„N-avem două limbi şi două literaturi,
ci numai una, aceeaşi ca peste Prut”.
(A.Mateevici)
Se spune pe bună dreptate că un popor există atâta timp cât îşi vorbeşte limba. Drept argument aduc cazul Rusiei. În procesul lăţirii sale peste vecini imperiul ţarist a colonizat peste 200 de popoare. După o guvernare dictatorială a „velicoruşilor” dar, în special, după cei peste 70 de ani de rusificare diabolică sovietică sub masca internaţionalismului proletar circa 100 de popoare mici au dispărut. Ce molimă a dat peste aceste popoare? Nu a avut loc nici un cataclism natural. Au dispărut, fiind complet asimilate. În momentul când aceste popoare nu şi-au mai vorbit limba, nu şi-au mai educat copiii în limba maternă, ele au dispărut. Acest lucru s-a întâmplat într-o formă mai uşoară şi cu această frântură de popor din Basarabia. A se observa că conaţionalii noştri din Transnistria, aflaţi în „raiul ruso-sovietic” doar cu 20 de ani mai mult decât noi, sunt alţii, gândesc altfel, vorbesc altfel. Dacă imperiul ruso-sovietic ar mai fi existat vreo 50 de ani probabil că basarabenii, ca exponenţi ai naţiunii române, ar fi dispărut, iar limba vorbită (şi la bucătărie) ar fi fost limba rusă. Ceea ce i-a salvat întrucâtva de la asimilare completă a fost acea vecinătate permanentă favorabilă pentru menţinerea flăcării aprinse (a se vedea România de peste Prut). În perioada ţaristă intelectualitatea basarabeană se refugia peste Prut pentru a-şi păstra limba şi istoria. În perioada sovietică, pentru cei rămaşi în Basarabia, graţie progresului tehnic limba română trecea Prutul chiar dacă acesta avea şapte rânduri de sârmă ghimpată şi era păzit vigilent.
Fosta Republică Sovietică Socialistă Moldovenească a fost practic unica din spaţiul sovietic, care a formulat scopul de bază al redeşteptării naţionale revenirea la limba maternă în straiul ei natural – alfabetul latin, surghiunit îndată după ocuparea Basarabiei de regimul sovietic la 1940. De ce problemele limbii au fost o prioritare, prevalându-le chiar şi pe cele economice? Întotdeauna harnicul nostru ţăran îşi câştiga (drept, pein multă sudoare) hrana materială. Ceea ce i-a lipsit mai mult, în special, în perioada ţaristă – hrana spirituală. Instruirea în şcoală, slujbele în biserici, toată administrarea – de la cel mai înalt funcţionar până la cel mai de jos funcţionăraş se făceau exclusiv într-o limbă neînţeleasă lui – limba rusă. Şi în perioada de ocupaţie sovietică (după 1940) instruirea s-a făcut mult timp în limba rusă, iar Dumnezeu în genere a fost izgonit din Basarabia de sataniştii comunişti, care acum se dau drept mari credincioși.
Îndată după cotropirea Basarabiei în 1940 regimul de ocupaţie sovietic făcea tot posibilul, inclusiv prin grafie, pentru a crea o nouă limbă– limba „moldovenească”, diferită de cea română. În acest domeniu regimul sovietic avea experienţă bogată după arestarea alfabetului latin la Tiraspol în 1938 prin „Hotărârea Komitetului Împlinitor Ţentral a RASS Moldoveneşti „Despre treşerea scrisului moldovenesc dela alfavitu latin la alfavitu rus” cu „argumentările” respective „…Pe sub şriftu latin ei au întrodus limba romînă, salonă, franţuzită, cu care nu grăieşte nişi norodu român…Dar norodu nişiodată nu-i trădător, şi, înţelegând inima duşmanului repede ia nimişit. Rugămintea norodului a fost – ca de trecut înapoi la şriftu rus, aprotiet lui şi înţăles, şi la limba adevărată moldovenească, cu care grăesc truditorii din Moldova Sovetică. Şi aiasta-i drept”.
Aşa zisa „Limbă moldovenească” inventată de Stalin şi „argumentatî ştiinţîinic” de „marii lindişti I.D.Cioban, P.Chior, Ia. Cuşmaunsa şi L.A.Madan” în „cunoscutele” lor lucrări „Gramatica lindii moldoveneşti”, „Sintacsisu” ş.a.” (undeva prin cătunele din stânga Nistrului, pe unde a umblat tov. Stati când s-a trudit asupra alcătuirii scandalosului său dicţionar „românesc-moldovenesc”). Acești „mari specialiști” în domeniul limbii au folosit câteva elemente: graiul moldovenesc, puternic presurat cu rusisme, și „teoria” academicianului N.Ia. Marr, privitoare la înlocuirea formațiunilor social-politice și a limbii vorbite de ele. Iată unele argumente ale acestor „mari savanţi” în ale limbii moldoveneşti, deosebite de cea română. „Limba moldovneascî, trăgându-şi în trecutu dipărtat din mesticătura linghii Dacilor (Gheţîlor) cu limba norodnicî latineascî, în curgirea multor viacuri s’o schimbat sub înrîurirea linghilor a multor noroadi, cu cari a avut atingiri norodu moldovnesc, şi s’o prifăcut într-o limvî, diosăghitî di celilanti linghi romani şi de alte linghi ale noroadelor mejieşî…Limba moldovneascî, în cari grăeşti norodu moldovnesc, esti limbî sînistătătoari, diosăghitî di limba romîneascî. Şî sî diosăgheşti şî di limba tuturor cărţîlor moldovneşti…La baza gramaticii linghii moldovneşti trebuie sî sî afli prinţîpu fonetic (rostirea), dar cu corectivuri trebuincioasî…” (Donos A. Un dicționar, care spulberă posibilitatea existenței a două limbi paralele. LA, 2003). Acest pretins lingvist L. Madan încerca să traducă unele cuvinte care i se păreau prea „româneşti” în „moldovneşte”. Astfel în loc de cuvântul „oxigen” L. Madan propune cuvântul aeronăscător (de la rusescul kislorod), cuvântul nazal – cu cuvântul nasnic (de la rusescul nosovoi), virgulă – vîrguliţă; accent – loghitură (de la rusescul udarenie); ghilimele-labiuţî etc.
Până la introducerea gramaticii lui Madan în RASSM limba moldovenească se preda după „Gramatica limbii moldoveneşti” a lui G. Buciuşcanu, editată la Balta în a. 1925 care, în opinia autorităţilor, avea un neajuns „…primirea di cîtri avtor dreaptascriirii tradiţîonalî moldovneşti formilor şi terminologhiii, cari di fapt îs romîneşti”. În „Preacuvântari” (introducere) la gramatica lui L. Madan, P. Chior scria că în instituţiile „culturnici ţăntrali domnea îndreptarea romîneascî…pe alocuri domne ori anarhiea diplinî’n dreaptascriiri şî lecsîcon, ori childuirea necriticeascî a aşamînturilor culturnici ţăntrali”. Aceste animozităţi lingvistice sunt criticate în a. 1939 (fiindcă vântul bătea din altă parte) de un alt „mare savant” I.D.Cioban care scria „… au împrostit limba da nu au aprotiet-o de norod…ei nu suferă cuvintele din lindiile rusască ori ucraineană, care au intrat în limba moldovenească prin norod, da se stăruie să fabricuiască cuvinte noi. Eaca, de-o vorbă, înloc de vîstavcă zise aratării, la cuvîntu rus odnorodnîi – unoneamnic; vstavca – întropunere, de care norodu moldovnesc nişiodată n-a auzit”. Într-adevăr unul mai breaz ca altul. Şi atunci revin la întrebarea formulată mai sus: în ce limbă vorbeau unii moldoveniști? Este cert că în limba română, mai defectă, dar totuşi în limba română. Dacă domnia sa doreşte neapărat să vorbească în „limba moldovnească” n-are decât să înveţe limba „savanţilor” I.D.Cioban, P.Chior ş.a., bazată pe grafia chirilică (fiindcă alfabetul latin a fost arestat de partidul bolşevic încă în 1938).
Aceasta a fost istoria revenirii acasă Limbii române în veșmântul ei firesc – Grafia latină după apr. 50 de ani de surghiun. Din păcate, și astăzi Limba română este limba firească vorbită de un migrant sirian și nu este vorbită, acceptată, de alogeni născuți pe acest tărâm.
Și totuși, după cum spunea clasicul literaturii românești Grigore Vieru „În aceeași limbă/ toată lumea plânge./ În aceeași limbă râde un pământ./ Ci doar în limba ta/ durerea poți s-o mângâi,/ iar bucuria/ s-o preschimbi în cânt”. Iar aceasta este Limba noastră cea română! „Pentru ea la Putna clopot bate,/ pentru ea mi-i teamă de păcate,/ pentru ea e bolta mai albastră –/ pentru limba noastră!”. Dar și alt clasic al literaturii române Nicolae Dabija: „…Face iarba să răsară./ Noi prin ea suntem o Ţară./ Ea ne-adună şi ne-ngână,/ Limba noastră cea română…./ Ca o mamă ne adună,/ Ea ne ține împreună,/ Ea aici e-n veci stăpână,/ Limba noastră cea română…”.
Să facem dar ca sărbătoarea Limbii Române să fie în fiecare zi!
–––––––––––-
Cu deosebită considerație,
Valeriu DULGHERU
Chișinău, Basarabia
31 August 2022
Melidonium 