei geografice şi noilor influenţe din lumea contemporană, relaţiilor dintre oameni şi limba japoneză.
Pe lista patrimoniului UNESCO din 1994, Kyoto se regăseşte cu 17 monumente (13 temple budiste, 3 sanctuare plus un castel medieval-Nijo). În acest labirint al neuitării, noi aveam să urmăm un fir precis al Ariadnei care fixa bornele acesteia. Începeam cu castelul Nijo, fost palat rezidenţial construit pentru Shogunul Tokugawa Ieyasu.
-foto Castelul Nijo
A fost construit în 1603 ca reşedinţa a primului sogun al perioadei Edo
(1603-1867). Apunea o altă perioada istorică a Japoniei când puterea Curţii imperiale slăbise, sporiseră averile private şi apăruseră grupuri de războinici, noua clasă militară a samurailor.
Evenimentele istorice aduc in prim plan clasa razboinicilor iar ascensiunea lor modifica repede concepţia de viaţă ăi implicit lumea artei. Începe epoca medievală japoneză acoperită pe parcursul a 4 secole de perioadele Kamakura ăi Muromaki.
Arta se modifică în sensul că delicateţea şi graţia sau senzualitatea feminină specifice aristocraţiei concentrate la Kyoto sunt înlocuite de un nou spirit al simplităţii şi virilităţii caracteristice militarilor (cu sediul la Kamakura).
Pentru japonezi dinastia este coloana vertebrală a naţiunii, istoria lor fiind înţeleasă ca o succesiune de dinastii, împăratul reprezentând piatra de temelie celestă a acestui neam ori shogunul, era esenţial pentru Japonia reprezentând o instituţie guvernamentală echivalent cu cel de Generalissim. A fost acordat pentru prima dată de împăratul Go-Toba (1184-1198) şefului clanului Minamoto, Yoritomo în anul 1192 conferindu-i-se puterea militară în stat. Japonia a fost condusă de shoguni timp de 7 secole, dar numai 5 familii au deţinut această demnitate :
Minamoto, Fujuwara, familia imperială, Ashikaga şi Tokugawa.
Ori shogunul Tokugawa, ca prim ministru fiind unificatorul Japoniei şi învingător şi-a constituit propriul clan care a durat 250 de ani şi şi-a construit un castel care a fost pentru o vreme şi palat imperial. El a fost cel care a pus capăt unui lung război civil instaurănd o perioadă de pace şi prosperitate de peste 260 de ani. Puterea politică a shogunului în regimul feudal este sugerată şi de arhitectura monumentală şi de interioarele magnifice. Clădirea castelului are numeroase încăperi cea mai mare având podeaua ,,cântătoare’’ ( masură de securitate împotriva intruşilor) iar celelalte sunt acoperite cu tatami şi au plafoane decorate elegant şi uşi glisante frumos pictate.
Pictura reprezintă anotimpurile cu mare delicateţe, dar camera tigrilor (care nu trăiesc în Japonia) suprinde şi impune pentru a sublinia autoritatea shogunului Tokugawa.
După Castelul Nino-jo am vizitat templul Kinkaku-ji cunoscut ca ,,pavilionul de aur’’ decorat cu foiţe de aur situat pe malul unui lac care îl oglindeşte .
-foto Pavilionul de aur
Templul Kinkaku-ji datează din secolul al-IV-lea şi este o capodopera arhitecturală Muromachi (1338-1573) epoca în care imperiul era condus de shogunatul Ashikaga. Este un templu zen budist construit cu o tehnică eterogenă în care piatra este evitată spre deosebire de arhitectura occidentală, excepţie făcând temelia şi pagodele. Templul Kinkaku-ji sau ,,cerbul din Grădina Templului’’ are o istorie interesantă. Shogunul Ashikaga Yoshimitsu (1358 -1408) a dobândit casa de la un nobil şi a transformat-o în casa lui de odihnă – pavilionul de aur (1397), devenind preot budist.
Dorinţa lui a fost ca după moartea sa, această casa să poată fi transformată în templu. În anul 1950 un călugăr budist a dat foc pavilionului care a ars din temelii. Acest incident l-a inspirat pe Yukio Mishima, (1925-1970), poet, dramaturg, regizor de film şi actor japonez în faimosul său roman ,,Kinkaku-ji’’.
Structura actuală a pavilionului datează din 1955. Se spune că este o copie exactă a fostului pavilion cu frunze de aur, finalizat în 1990. Este o clădire cu trei etaje, incorporând trei stilui distincte de arhitectură pe fiecare etaj.
Primul etaj numit Camera Apelor aminteşte de stilul rezidențial al aristrocraţiei imperiale din perioada Heian (794-1185) şi foloseşte lemn natural nevopsit şi ipsos alb. Acest lucru accentuează peisajul din zonă.
Cei mai mulţi dintre pereţi sunt glisanţi şi permit ca doar o cantitate de aer şi lumină să pătrundă în pavilion.
Etajul al doilea numit Turnul de Unde Sonore este construit în stilul războinicilor aristrocraţi. Sentimentul de siguranţă este dat de uşile glisante şi ferestrele cu zăbrele.
Al treilea etaj construit în stil tradiţional zen are ca ornament pe acoperişul din stuf un pheonix din bronz.
Exteriorul este o reflectare a interiorului. Pavilionul este situat într-o grădina magnifică, cu un peisaj în stilul go-round. Printre atracţiile grădinii găsim un pin pitic de 600 de ani, foarte îndrăgit Yashimitsu. Apoi cascada Dragonului care este o cascadă mică cu o piatră mare la mijloc are şi ea o istorie interesantă. Simbolizează un crap ce se luptă să înoate în amonte. În vremurile de demult se spunea că un asemenea crap victorios se transformă în dragon. Asta înseamnă că şi omul îşi poate schimba cursul vieţii prin puterea lui, învingând obstacolele care îi stau în cale.
Prin frumuseţea şi legendele lui, prin grădinile zen ca îl înconjoară, Pavilionul de Aur atrage mulţi turişti, ca destinaţie spre insula vieţii veşnice din mitologia chineză.
Ne dureau ochii de atâtea stampe urmărite cu minuţiozitate şi atâta opulenţă din templele budiste, aşa ca prânzul tradiţional japonez a fost extraordinar de bine venit.
Gastronomia japoneză este inclusă şi ea în patrimoniul UNESCO fiind extrem de diversă, aleasă, rafinată şi sănătoasă.
Bucătăria japoneză este o sărbătoare în primul rând pentru ochi, unul din marile secrete ale succesului său fiind prezentarea felurilor de mâncare în tăvi lucioase, mici, atractive din lemn sau din ceramică. Prospeţimea este respectată cu religiozitate. Japonezii spun că, între mare şi cerul gurii nu trebuie să fie decât bucătarul expert în a-si mânui cuţitul.
Cel mai des întâlnit aliment este orezul atât de respectat, de obicei gătit la aburi înlocuind pâinea, dar se cultiva şi grâul care a început să câştige teren susţinând consumul de pâine în creştere.
Japonia este cea mai mare consumatoare de peşte şi produse marine, la nivel mondial detinând supremaţia pe cap de locuitor, peştele fiind nelipsit de la orice masă sub formă crudă –sashimi dar şi pregătit prăjit, uscat, afumat cu diferite sosuri.
Consumul de carne interzis de religia budistă din secolul al–X-lea a devenit răspândit odată cu introducerea cărnii de vită din străinătate, pe la sfârşitul veacului al-XIX-lea. Vestită este desigur vita de Kobe cu pedigree, dar guvernul încearcă să promoveze în prezent şi vita de Hida, cu, care am fost rasfăţaţi mereu.
Am înţeles că produsele autohtone sunt mai scumpe ca cele din import, astfel încât Japonia importa jumătate din cantitatea de carne, urmare a schimbării gusturilor consumatorilor.
Omniprezent şi importantă sursă de proteine este tofu (soia) pregătit în diferite feluri, însă la acest lapte de soia obişnuitele produse lactate câştigă teren provenind în principal din Hokkaido, dar şi importate în cea mai mare parte.
Putem concluziona că în gastronomia japoneză bunul gust îşi dă mâna cu gustul bun ceea ce asigură o deplină reuşită.
Biruinţa orezului se înregistrează şi în sakura şi în sake! Oriunde te-ai afla în Japonia, rotind privirile întâlneşti munţii mai aproape sau la mai mare distanţă, clima fiind musonică, cu influenţe oceanice, schimbarea musonilor având regularitate de ceasornic – primăvara şi toamna în septembrie, ceea ce explică, pe de o parte bogaţia în păduri, iar pe de alta recoltele duble de orez, iar soarele străluceşte multe ore pe an, în ciuda ploilor abundente.
Vulcanismul cvasi-permanent, curenţii violenţi ai mareelor, taifunurile reprezintă un tablou al încercărilor şi condiţiilor naturale la care era supus japonezul de odinioară, ca şi cel de astăzi. Ceva din vrăjmăşia naturii este compensată de sursele energetice oferite generos şi puse în valoare de ingeniozitatea omului, era necesar un randament mare pe un spaţiu mic, ceea ce nu e de neglijat în Japonia, ţară cu suprafaţă cultivabilă restrînsă. Aceasta raţiune a dezvoltat cultura intensivă a ceaiului şi a orezului.
Cultivarea orezului (kome) este un act sacru, guvernat de Zeul Inari (al orezului şi al hranei) având ritualuri specifice.
,,,Sakura’’- sărbătoarea cireşilor înfloriţi cunoscută azi în întreaga lume are o veche tradiţie.
Cireşul japonez sălbatic yama-zakura nu rodeşte, ci doar înfloreşte. Există credinţa că, atunci când florile de cireş sălbatic erau bogate şi nu se scuturau repede, urma o recoltă bogată de orez.
De aceea fermierii le urmăreau cu mare atenţie, de aici obiceiul ,,admirării’’ florilor de cireş.
Curtea Imperială l-a cultivat, iar în epoca Edo obiceiul s-a răspândit în rândul tuturor claselor sociale, iar azi in lume…
Prin gingăşia ei floarea de cireş sakura – este una din primele flori evocată în poezia japoneză, ca simbol a frumuseţii şi efemerităţii.
Un simbol al virilităţii de aceasta dată ,,sake’’-ul este obţinut tot din orez decorticat sau nedecorticat fermentat, obţinându-se un alcool de aproximativ 22 %. Orezul folosit este cel care generează calitatea băuturii. Japonia produce aproximativ 380 variante de sake, dar cum există orez al cărui preţ este de 300 yeni pentru 10 kg. există şi alternativa celei mai bune calităţi de orez pentru care se plătesc 5.000 yeni pentru 10 kg.
De asemenea, sunt familii cu tradiţie în producţia de sake, exemplu fam.Hokusurum care numără 12 generaţii cu această preocupare.
Butoaiele de sake donate unui templu shintoist alcătuiesc un frumos perete natural la Templul Tsrugaoka Hochuraugu .
Degustarea noastră de sake la una din numeroasele fabrici Takayama a fost o experienţă interesantă.
Excursia a cărui program a fost foarte dens a inclus şi vizita la grădinile de bambus Arashiyama.
-foto Gradinile de bambus
Un observator ingenios a comparat una dintre cele mai importante calităţi ale bambusului, elasticitatea cu aceeaşi calitate psihică a japonezului. Bambusul este foarte rezistent, dar este mai cu seamă flexibil. Poate fi îndoit, răsucit, presat, întins în orice formă, dar lăsat liber îşi revine la forma iniţială. Continuă să crească puternic şi înalt tot astfel, japonezii au găsit resurse intrinseci să-şi revină după încercări dezastruoase (război, seisme) şi şi-au regăsit destinul pentru edificarea naţiunii. Exotismul bambulului, ca şi a japonezului se destramă odată cu adevărata lor cunoaştere şi înţelegere.
Niponii socotesc că unii arbori ar fi sacri. Aici s-ar înscrie pinul, bambusul, cireşul, – care este doar floral, fructul nefiind comestibil .
Pentru bambusul cu incredibila putere de creştere într-un timp scurt (1 metru/zi) până la înălţimi impresionante, uimitoare sunt şi cele aproximativ 1400 de utilizări, dintre care aproximativ 12 au o mare răspândire, de la multitudinea obiectelor casnice (evantaie, coşuri, vase, rogojini, instalaţii de irigaţii la modestele beţişoare cu care se mănâncă) . Este utilizat şi în industria lemnului, industria textilă dar şi în alimentaţie – mugurii de bambus. Pădurea pe care am traversat-o grădinile de bambus din Arashiyama reprezintă unul dintre locurile cele mai fotografiate din Japonia cu un aspect exotic şi elegant.
-foto Altar Shinto
A urmat Altarul Shinto Fushimi Inari Taisha – altarul celor 1000 de porţi ,,torii,, construit în anul 711 şi reconstruit la sfârşitul secolului XV. Aleea este practic acoperită de numeroasele porţi torii de culoare vişinie înălţate de credincioşi de-a lungul timpului. Se mai află acolo două statui al vulpii însoţitoare a Zeului Inari, dacă nu cumva cele două personaje mitologice se confundă până la identificare. Spre seară am vizitat cartierul Gion, vestitul cartier al gheişelor şi ucenicelor sale, maiko. Simţeam o emoţie aparte având în vedere literatura despre gheişe şi cinemagia cu ,,Memoriile unei gheişe’’ a lui Arthur Golden, ecranizată de actorul Rob Marshall care a primit trei Oscaruri.
Era o lume exotică, palpitantă, apusă dar încântătoare. Arta gheişelor era una greu de stăpânit – arta conversaţiilor spumoase, dansul fascinant şi actoria care să alcătuiască mereu un spectacol oferit de o gheişă putea să ajungă până la 50.000 de yeni, ea fiind femeia ,,artelor’’. Totul conta la înfăţişarea acestor femei – chimonoul, coafura , machiajul care trebuiau să fie perfecte – să fascineze şi să seducă. Aş ilustra lumea gheişelor printr-o Tanka apartinând poetului L.Strochi însoţită de fragmente de comentarii IUBIRE (tanka)
vas de porţelan
unind munte şi mare
Gheişa l-a spart
efemerul e un ciob
ce uimeşte eternul
Nu ştim dacă e vorba de neatenţie sau intenţie. Dacă e vorba de neatenţie, avem doar un accident casnic, banal. Dacă e vorba de intenţie atunci vom înţelege că gheişa era geloasă pe privirea admirativă, pe cel care privea vasul şi nu pe ea. Mai există şi un alt sens – frumuseţea gheişei ,,sparge’’ frumuseţea privitorului, acesta nemaiprivind vasul.
În prezent gheişele au lăsat în urmă o lume, s-au schimbat atitudinile, preocupările, dar a rămas parfumul unor vremuri şi simţirea feminităţii pe care o degajau.
Alergând după himere în cartierul Gion mergeam pe straduţe înguste cu căsuţe în stil tradiţional autentic japonez, care redau aerul perioadei de glorie a gheişelor. Una dintre atribuţiile de căpătenie a gheişelor era respectarea ceremonialului ceaiului cu stricteţe. Ceaiul se făcea cu pudră de ceai verde
-macha – cu ajutorul unui pămătuf până devenea o spumă, servită cu dulciuri menite să domolească gustul amărui al ceaiului. Ceaiul este pentru japonezi un lucru esenţial mai important decât, chiar masa de prânz.
Am aflat cu acest prilej ca există patru piloni ai ceaiului verde :
1.ceaiul de călătorie care reprezintă consumul uzual
2.frunzele prăjite rar utilizate
3.frunzele mai mari se servesc la meniu
4.pudra de ceai verde
Ceaiul nu este niciodată îndulcit cu zahăr pentru a nu-i ştirbi din propria aromă.
La ceremonia ceaiului se purta obligatoriu kimonoul iar gheişele ,,făclii ale iubirii’’ care cucereau prin feminitatea lor accentuată şi autentică aveau şi o condiţie tragică : erau iubite dar nu puteau iubi (după restauraţia Meiji în 1868 au devenit prostituate de lux).
O nouă zi marca o nouă experienţă japoneză. Am avut prilejul să călătorim cu trenul de mai multe ori, inclusiv cu trenul de mare viteză– vestitul shinkansen. O documentare sumară înaintea plecării în această călătorie îmi permisese reţinerea unor cifre comparative precise : România are 10.771 km. de cale ferată iar Japonia are 27.182 km. de cale ferată la o populaţie de 6 ori mai mare. Dar din punct de vedere tehnologic, noi avem în circulaţie ,,pitoreasca mocaniţă’’, pe câtă vreme ei se mândresc cu shinkansen-ul care le permite ,,gările fără minutare’’, ei înşişi fiind foarte punctuali în toate privinţele.
Populaţia aceasta de 6 ori mai numeroasă traieşte pe o suprafaţă de 1,5 ori mai extinsă decât Romania, având un grad de urbanizare de 91,3% faţă de 52,8 % în Romania.
Urma să vizităm un oraş mic ce îşi păstrase autencitatea în Alpii Japonezi oraşelul Takayama, care se mândreşte cu tâmplarii săi având o cherestea de foarte bună calitate. Meşteşugarii pricepuţi au atras chiar atenţia shogunului, devenind prosper în ciuda localizării izolate.
Takayama situată pe pantele vestice ale Alpilor Japonezi a fost capitala vechii provincii Hida, numele însemnând ,,muntele înalt’’. Păstrează destule monumente istorice pentru a-şi justifica porecla de ,,micul Kyoto’’ , rămînând totuşi un oraş al fermierilor, artizanilor şi al negustorilor, cu străzi înguste şi muzee, capodopere ale arhitecturii casnice japoneze – formată din intersectări de grinzi şi stâlpi fără cuie, pînă sus la acoperiş.
Satele tipic japoneze sunt protejate de scurgerea veacurilor sub mantia ocrotitoare a hărniciei şi respectului locuitorilor niponi dar sunt ca pretutindeni tot mai subţiate în locuitori. Guvernul îi încurajează prin aceste trasee turistice organizate.
Spre seară am beneficiat de un onsen authentic în hotelul în care locuiam .
Armonia şi firea hedonică a japonezilor se regăseşte în frecventele osenuri pe care le oferă natura insulelor vulcanice, iar apa răspunde ritualului de purificare a trupului şi sufletului în toate culturile ocupând un loc de cinste şi la japonezi. În miezul ceremonialului shinthoist este asezată ideea de purificare. Copii nou- născuţi sunt duşi de mama la Sanctuar, băieţii în ziua a 32-a de viaţă, iar fetele în a-33 zi, când se practică un fel de botez, pretotul stropind capul copilului. Există şi alte particularităţi ale ritualului shinto, care trebuie marcate, echivalente a unei aniversări şi anume – 20 de ani ,,ziua majoratului’’ pentru ambele sexe, apoi pentru femeii 19 şi 33 ani sunt vârste nefaste care impun purificarea în altar, iar bărbaţii au vârste critice la 23 şi respectiv 42 de ani. Cu aceste ocazii preotul sanctuarului oferă sfaturi şi face preziceri pentru viitor. Vârstele bătrâneţii nu sunt nici ele uitate. Astfel, la 40 de ani oamenii se retrageau din viaţa publică (e vorba de Evul Mediu!) socotindu-se osteniţi îşi începeau aşa zisa viaţă inţeleaptă sau cumpătată.
Ulterior, ceremonialul se repetă la 60, 70, 77, 88 si 90 de ani.
În religia shinto, spre deosebire de orice altă religie, moartea nu este prezentă deloc, iar viaţa de apoi nu îşi află echivalentul ca noţiune.
Totul, se îndreaptă optimist spre viaţă. Niciodată funeraliile unui decedat nu au avut loc într-un altar shintoist, căsătoria, ca simbol al fertilităţii viitoare da !.
M-am oprit asupra acestor aspecte mai amplu, întrucât admirabila noastră ghidă din România, Oana lector la Facultatea de Filologie din Cluj foarte tânără şi frumoasă îşi susţinuse doctoratul cu o temă derivată din shintoism – mascotele care reprezentau o personificare a elementelor naturii înconjurătoare, de la aştrii cereşti, la plantele şi animalele cele mai umile, ba chiar până la obiectele neânsufleţite.
Fiecare component al mozaicului lumesc îşi are specificul său, respectat, dar nu şi venerat cu fanatism ca în alte religii. Cultul faţă de zeii aflaţi peste tot în natură, în miliarde de ipostaze şi reprezentări, se explică prin sensibilitatea japoneză pentru natura vie, cu care se află mereu în comunicare, în sensul cel mai strict al termenilor.
În epoca modernă aceste mascote promovate de minţile luminate din domeniul artistic au făcut ca ele să depăşescă graniţele tării, să fie ,,frendly’’ cu mulţi copii ai lumii şi să impună concepte ecologice. Au putut deveni ,,ambasadori culturali’’ imagistici dar cu consistenţă.
Îţi mulţumesc dragă Oana pentru bucuria de a învăţa şi de a afla, nu doar formule japoneze (limbă pe care o stăpâneşti desăvârşit) de bună practică, ci şi pentru tot ceea ce ne-ai împărtăşit în această călătorie ,,iniţiatică’’!
În cultura japoneză au existat mascote preistorice. În prezent fiecare localitate are o mascotă, iar în Occident se face o promovare mai soft a unor idei de păstrare a naturii, de încălzire globală cu ajutorul acestor mascote.
Firul poveştii noastre ne purta spre reşedinţa Clanului Maeda, de pe durata perioadei Edo, fiind al doilea clan ca putere după Tokugawa şi anume Kanazawa.
Când s-a instaurat puterea nobilimii militare a samurailor idea de onoare şi respect faţă de cuvântul dat faţă de sacrificiul pentru suzeran şi de dispreţ faţă de moarte au devenit precumpănitoare.
Samurai era sinonim cu mândria de sine, cu patima dreptăţii, nesupuşenia, demnitatea şi sfidarea fricii era sufletul unui timp ! Orice pălea în faţa realităţii, nu exista dragoste împătimită decât pentru binele suprem. Dar să lăsăm trecutul prea îndepartat pentru a avea măsura prezentului.
Codul razboinicului (Bushido) exalta ideea devotamentului absolut şi situează samuraii în relaţie cu, cavalerii europeni din Evul Mediu.
În război, samuraiul se regăsea călărind pe cal încarcat cu harnaşamente grele şi somptuoase, armura din plăci de fier, coifuri bogat decorate iar când mergea la luptă se parfuma, se machia şi îşi înegrea dinţii, obicei abandonat în 1870.
Samuraii purtau două sabii, una lungă catana (mai ascuţită decât sabia de Damasc sau de Toledo şi care era transmisă din generaţie în generaţie) şi una scurtă wakizashi, acest fapt fiind una din explicaţiile circulaţiei pe dreapta în Japonia .
Samurarii cei mai bogaţi posedau resedinţe vaste, putând adăposti pe vasalii şi pe războinicii lor. Abia în secolul al-XVI-lea au început construcţia unor castele fortificate din piatră asemănătoare celor europene .
Un samurai trebuia neapărat să cânte la un instrument, de obicei flaut. În caz de înfrângere aveau loc sinucideri colective, care trebuiau sa fie spectaculoase spre a fi de exemplu urmaşilor. Prizonierul cu rangul cel mai înalt trebuia să compună un poem de adio care era apoi trimis familiei sale.
Aethicus Donares (461-465 anii deplasării, ai călătoriei d.H.) get din Sciţia Minor a plecat din Dobrogea şi a făcut ocolul pamântului inainte de Magelan scriind la întoarcere Cosmographia.
Acest filozof, mare personalitate al secolului al -V- lea ajunge şi în Arhipelagul Nipon în timpul Împăratului Yuryaku (412-479) unde se organiza un concurs de tanka la care participa, cuvintele fiind întotdeauna încăpătoare şi pentru împăraţi şi pentru poeţi. Poezia şi muzica erau la mare preţ în sufletul nipon încă din vremuri străvechi, uta însemnând în japoneză poezie şi cântec, poemele, fiind recitate şi cântate de kataribe, replica niponă a trubadurilor europeni. Aş mai dori să precizez în legătură cu acest filozof că şi-a scris opera în limba getă, latină şi greacă intr-un alfabet propriu ,,glagolitic’’ din care s-au inspirat Chiril şi Metodie când au inventat alfabetul chirilic.
Revenind la Kanazawa trebuie să menţionăm că în urmă cu 1200 de ani un ţăran Togoro s-a oprit să-şi spele cartofii la fîntână. Dintr-o dată, fulgi de aur au început să se ridice din fîntână dând numele de kanazawa – ,,mlaştina de aur’’ apa din Fîntâna Sacră fiind folosită pentru ceremonia ceaiului.
Crezându-se că în Kanazawa există aur ,,febra aurului’’ fiind aceeaşi în întreaga lume, mulţime de căutători au fost atraşi pe aceste meleaguri, rezultatul fiind cel pe care îl ştim: nu s-a găsit nimic, întrucât rezervele de aur ale Japoniei sunt la cota 0 în vreme ce Romania are cele mai mari rezerve din Europa ! Amintirea acelor vremuri a rămas, iar contemporanii au venit cu o compensaţie:
Oferă multe suveniruri turiştilor executate cu foiţă de aur, inclusiv îngheţată, care reprezintă o experienţă inedită. Oraşul Kanazawa, ca şi Kyoto a fost ocolit de raidurile aeriene în timpul celui de al doilea război mondial, astfel încât este conservat remarcabil de bine. Aici am vizitat grădina Kenroku – en, grădina celor şase atribute, remarcată prin frumuseţea ei în toate anotimpurile, în special iarna, având poteci şerpuitoare, mai multe case de ceai şi una dintre cele mai vechi fîntâni din Japonia. Deschisă publicului din 1971 a fost desemnată site naţional de frumuseţe pitorească în 1985. Cele şase atribute pentru un peisaj perfect sunt spaţialitatea, izolarea artificială, antichitatea, căile navigabile şi panorama. Sunt dificil de asociat într-un singur peisaj, formând perechi contrastante. Pentru maeştrii Zen în grădinărit reprezintă o artă a poporului insular care cultivă miniaturalul realizand bonkei (peisaj pe tavă) şi bonsai – copaci pitici să creeze o gradină pe spaţii intinse pe care să o încredinţeze neuitării, căci este necesară concordanţa între starea naturii între cele patru anotimpuri şi firea omului, atitudinea sa, care trebuie să fie mereu elegantă şi în echilibru. Ne-am plimbat şi prin Cartierul samurailor Nagamaki, văzând nemijlocit un decupaj din traiul aspru al formării fizice a lor, atmosfera fiind cea de altă dată, cu aleii înguste, ziduri de lut, iar reşedinţele samurailor cu porţi de intrare private şi frumos decorate. Spre seară am poposit şi în cartierul de divertisment Higashi-chaya locul în care gheişele îşi primeau clienţii. Ne întoarcem în timp cu 300 de ani în cartierul plăcerilor în ,,Lumea Plutitoare’’. În casele acestea mici din lemn, gheişele cu faţa vopsită în alb şi gura redusă la o petală roşie strălucitoare devenite operă de artă vie, cântau şi dansau acompaniate de artişti hoinari şi muzicieni. Erau icoane vii ale feminităţii, spirituale, talentate, vorbăreţe şi sexi, adică toată strălucirea pe care restricţiile lui Confucius o interzicea unor neveste virtuoase. Asigurau şi distracţia la mese, fiind căutate pentru isteţime şi verva conversaţiei. În prezent numărul lor s-a redus (aproximativ 1500 în întreaga Japonie) deşi abilitatea lor în conversaţii este căutată în Corporaţii, dar se adresează doar unei elite, valoarea lor fiind peste ceea ce poate oferi piaţa.
Şi totuşi Kanazawa are aur, aurul minţii, al cercetării. Zona aceasta aflată între munţi, care ca mai toţi munţii lumii sunt împăduriţi cu arbori şi poteci cu luminişuri şi poieni înverzite oferă loc de reculegere şi inspiraţie pentru oamenii talentaţi, concentraţi aici într-un Centru de Creaţie.
De aici, din Kanazawa Japonia a dat lumii 14 laureaţi ai Premiului Nobel şi urmărind clasamentul pe ţări, raportat la numărul de locuitori ocupă locul 22 faţă de România care are 4 laureaţi ai Premiului Nobel situată pe locul 18 în clasamentul actual.
Simţeam că ne apropiam prin satul Shirakawa-go de Japonia profundă, sat ce aparţine patrimoniului UNESCO şi este desigur conservat cu grijă, acoperişurile sale din paie de orez uscate, care se împreunează precum mâinile unui călugar budist în rugăciune, în stilul Gassho-zukuri sunt refăcute de comunitate periodic, la 30 de ani erau înalte şi se puteau balansa căci acolo se creşteau viermii de mătase. Acoperişurile acelor case te duceau cu gândul la acelea din stuf de la noi, dar construcţiile aveau scop diferit.
Acum, oamenii aceia de ispravă ne arătau lumea lor, care făcuseră mai bună lumea noastră prin faima mătăsurilor japoneze, ca legatură simbolică a civilizaţiei nipone cu alte civilizaţii.
Produsul viermelui de mătase a călătorit pe vestita Cale a Mătăsii prin China, Podişul Trin, Mongolia, până în Persia, în lumea greacă şi în Bizanţ.
Mătăsurile japoneze, ca şi cele chineze s-au întâlnit în drumul lor cu budismul migrator, din aproape în aproape, cu arta derivată din religii, cu texte de filozofie, cu invenţii şi meştesuguri noi, cu astronomi şi vraci, cu vrăjitori şi tămăduitori, poeţi, călugări, cerşetori.
Firul de mătase a întâlnit în cale şuvoiul de istorie trecut peste nisipuri, peste deşerturi, ape şi întinderi nesfârşite. Mătasea a înnobilat estetic istoria, iar istoria a înscris în paginile sale mătasea cea nobilă.
O veche zicală a strămoşilor noştri latini ne învăţa ,,Finit coronat opus’’ astfel încât sfârşitul excursiei ne oferea ,,perla coroanei’’, Tokio şi Muntele Sfânt Fuji -san.
Orice descriere a oraşului Tokyo va fi depăşită de viteza cu care această metropolă la superlativ se întrece pe ea însăşi, fiind un oraş în continuă dezvoltare şi reinventare! În prezent are o populaţie mai mare de jumătate din întreaga populaţie a României.
Devenită capitala militară a Japoniei cu numele de Edo primeşte numele de astăzi în 1768 când avea deja o populaţie de 8 milioane de locuitori. Incendiile, cutremurele şi conflagraţiile au dus la situaţia, în care nu se poate vorbi în Tokyo de ,,oraşul vechi’’, dar după fiecare catastrofă reconstruirile, chiar dacă nu au fost mai reuşite, au fost mereu mai moderne şi la o scară mai mare.
Transformarea arhitecturală a Japoniei de la lemn la beton armat a început spre sfârşitul secolului al-XIX-lea, dar s-a dezvoltat puternic şi pe verticală, arhitectura niponă dupa război părând inspirată din oraşul-viitorului prezentat în cărţile SF ale anilor ’50, rezultând o uimitoare varietate a mediului oraşenesc, şocantă, dar încântătoare în sine. Bogăţia şi varietatea caselor din lemn se combină cu edificiile numeroase din beton şi sticlă. Economia în plină dezvoltare a dus la un boom architectural având ca rezultat o multitudine de clădiri impunatoare ce poartă semnături faimoase ca: Le Corbusier şi Frank Lloyd Wright, alături de vedete autohtone ca Tange Kenzo şi Ando Tadan.
Tange Kenzo remarcat pentru clădirile din stadionul pentru Jocurile Olimpice din 1964 care au în faţă oglindă de sticlă de nuanţă albastră, apoi colosalul Metropolitan Gouvernament Office din granit şi sticlă un monumental amestec de modernism şi gotic, care este, probabil una dintre cele mai vizitate clădiri din Japonia.
Nici modelele europene nu au fost evitate. În districtul Minato-Ku, de exemplu inginerii au ridicat un al doilea Turn Effel foarte asemănător cu cel parizian, doar că este mai înalt cu 13 metri (are 333 metri).
Tokyo are recorduri absolute în materie de construcţii pe verticală, unele de o frumuseţe impecabilă, cum ar fi Hotelul Imperial de 5 stele construit pe role pentru a rezista la cutremure, operă a arhitectului Frank Lloyd Wright. În Sumida – Tokyo am vizitat şi noi clădirea turnului Tokyo Skytree, a treia cea mai înaltă clădire din lume având 634 de metri dupa Burj Khalifa din Dubai şi Sultan Kosen din Kuala Lumpur, Malaezia.
– foto turnul Tokyo Skytree
Privind de sus de la ultimul nivel al turnului se vedeau miliarde de lumini care spărgeau întunericul nopţii ca printr-o sită, dar şi şerpuirea râului Sumida –gawa, care urma să ne ofere a doua zi o croazieră într-o ambarcaţiune futuristă pe sub cele 12 poduri ale sale. Când am coborât din turn, cerul îşi desena constelaţiile pe bolta întunecată iar noi, cu încredere în GPS Map ne îndreptam sleiţi spre hotel, în miros de clorofilă, asfalt încins de suliţele soarelui de peste zi, bucurindu-ne de pământul scăldat în răcoarea nopţii. În rest nimic nu ne îngrijora,Tokyo deşi cea mai mare conturbaţie urbană rămâne unul dintre cele mai sigure oraşe ale lumii.
Modernul Tokyo păstrează ecouri din pedioada Edo sub forma unor denumiri ale unor locuri astfel: în Marunouchi (însemnând între ziduri) trăiau samuraii Ginza (,,locul cu argint’’) şi-a luat numele de la o monetărie demult dispărută.
Nihonbashi-Podul Japoniei a fost podul de unde s-a început numărătoarea tuturor distanţelor din ţară. Aici converg principalele drumuri spre oraş, mai ales vechiul Tokaido dinspre Kyoto. Construit în 1911, podul actual este eclipsat de o dantelărie de autostrăzi suspendate. Dincolo de betoane istoria rămâne prezentă aproape peste tot în Tokyo.
Cele mai multe dintre locaşurile de cult ale metropolei merită vizitate, ca de exemplu : Altarul închinat zeiţei Hie, sau cel închinat zeiţei Kannon, din cartierul Asakusa unde am putut admira pagoda stacojie a zeiţei Kannon.
-foto pagoda stacojie a zeiţei Kannon
Zona comercială cea mai cunoscută este faimosul bulevard Ginza, unde se află magazine universale de lux, cu branduri cunoscute în întreaga lume bogate şi foarte viu luminate. Garderobe pompoase, rochii create de marii designeri îţi atrag privirile şi te fac să visezi.
Atractivă a fost Croaziera pe Sumida-gawa, râul lunecându-şi răsuflarea lichidă, abia perceptibilă spre mare desfătându-ne pe noi atât cu coroanele pletoase ale sălciilor plîngătoare din care plutea în văzduh un iz dulceag şi catifelat de pe maluri cât şi cu construcţiile moderne, reprezentative pentru capitala Japoniei. Tălăzuirea valurilor aşternea o stare de vrajă care lăsa în urmă soarele de vipie de dincolo de ferestrele futuristei ambarcaţiuni. Locurile şi clădirile de pe ambele maluri îmi stăruie în amintire ca un vis colorat.
Am fost conduşi şi în locul cel mai popular de întâlnire al marii metropole – intersecţia a 8 treceri de pietoni, acolo unde există un memorial ridicat în cinstea credinciosului câine Hachiko, care şi-a asteptat stăpânul în staţia Shibuya mai mulţi ani, ca apoi să moară acolo.
Se spune ca Dumnezeu a trimis dragostea pe pământ, dar numai câinele a înteles-o…
Mi-am propus să văd filmul cu Richard Gere cândva.
În intersecţia cu 8 direcţii se simte cel mai pregnant zvârcolirea străzii neostoite, unde viaţa cere doar viaţă … în şuvoi …
Acolo, am remarcat cel mai bine faptul că japonezi sunt cei mai înalţi dintre asiatici şi că mulţi poartă măşti, care sunt foarte variate, pentru look, din diverse cauze (contra alergiilor, pentru a se proteja de răceli, pentru evitarea poluării sau pur şi simplu pentru frumuseţe, renunţând la machiajul cotidian …). În aceea intersecţie eşti martor ocular al multiplelor ,,mesaje’’ cinematografice de o forţă irezistibilă, fiind o tribună de afirmare a informaţiei şi familiarizării trecătorului cu frumosul… Totul : gesturile, privirile, zâmbetele celor de pe ecranele uriaşe sunt mai grăitoare decât cuvintele oricarei limbi.
Cele trei zile cât am zăbovit în Tokyo am putut opta şi pentru o călătorie la Nikko unde se află mausoleul shogunului Tokugawa Ieyasu, fondatorul shogunatului Tokugawa care a stăpânit Japonia 250 ani, până în 1868. Complexul a fost mărit de nepotul său într-un set de clădiri spectaculoase, decorate cu sculpturi din lemn impresionante, multe îmbrăcate în foiţă de aur.
Construcţia shintoistă cu puritatea conceptului iniţial sub influenţa budismului a abdicat parţial de la eleganţa simplitătii şi a sobrietăţii.
Performanţa metamorfozelor suferite de arhitectura austere shintoistă rămâne construcţia mausoleului construit la Nikko. Este rezultatul unei religii însăilate artificial prin combinarea confucianismului chinez cu shintoismul exterior. Construcţia are un aer încărcat, dar cromatica exterioară este extravagantă, jocul policromiei cu sclipirea aurului stârnind admiraţia. Realismul este sugestiv îmbrăţişând subiecte cu tentă florală sau animalieră. Aici se găsesc cele trei celebre maimuţe cu gesturile lor care îndeamnă la muţenie, surzenie şi orbire în faţa răului.
Monumentul aparţine perioadei Heian de asimilare ,, japonizare’’ a culturii chineze de import, construcţii mai mici graţioase în armonie cu relieful şi natura înconjurătoare.
Lângă oraşul Nikko am avut prilejul să vedem şi cascada Kegon situată pe lacul Chuzenji, formată atunci când râul Daiya a fost redirecţionat de fluxurile de lavă. Spre a o admira am coborât cu liftul şi am fost conduşi printr-un tunel la poalele ei.
Spectaculoasa cascadă Kegon-taki de 97 de metri înălţime este renumită şi pentru că, în zilele cu soare în spuma ei se arată curcubeul. Imaginea celei mai importante minuni naturale din Japonia este pretutindeni pe cărţi poştale, timbre, imprimeuri, pe lemn. Muntele Fuji pare că duce povara de zăpadă în braţe. Aici sunt cele mai multe staţiuni onsen din regiune, văile din care fumegă vulcanii, peisajele celor 5 lacuri Fuji din arealul apropiat.
Cel mai frumos vulcan din lume, cu o imagine din care îl recunoşti imediat Fuji -san este cel mai înalt munte din Japonia, având 3776 metri şi a erupt ultima dată în 1707.
Dintre toţi munţii adoraţi de cultul shintoist Fuji – san este cel mai important fiind considerat sacru încă din preistorie. ,,Sfinţenia’’ sa este oficială, Fuji-san este o zeiţă, iar dacă piscul nu se lasă văzut, înseamnă că în acel moment, zeiţa este timidă … şi se ascunde privirilor.
Noi am urcat cu autocarul până la a-5-a oprire, iar serpentinele deosebit de periculoase erau semnalate prin pancarde cu silabe : mi, shi etc. Până acolo, prin unele zone roţile autocarului scoteau în contact cu şoseaua un sunet muzical, un fel de ,,imn al muntelui Fuji’’ . Există o veche zicală japoneză ,,Oricine ar trebui să urce o dată pe Fuji-san, dar numai un nebun ar urca de două ori’’…
Ascensiunea este un ritual care o glorifică pe Amaterashu, zeiţa Soarelui, mama Japoniei, fiind o obligaţie seculară în calendarul vieţii, precum Mecca sau Ierusalimul. Japonezii urcă de la a-5-a oprire la a-10-a în monom, în şir indian cu familiile purtând lanterne, alcătuind un râu de lumină spre a ajunge la timp pe culme pentru a saluta primele raze ale soarelui care răsare – spectacol unic într-un amestec de nuanţe uimitoare care se reflectă în oglinda apelor tăcute ale lacurilor.
Văzusem multe!, trăisem multe! După uvertura călătoriei care însemnase decizia şi informarea prealabilă experimentasem un dialog permanent între culturi şi epoci.
Cu sau fără zen, Budha, Fuji şi prea mulţi yeni civilizaţia şi cultura japoneză si-a făcut loc printre români. Cultura Ikigai, concept care s-ar traduce prin fericirea de a fi mereu ocupat şi care presupune pe lângă câţiva parametri naturali : clima, alimentaţia, calitatea apei etc. şi un anume mod de viaţă – arta de a fi tânăr şi la bătrâneţe fără eforturi deosebite. E vorba de a te bucura de fiecare răsărit de soare, de moderaţie, odihnă, cultivarea prieteniilor, traiul împreună, intrajutorarea, viaţa comunitară.
Autocarul ne ducea direct la aeroportul Haneda, cel de al-4-lea ca mărime din lume. Ştiiam din jurnalul meu de călător ca Japonia are 175 de aeroporturi iar Romania 45, dar o dată instalată în avion inima mea avea doar un singur ritm : acasă, acasă, acasă…
Până când am pus piciorul pe pământ românesc am avut vreme să reflectez la această naţiune insulară care fiind înconjurată de ape, de infinit şi având resurse modeste s-a concentrat pe dezvoltarea individului şi a comunităţii obligaţi fiind şi de condiţiile climatice în vreme ce englezii tot insulari au dus o politică de expansiune teritorială ,,spiritus loci’’ asemănător şi totuşi complet diferit …istorie, religie, obiceiuri…
Melidonium 