După ce am început școala, timpul jocului s-a redus. Ca orice copil trebuia să învăț, să îmi fac temele și abia apoi să mă joc și să citesc. Desigur jucătura și cititura nu au avut, pe vremea acea, pe trebuie în față. Pur și simpu nu mă săturam de alergat; nici de citit. De ce creșteam, jocul din timpul vacanțelor a fost înlocuit de diversele activități casnice.
Până prin clasa a cincea am fost lăsată să mă joc fără să fiu antrenată în acțiunile adulților. După aceea, gata, s-a terminat cu binele. Prima activitate utilă a fost porcăritul. Despre el mai încolo. Acum să ne întoarcem, din nou, la joacă. Nu întotdeauna aveam voie să ieșim în uliță la copii. În acest, nefericit, caz mă ocupam de mâțe sau păpușăream. M-am jucat cu păpușa până am plecat la liceu, când adulții mi-au aruncat cei doi saci plini cu tot felul de stranțe, ce țineau locul dulapurilor cu zestrea păpușărească. Când prima păpușă împrovizată a cedat, am fost nevoită să îmi fac altele. Capete de păpuși, în general din ghips, găseam la grădinița, când se dezmembrau cele de acolo. Prima păpușă a fost o păpușă hibrid-hidoasă fiind o combinație cap mic – corp mare. Iarna o tuleam la săniuș cu pruncii de pe stradă. Deoarece nu aveam în sat forme de relif înalte, părinții ne lăsau la derdelușul din Themetheul de lângă Someș. Acesta era unicul motiv pentru care eram lăsați să ne îndepărtăm de casă. În mod normal jucam Tupu în odor la lelea Anica Babii, care avea cinci copii.
Sora mea Valeria Ana, fiind mai mare, avea alte preocupări. În aceste condiții, mie mi-a revenit sarcina de a merge cu porcii la Șomes, când porcarul a lăsat baltă, satul. Am fost cu vitele pe câmp, am vândut pere în gară, am cules cartofi, păstai, pepini. Am avut și tentative de a săpa. Mergeam însă cu drag la strânsul luhării sau lucernei. Îmi plăcea aroma lor și întoarcerea acasă cocoțată pe fân, ținându-mă de ruda, care strângea fânul ca în clești, legată la capete cu lanțuri, în fața și în spatele carului. Era o artă să clădești fânul, în așa fel încât să reziste până la casa gospodarului. Aranjamentul trebuia să fie cinoș. Mama și tata au fost oameni harnici, le stătea mâna pe lucru. Aceasta era vorba mamei: „nu-ți stă mână pe lucru”. Lucru putând fi orice, spălatul hainelor, întinsul lor pe ață, curățatul „picioicilor” etc. Mai putea fi, modul cum țineam cuțitul în mână când tăiam o scrijea de ptită, cum corățam morcovii sau alte legume. Nu era bine cum țineam „furcoiul” în mână, nici mâna pe mătura. Ca să „i se cadă” lucrului pe care îl făceam, era musai să adopți poziția, considerată de mama, standard. Mamica nu făcea nimic stând jos, nici măcar în ultimii ani din viață. Pentru muncă am avut dascăli buni. De aceea mi-a picat greu, când având lucrări de executat la casă, să am de-a face cu oameni fără poftă de muncă, cu două mâini stângi, oameni cărora nu le stătea capul la ceea ce făceau.
Faptul că am crescut într-o casă de oameni harnici, cu mult bun simț, care aveau principiile lor bătute în cuie, mi-a folosit dar m-a făcut și vulnerabilă și cam pretențioasă pentru lumea de azi. Moștenire la citit nu am avut. Lecturnici nu prea au fost în familie. Bunica Valeria-Maria a iubit școala, fiind premiantă, chiar și atunci când a fost nevoită să învețe în limba maghiară. Dânsa a citit doar cărți bisericești și Biblia. Mama nu a iubit școala, de altfel a fost măritată la cincisprezece ani. A citit la fel ca soacra ei, Biblia și cărți de rugăciune. De altfel de la mamica a rămas expresia pe care eu am menționat-o de mai multe ori, că: „doar femeile leneșe citesc romane”, în speță doamnele. Mai avea o expresie referitoare la anumite vicii, „Domnii și țiganii”. Un exemplu ar fi fumătorii-băgăoși. Tata a renunțat în clasa a cincea la școală, spre disperarea bunicii. Dacă în problema școlii a fost insistentă și a ținut să învățăm, cu punerea noastră la muncă nu a fost de acord. Nepoatele ei să învețe, mai ales că băieții săi au iubit pământul și nicidecum școala. Toată viața, bunica a plâns pentru că băieții săi nu au vrut să învețe. Mai toată generația lui tata a plecat din sat și, oricine a vrut putea să își facă o viața mai bună la oraș. S-au înființat școli de tot felul. Tata și fratele său Milian au preferat să muncească pământul. Apoi când s-a deschis în Ulmeni „Topitoria de In”, taticul s-a angajat acolo. Când am ajuns ambele fete la facultate, s-a angajat și mama. Au muncit pe rupte la câmp, opt ore la fabrica și desigur în gospodărie.
Cu noi, bunica și-a luat revanșa… școlilor înalte. Fiind prima nepoată, Valy a beneficiat de răbdarea ei, reușind să scrie la fel de frumos ca bunica, implicit ca Domnișoara Clara, fosta învățătoare a bunicii.
Buni Valeria s-a ocupat de bucătărie și de gospodărie ca noi să putem învăța. Cu cititul, ne mai atenționa să avem grijă să nu ne stricăm ochii. Dorea să învățăm, ca prin noi să i se împlinească visul. Faptul că a fost prima în clasă, a recomandat-o ca fiind cea mai potrivită să ajute la lecții pe fetele aredașului Recsey. Bunica a avut prietene românce, evreice și maghiare.
În localitatea Ulmeni, situată pe malul stâng al Someşului, trăiau în copilăria mea români, maghiari şi evrei. Mă bucur că fac parte dintr-o generație care nu a cunoscut ororile războiului, decât din povestirile celor care le-au trăit și mai târziu, din cărți și filme. Din păcate cei dinaintea noastră nu au fost atât de norocoși. Destinele lor au fost bulversate. Prietenele bunicii au plecat în lumea largă, rămânând doar în amintirea și în poveștile sale, eu fiind confidenta preferată a bunicii.
Satele aparţinătoare orașului Ulmeni – Tohatul lui Petre Dulfu, Chelinţa lui Emil Gavriş, Ulmeniul lui Florian Ulmeanu, profesor doctor, fondatorul Societaţii De Medicina Culturii Fizice din România şi deţinătorul Premiului Boullard al Academiei De Medicină a Franţei şi Ţicăul lui Tzitrom, o româncă de etnie romă cu o voce divină, care fugise de binele material ce îi fusese oferit în Capitală, întorcându-se la sărăcia ei din sat – numără şi acum mai multe familii de țigani, care dau o pată de culoare acestor locuri. Din rândurile lor s-au desprins cei care cântau odinioară cu atâta patimă la ceatără (vioară), gordonă (contrabas) şi acordion (acordeon).
Lelea Măria Joșkii era prietena bunicii Valeria și a altor bunici. Badea Joșka era bărbatul Măriei şi cel care tomnea (repara) oale, laboşe (cratiţe) şi lavoare. El cârpea sau înlocuia fundurile găurite ale vaselor din bucătăria gospodinelor. Umbla cu un fel de suport din lemn în spate, în care avea badog (coală zincată) şi câteva scule. Lipthea petecul de badog pe vasul găurit cu un aluat făcut din fărină (făină) de grâu şi apă şi apoi îl bătea cu ciocanul. Lelea Mărie şi badea Joșka erau de etnie romă şi treceau zilnic Someşul din Chelinţa, cu luntrea, ca să îşi câştige existenţa.
Când am văzut-o prima oară pe Thalia, mi-a plăcut figura ei, care îmi amintea de lelea Mărie. Ea ne aducea vara pomniţe de pădure (frăguţe), mure şi pthitoi (hribe de stejar şi fag), bureţi usturoi şi gălbiori. În restul anului le ajuta în gospodărie pe femeile de pe uliţa noastră. Primea în schimb mâncare şi pentru acasă clisă, fărină, groşthior (smântână), picioici (cartofi) şi altele. Pe bunica o ajuta să lipthească (lipească) pe jos. Bucătăria de vară, cohea, era construită din vaioage (cărămidă nearsă), iar în loc de duşumea era pământ. Săptămânal, el era împrospătat prin lipthire. Compoziţia materialului folosit era alcătuită din lut înmuiat în apă şi puţin bălegar de vacă. Operaţia era făcută cu mâna de lelea Mărie, sau de către femeile casei. Când termina lucrul, îşi confecţiona o ţigare dintr-o bucată de ziar, în care îngrămădea tutunul din chiştoace găsite. Apoi o dohănea cu satisfacţie. Obiceiul cu tomnirea oalelor şi lipthirea cu aluat s-a păstrat până acum şi culmea veşniciei, pe meşter îl cheamă tot Joșka. Cea mai aromată dulceaţă este cea de pomniţe (frăguţe) de pădure. Printre alte fructe conserv pentru iarnă și delicatele frăguţe. Secretul dulceţii fără conservanţi este uscarea în cuptor a borcanelor bine spălate și fierberea borcanelor pline, dustuirea. În mod special frăguțele le conserv crude. Aşez fructele în borcan, apoi un strat de zahăr, iar un strat de fructe apoi zahăr, care închide ermetic parfumul fructelor crude… până când un pofticios desface borcanul, bine dustuit, pentru degustare. Aroma lor aduce în casă amninosurile, pierdute și regăsite, atăt de dragi ale copilăriei!
–––––––––-
BUD Florica
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3
Melidonium 