„Am trăit o viață plină de furtuni și am învățat să combat orice tentativă de a mă face obedient. Pot aplica lovituri de răspuns mult mai puternice decât cele pe care le primesc. Și, să fi fost eu Adam, cred că pentru nimic nu aș fi cedat atunci, când s-a arătat îngerul cu spada de foc, ca să-i alunge, pe el și pe Eva, din grădinile Edenului”.
Sean O’ Casey.
„Ostentația Trecutului îți conferă o identitate. Ostentația Viitorului deține o promisiune de realizare personală într-o formă sau alta. Ambele opțiuni sunt niște iluzii…”.
Eckhart Tolle
Mediul și gena
Reflecțiile asupra identității se află la intersecția dintre etnopsihologie și antropologie socială.
Toate ființele umane posedă o dublă identitate, una personală și alta națională.
Orice individ își dă seama că e diferit de ceilalți.
Fiecare națiune conștientizează faptul că există națiuni diferite de ea.
Autodefinirea personală în afara națiunii este deficitară și chiar imposibilă.
Nu te poți concepe drept sursă suficientă de autodeterminare fără o apartenență etnică, ignorând limbajul ce ține de mitologia propriei origini ancestrale.
Actele conștiente, starea mea de spirit, psihicul și stimulii, care mă călăuzesc, derivă dintr-un substrat inconștient, format din influențe ereditare, reziduuri ancestrale, motive și instincte. Toate acestea, integrate în rețea, constituie Etnopsihicul.
În spatele cauzelor mărturisite ale propriei activității se află mobiluri care îmi scapă. Majoritatea acțiunilor mele cotidiene reprezintă efectul unei motivații ascunse.
Au dreptate oamenii convinși că nimeni nu ne poate ajuta efectiv să ieșim din situații penibile, provocate de noi înșine.
Creatorul ne-a conceput după chipul și asemănarea Sa. Și ne-a înzestrat cu toate aptitudinile necesare pentru a ieși singuri din impas și a ne mântui noi înșine.
Ca ființe umane, avem codificate în ADN-ul nostru capacitatea și energia necesară pentru redresarea morala și spirituală.
Cine sunt eu?
Despre autorul cărții „EI și NOI”, în mare parte autobiografică, oricine poate spune orice, în funcție de propria motivație. Acum se cheamă că trăim în democrație și fiecare ființă umană are dreptul la opinie. Întotdeauna, când adversarii mă atacă deschis, nu ca trolii anonimi, mă simt în apele mele; mult mai bine decât atunci, când sunt periat sau lăudat, fie și pentru anumite merite reale. În Anexele Anti-Druc și Pro-Druc expun diverse păreri extrase din documente și mass-media. Astfel, concluziile despre activitatea mea și epoca în care am trăit vor rămâne la latitudinea eventualilor cititori. Mai ales că lumea de astăzi seamănă frapant cu cea din perioada dezagregării lagărului comunist, a Pactului de la Varșovia, CAER-ului și a Imperiului sovietic. Dar, acest capitol reprezintă, în fond, ceea ce cred eu însumi despre adevărata mea identitate. Evident, o identitate veridică este cea văzută de însuși personajul în cauză.
Există un fundament biologic al înclinației spre cauzalitate. Scriind capitolul Identitate, din start mi-a venit în minte o întrebare: căror factori sau evenimente se datorează felul meu de a fi? Întâmplările trăite lasă urme… Evitând o supraestimare a cauzei și efectului, încerc să identific efectul probabilității în viața mea personală. Desigur, nu neg principiul sau legea cauzalității. Totuși, consecințele raportului obiectiv între cauză și efect sunt mai prezente și mai pregnante în mintea noastră egocentrică, decât în realitatea înconjurătoare.
M-am întrebat adeseori: Cine sunt eu? Când, cum și care dintre numeroasele cauze mi-au marcat într-adevăr identitatea? O fi copilăria desculță și flămândă? Faptul că nu m-au primit în pionieri? Lipsa unui talent nativ? Sau că în timpul vacanțelor școlare lucram de rând cu părinții în colhoz „la normă”? Că nu am avut niciodată posibilitatea, precum copiii șefilor locali, să plec în excursii sau în tabere de odihnă? Că n-am fost, ca băiatul directorului școlii, la „Artek”, faimoasa tabără elitistă de pioneri din Crimeea? Că nici măcar n-am visat să ajung acolo, ca Vasile Ernu, autorul cărții „Născut în URSS?”. Diverse evenimente, inclusiv fenomenele gen Pasărea Phoenix, Lebăda Neagră, Pasărea Albastră și Unghiul-Enigmă al păsărilor sălbatice migratoare, contribuie din plin la procesul de transformare calitativă a indivizilor simpli în personalități.
Pentru clarificarea identității mele, este primordial necesară o importantă precizare autobiografică: nu sunt născut în URSS. Nici în RM. Declar acest fapt ori de câte ori am ocazia. Le-am spus-o și birocraților de la București, când mi-au eliberat cartea de identitate. Dar, totuna, au scris incorect, absurd: – „Loc naștere Republica Moldova”. Adică, m-am născut într-o țară, pe când aceasta nu exista. „Numele face parte din patrimoniul individual și național. De aceea, cine modifică numele unui om sau numele unei comunități comite un grav abuz. E foarte straniu că reprezentanții autorităților române participă la această operațiune de falsificare. Inconștient, sau interesat, ceea ce este cu mult mai grav. După 1989, s-au perindat prin Parlament tot felul de majorități politice. Nimeni nu a reușit să impună un proiect de lege cu un singur punct: scrierea adevărului istoric în actele de identitate ale acestor conaționali ai noștri. O fi așa de greu? Să-l vedem pe cel care s-ar opune…” (Viorel Patrichi, Elldor. Info, Mapamond, Opinii, Radar, România, 02.08.2012.)
Precizez: am văzut lumina zilei în satul Pociumbăuţi, comuna Zăicani, plasa Râșcani, județul Bălți, România Regală. Era, îmi spunea mama, într-o zi de vineri, la 25 iulie 1941. Exact la data când, după lupte grele, ostașii români eliberaseră Basarabia și Nordul Bucovinei. Pământurile sfinte, răpite în iunie 1940, erau reintegrate în spațiul nostru ancestral. Bătălia clocotea deja undeva peste Nistru, departe de locul unde m-am născut. Trecuse o lună și câteva zile de când conducătorul Statului Român, mareșalul Ion Antonescu, rostise cuvintele sacre pentru noi, românii înstrăinați: „Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”.
Încă o precizare: din martie 1944 până la 5 decembrie 1991, (data colapsului de jure al Imperiului ideocratic bolșevic), am fost cetățean sovietic. Abia la 50 de ani, urmând procedurile legale, am reușit să-mi reconfirm cetățenia română, la care nici părinții mei, nici eu nu am renunțat niciodată. Și astăzi, eu, fiul lui Gheorghe Druc și Elena Ciubară, basarabean prin naștere, bucovinean prin educație, transilvănean, oltean, bănățean, dobrogean, aromân, etc., prin empatie, mă identific:
Nume și prenume: Druc Mircea
Cetățenie: Română
Patria: Carpați, Nistru, Tisa, Dunăre, Marea Getică
Identitate: getodacian liber, specia Getodacia Phoenix
Ideologie: Realismul utopist. Etnoevoluția.
Ghid moral: Zalmoxeanism
Credo: Ago, ergo sum!
Detaliez, explic și precizez: când a fost să moară „Măreața Uniune” – patria-mamă vitregă a românilor din teritoriile răpite – cetățenia sovietică s-a volatilizat. Fostele colonii și-au declarat la unison independența instituind fiecare propria cetățenie. Conform noii legislații, deveneam în mod automat cetățean ucrainean, deoarece în pașportul sovietic (buletinul de identitate) aveam прописка (viza de reședință) la Cernăuți. Nefiind atașat sufletește de Ucraina, puteam depune la Chișinău o cerere pentru a obține cetățenie moldovenească. Însă, am renunțat la ambele oportunități solicitând la București actul de reîncetățenire. Dar nu pentru a fi român cu acte în regulă în dreapta Prutului. Pentru mine aceasta însemna o chestiune de principiu.
Prin ocuparea Basarabiei, Nordului Bucovinei și Ținutului Herța, mi s-a impus cetățenia sovietică, care a dispărut prin destrămarea URSS. Indiscutabil, după invazia sovietică, legăturile bio-socio-economice au fost radiate. „În Republica Moldova nu există identitate națională”, – diagnostica recent doctorul în istorie Anatol Țăranu. În prezent, la nivel individual și colectiv, basarabenii, nord-bucovinenii și herțenii examinează, la modul cel mai serios, problema reintegrării în spațiul ancestral şi reconectării la Etnopsihicul pan românesc.
În august 1991, Moscova a surprins omenirea cu un puci eșuat. URSS s-a dezagregat. Nu mai există nici de jure, nici de facto. În locul RSSM, o fostă colonie a Imperiului ideocratic bolșevic, avem astăzi un stătuleț recunoscut unanim la ONU. În proiectul „Republica Moldova” nu am investit speranțe. Și nu încerc sentimente nici de euforie, nici de frustrare. Această realizare, sau anomalie istorică, se datorează stataliștilor Mircea Snegur, Dumitru Moțpan, Andrei Sangheli, Petru Lucinschi, Victor Pușcaș, Vladimir Voronin și altor moldoveniști romantici sau profund kaghebiști. Se împlineau trei decenii de la votarea în unanimitate a Declarației de independență și diverși oameni politici din Republica Moldova constatau cu amărăciune: „Suntem cetățeni ai unui stat capturat, falimentar!”.
În 2010, Mihai Ghimpu, Președintele Republicii Moldova, m-a decorat cu „Ordinul Republicii”. Când mi s-a comunicat decizia aveam îndoieli dacă e cazul să merg la Chișinău la ceremonia decorării. Credeam că ar fi mai bine să mulțumesc și să explic de ce renunț la distincția acordată. Au intervenit, însă, mai multe persoane demne de tot respectul, cu argumente serioase. Decorația, ziceau, reprezintă o ofrandă adusă Mișcării de renaștere națională a românilor din teritoriile naționale răpite de imperiul sovietic în 1940. Din 1959, până la prăbușirea URSS, în 1991, am făcut parte și eu dintr-o structură clandestină a Mișcării.
În aprilie 2009, la Chișinău, declarasem într-un interviu că „îmi este rușine să vorbesc despre independența Republicii Moldova, deoarece independența nu este decât un bluf, o ficțiune”. La un post privat de radio, deputatul Dumitru Diacov, președinte de onoare al PDM, fost președinte al Parlamentului RM, născut în Kargapolie, regiunea Kurgan (Federația Rusă), într-o familie de bulgari basarabeni deportați, a declarat mânios: „Druc nu merita să fie decorat de președintele Ghimpu! Nu poți acorda ordinul suprem de stat unei persoane care vine în Republica Moldova şi declară că aceasta este o ficțiune. De ce nu și-a luat cetățenia Republicii Moldova? De ce nu a refuzat distincția unui stat pe care nu-l recunoaște? De ce n-a rămas la Chișinău?”.
Întâmplarea i-a supărat rău pe toți moldovenii stataliști și, mai ales, pe alogeni – găgăuzi, ucraineni, bulgari, evrei și de alte seminții. Unora le-am replicat adeseori: „Desigur, și voi aveți dreptate, vorba rabinului. Confuzia voastră și paradoxul situații mele puteau fi eliminate. Simplu, printr-o decizie a lui Igor Dodon, fostul președinte al RM. Putea să-i retragă și lui Mircea Druc decorația, așa cum i-a retras cetățenia Republicii Moldova președintelui Traian Băsescu. Era prerogativa domniei sale. Și, zău, nu i-ași fi purtat pică. Nici o problemă. O poate face oricând un alt președinte al RM. Nu voi reproșa nimănui nimic, va fi doar o simplă constatare”.
Tot pe atunci, în mass-media de limbă rusă din Chișinău, ideologii statalității se indignau cu patos fariseic: „Funcționarii de rang înalt nici nu ascund că sunt cetățeni ai altui stat. Iar președintele Nicolae Timofte a declarat oficial: „Nu există națiune moldovenească, ci doar națiune română”. Cine să apere interesele statului nostru? Simplii cetățeni care și-au păstrat sentimentul patriotic și mândria pentru marii lor strămoși?”. Moldovenii statalişti să-l fi întrebat și pe Petru Pascari, predecesorul meu, născut la Stroiești, raionul Râbnița, decorat cu Ordinul Republicii, de ce s-a stabilit la Moscova? De ce nu a rămas la Chișinău, să lupte pentru independența RM? Sau, fiind născut în Pridnestrovie, să fi stat la Tiraspol, ca Grigore Maracuța, să făurească și să apere interesele statului-ficțiune ПМР.
Apare și o ală întrebare. De ce au plecat din RM mulți antiunioniști radicali, învingători în confruntarea dintre EI și NOI în perioada 1990-1994? De exemplu, Nicolai Andronic și Vladimir Solonari, doi dintre marii diversioniștii, care au pregătit terenul pentru revenirea partidului comunist la putere în RM. De ce nu au rămas la Chișinău? Din ce motive acești doi înfocați politicieni stataliști, în loc să moșească o „națiune civică moldovenească”, au emigrat în Occident? Solonari a ales SUA. Andronic s-a stabilit în Franța. Pe lângă alte hobby-uri, fostul deputat românofob a rămas și cu pasiunea de vânător. Dar nu împușcă vietăți în Franța, Rusia sau la Condrița, în RM, ca Igor Dodon. El vine tocmai de la Nisa, având marea plăcere să vâneze la români, în județul Suceava… În parlamentul de la Chișinău, statalistul Andronic făcea interpelări provocatoare: „Domnule președinte Moșanu, o formațiune politică din Republica Moldova poate fi condusă de către un cetățean străin?”. Toată lumea știa că era vorba de Mircea Druc, un cetățean român, președinte al Frontului Popular Creștin Democrat (FPCD).
Categoric, eu nu puteam să renunț la cetățenia română, ca să fac politicărie pe malul Bâcului. În RM nu era permisă dubla cetățenie. Deci, nu puteam locui și activa în plan politic și profesional. Căci nu aș fi renunțat la cetățenia română chiar să fi fost proclamat, de către un eventul for omnipotent, rege (sau președinte) al Moldovei Mari, Pridnestroviei, Găgăuziei, sau chiar al Ucrainei sau Rusiei… Eu știam că mă așteaptă soarta unionistului Nicolae Costin, primarul Chișinăului, un potențial președinte al Republicii Moldova. Clanul mafiot al agrarienilor și fosta nomenclatură comunistă, în lupta lor pentru acapararea patrimoniului și puterii, nu ierta pe nimeni. EI nu admiteau ca, la tot pasul, „să se împiedice de un ciot”, să-i încurce un oarecare Druc. Aveau la îndemână diverse soluții. Inclusiv, lichidarea fizică. De aceia, în octombrie 1993, am plecat peste Prut.
Evident și oricum, rămâne ca o inconsecvență din partea mea, sau un paradox. Dar în spațiul românesc există atâtea paradoxuri! În 1989-1991, când aclamam colapsul URSS, și nici mai târziu, nu aș fi admis că voi ajunge zile să aud la Chișinău și București:
– de clanuri mafiote, de băieți deștepți, baroni locali, oligarhi în locul detestaților odinioară partocrați, nomenclaturiști, secretari de partid, politruci, președinți de colhoz, directori de sovhoz, kaghebiști;
– de tineri basarabeni trimiși chiar de mine, în 90, la studii în România, care, ulterior, ocupând posturi înalte de conducere la Chișinău, să devină antiunioniști, românofobi sau să fie condamnați pentru corupție;
– de niște preoți pravoslavnici basarabeni, „agenți în sutane” ai Kremlinului, antioccidentali, rusofili, românofobi prin definiție și excelență, îndrumând electoratul să voteze președinți ai RM (unul comunist și altul socialist);
– de un fost lider OSTK și lector la Universitatea din Tiraspol, fost ideolog al separatismului, militând în prezent, la Chișinău, pentru integrarea RM în UE și NATO;
– de un fost cetățean sovietic, născut la Chișinău, emigrat în Israel (ca sionist înflăcărat), revenit în 2004, ca monarhist, antiromân, adept al conceptului „Moscova – a Treia Romă” și militant pentru integrarea RM în Uniunea Eurasiatică;
– de un fost unionist basarabean, care, fiind „iluminat” de o revelație – „partea a devenit întreg”, se comportă ca un agent de influență a lui Putin, Gundeaev și Dughin, dar se lamenta că avea „interdicție de intrare în România pentru trei ani de zile, începând cu luna septembrie 2020!”;
– de o fiică a unor români deportați din Nordul Basarabiei, în rol de președinte al unui partid politic, care promovează interesele Kremlinului în RM;
– de un deputat în parlamentul RM, doctor în științe politice, absolvent al SNSPA, București, devenit antioccidental combativ și susținător al statalității RM integrate în virtuala Uniune Eurasiatică.
Niște ruși de profesie, uzurpatori ai denumirii „Moldova”, debitează provocator: „Mircea Druc, fostul premier al Republicii Moldova nu recunoaște statalitatea țării lui Ștefan cel Mare. El s-a dezis de rădăcinile moldovenești și îi îndeamnă la asta pe foștii săi concetățeni”. Fals, nu are sens invocarea unor „rădăcini” regional-teritoriale. În condițiile secolului XXI, să-i impui unui european „patriotismul de cătun” este din cale afară de puțin şi injust. Prin lege, (articolul 5, alineatul 2 din Constituția României) am fost și sunt cetățean român fiindcă m-am născut pe teritoriul Statului Român. Ca român unionist, eu lupt pentru dreptul la cotă parte din ancestrala moștenire – Carpați, Nistru, Tisa, Dunăre și Marea Getică.
„Fostul premier al Republicii Moldova nu recunoaște statalitatea țării lui Ștefan cel Mare”.
Ironia destinului! EI, impostorii, cei care au dezmembrat Basarabia, o fostă colonie a Imperiului sovietic, și nu au votat independența Republicii Moldova, la 27 august 1991, sunt acum „moldoveniști” și „stataliști” agresivi. Prin 2011, unii dintre aceștia, băieți deștepți cu simțul umorului, au improvizat ad hoc și m-au decorat, în bătaie de joc, cu medalia: „За победу над своим народом” („Pentru victoria asupra poporului său”).
Mă exasperează și acum, în 2023, bizara „inflație de statalități”. Iar cele șase județe basarabene din perioada interbelică, declarate stat independent, nu au cum fi Patria mea. Nici cele cinci raioane din stânga Nistrului, alias ПМР”. Şi nici cele 20 de sate din sudul Basarabiei, neomogene etnic, cu pretenția lor nostimă de „Republică Găgăuză”. Pentru nimic în lume, nu aș putea să accept cetățenia vreo unea dintre așa zisele republici. Patria mea nu este de la Naslavcea pân la Giurgiulești.
În timpul lucrărilor Congresului al III-lea al FPM (februarie 1992), jurnalistul Tudor Babici m-a întrebat: „Ce atitudine aveți față de euforia care se manifestă, atunci când ieșiți la tribună, atunci când se aude numele D-voastră”. Resping din capul locului orice tip de adulare, mai ales legată de persoana mea. De fiecare dată, am rugat frumos să excludem exaltările. Așternând pe hârtie aducerile aminte, sau citind diverse aprecieri pozitive despre „fenomenul Druc”, încerc un sentiment de jenă; nu mi-ar plăcea să fiu perceput drept „un moș vanitos”.
Ajungând în funcția de Președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM simțeam un disconfort psihic. Venit de la Cernăuți, am constatat că la diverse manifestări publice, erau aduse doamne de la țară cu icoane, prosoape tradiționale și colaci cât roata carului. În ziua de 27 august 1989, la Marea Adunare Națională, se năștea un ritual amuzant: împodobirea demnitarilor. Eu țineam minte cum s-au desfășurat evenimentele: de la publicarea primelor articole în presă, de la apariția la 3 iunie 1988 a Grupului de inițiativă al Mișcări democratice trecuse mai bine de un an și jumătate. În intervalul acesta s-au desfășurat extenuante campanii de colectare a semnăturilor, una câte una. La Chișinău, și în alte localități, basarabenii au participat la zeci și sute de mitinguri, demonstrații de protest și confruntări de stradă, arestări și concedieri. Și astfel, în vara lui 1989, adeziunea „maselor largi populare” (vorba comuniștilor) a devenit una cvasi generală. Iar colacii și prosoapele au apărut, într-adevăr, abia în ziua Marii Adunări Naționale. Printre cei onorați erau mulți moldoveni șmecheri. Niște personaje care, de regulă, știu să iasă în față la momentul oportun. Astfel, aceștia își arogau meritele și laurii altora. Erau deja marginalizați cei care făcuseră greva foamei, cei care în fiecare duminică, timp de un an de zile, încasaseră bastoane de la miliția sovietică. Totuși, ultimul cuvânt l-au avut de spus cei care au asediat clădirea veche a legislativului sovietic și, la 31 august 1989, au impus Sesiunii a 13-a a Sovietului Suprem al RSSM voința românilor basarabeni, obținând dreptul la limba română și grafia latină.
Chișinău, iulie 1990. Politicieni moldoveni împodobiți cu prosoape.
De la stânga la dreapta: Ion Hadârcă, Mircea Snegur, Mircea Druc, Nicolae Costin
Dar să revin la disputa vizând cetățenia mea moldovenească. Odată cu dispariția URSS, cetățenia devenise pentru mine o chestiune de etnoconștiință. Până atunci fusesem cetățean sovietic, și asta fără voia mea. Repet: aș fi putut deveni cetățean al Republicii Moldova. Sau, având pașaport sovietic și «прописка» la Cernăuți, puteam obține în mod automat cetățenia Ucrainei. Dar am decis: „Deoarece NOI nu putem rezolva, deocamdată, problema cetățeniei pentru toți românii înstrăinați, voi rezolva-o individual, începând cu mine și familia mea”. Am scris cerere către autoritățile române. Și, în conformitate cu noua legislație, mi-au restabilit cetățenia română, obținută prin naștere. Chiar de aș fi vrut, nu puteam avea și cetățenia noului stat independent. În Republica Moldova dubla cetățenie este permisă abia din 2002. Astfel, am răspuns atunci pragmatic la întrebarea cine sunt și am rezolvat pur și simplu o dilemă identitară.
Cât am fost deputat în Sovietul Suprem și președinte al Consiliului de Miniștri, EI mă acuzau de toate tarele tranziției de la economia planificată centralizat la cea de piață liberă. Mass-media, controlată de clanurile de pe ambele maluri ale Nistrului, mă anatemiza pentru românism și unionism. În mass-media de limbă rusă de la Chișinău, Tiraspol și Comrat eram numit naționalist agresiv și unionist fanatic. Și am rămas cu aceste etichete până în ziua de astăzi.
„Naționalist agresiv”
La începutul anilor 60, la Chișinău, Cernăuți, Bălți, Tiraspol urma să înceapă redeșteptarea națională. Intelighenția română din Basarabia și nordul Bucovinei se confrunta cu o problemă dificilă: alegerea între conformism, colaboraționism şi rezistență. Conștientizând faptul că te opui deznaționalizării, încercai un sentiment de izolare. Cu timpul, cunoșteai şi alte persoane iluminate, care își aliniau viața la valorile românești. Aveam cu toții o senzație similară de tensiune, de căutare febrilă. Ne apropiam sufletește, pentru a crea ceva. Dar de la deșteptarea conștiinței naționale până la acțiune avea să mai dureze. Între timp, după debarcarea lui Hrușciov, PCUS dăduse indicații precise – în toate republicile unionale, serviciile speciale să întocmească liste negre. Disidenți, naționaliști, sioniști, religioși etc. La Chișinău, EI, neostaliniștii lui Brejnev, dirijați de Ivan Bodiul şi Petru Lucinschi, pregăteau următoarele campanii de epurare şi rusificare. Comparând evenimentele trăite, constat că nu doar în URSS, ci și în prezent este la fel de complicat să militezi pentru Reîntregirea Patriei noastre România.
Dintr-o depeșă expediată din Chișinău, prin fax, în octombrie 1990, ne dăm seama ce însemna să fii un „naționalist agresiv” în viziunea Centrului imperial: „Naționaliștii locali din FPM, care au ocupat pozițiile cheie în Sovietul Suprem și în Guvern, îi cântă ditirambi lui Elțîn. Nespus de activ se manifestă premierul Mircea Druc – elev și discipol al lui G. H. Popov. Frontiștii sunt tare mulțumiți de faptul că echipa lui Elțîn a impus supremația legilor republicane asupra legislației unionale… Situația rușilor în Moldova s-a deteriorat brusc după declarația lui Elțîn că Rusia îi va primi pe toți refugiații. Aici, ca și în republicile baltice, rușii îl condamnă pe acest fățarnic, care prin semnarea tratatului cu Chișinăul și-a atins obiectivele sale politice în contul petrolului, lemnului și metalului Rusiei. Însă rușii din Moldova declară că Elțîn încă nu înseamnă Rusia”. Autorul notei informative trimise șefilor de la Moscova era locotenent-colonelul Anatolii Iurkin, corespondentul ziarului „Красная Звезда”.
Despre antagonismul dintre EI și NOI și preocupările mele, la începutul anilor 60, informează unele surse rusești. De exemplu, ziarul „Трудовой Тирасполь”, la 9 ianuarie 1991, a publicat un amplu material intitulat: „Секреты архива. Кто он, премьер-министр Мирча Друк?” („Secretele arhivei. Cine este prim-ministrul Mircea Druc?”). Traduc și citez pasaje din acest articol: „Mircea Druc, în 1962, considera introducerea alfabetului latin drept un pas necesar în realizarea concepțiilor sale naționaliste; el propunea acțiuni concrete și răspândea documente care să fie prezentate drept opțiuni ale foștilor studenți, aspiranți și doctoranzi la Moscova, Kiev și Leningrad. El critica articolele dedicate prieteniei noroadelor moldovean, rus și ucrainean, publicate în săptămânalul „Cultură”. Având o copie a cărții „Basarabia”, editată la Paris în 1926, carte nocivă din punct de vedere ideologic, cu un conținut antisovietic, o dădea și altor persoane s-o citească și s-o multiplice. M. Druc se număra printre cei care se ocupau cu organizarea activității dușmănoase, având drept scop crearea unei organizații clandestine antisovietice, naționaliste, pentru a rupe de la URSS şi Ucraina Republica Sovietică Socialistă Moldovenească şi defăimând cu răutate sistemul sovietic de stat, politica internă şi externă a PCUS…”.
În perioada 1972-1975, lipsit de talent, am încercat să joc un rol: „Mircea Druc, un comunist-internaționalist, convins şi belicos”. Negam vehement existența „naționalismului moldovenesc”. Credeam că așa îi mai pot ajuta pe liderii noști – Alexandru Usatiuc-Bulgăr, Alexandru Şoltoianu, Gheorghe Ghimpu, Valeriu Graur. Sau pe Mihai Andronic, Tudor Basarabeanu, Loghin Alexeev-Martin, Mihai Pașa și pe alți camarazi din mișcarea noastră clandestină, anchetați și ei. Drept ilustrație – Memoriul adresat Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS. Documentul a fost inclus integral de către Viorel Patrichi în cartea sa „Mircea Druc sau lupta cu ultimul imperiu”. București, Editura Zamolxe, 1998. Naiv, speram astfel să-i „înduioșez” sau să-i induc în eroare cumva pe marii experți ai inchiziției PCUS. Prezint câteva extrase din acea pledoarie:
„ … De ce mi se sugerează cu atâta perseverență că aș avea simptome de naționalism? De ce „naționalism” și nu „internaționalism” sau chiar „cosmopolitism”? Diagnosticul de „naționalist” stârnește o nedumerire amară tuturor acelor care mă cunosc cu adevărat. Aceste persoane sunt responsabile când fac anumite aprecieri. Nedumerirea acestor oameni onești e legată, în primul rând, de noțiunea de „naționalism”. Se știe că „ideile fundamentale ale naționalismului” (așa cum sunt prezentate în enciclopediile sovietice) ar fi: recunoașterea particularităților și individualității ce țin de propria națiune drept valori supreme; sublinierea exagerată a virtuților pe care le posedă națiunea din care faci parte, atribuirea acesteia a unei misiuni istorice ieșite din comun (națiune aleasă); înclinația către misticism, argumentarea irațională a supremației unei anumite națiuni; intoleranța față de alte națiuni și tendința de a le domina; exclusivism, sau evitarea străinilor pentru a stopa asimilarea nedorită; aproprierea de rasism, care consideră că națiunea aleasă, în virtutea supremației rasiale, e predestinată să îndeplinească o misiune aparte; relația strânsa cu religia, atunci când reprezentanții unei națiuni afirmă că sunt aleși de către Dumnezeu pentru a aduce la îndeplinire o misiune specială” (Большая Советская Энциклопедия).
Așadar, cine, unde și când a depistat și a înregistrat la Mircea Druc asemenea simptome? Cărei națiuni îi atribui o misiune istorică ieșită din comun? În ce constă exclusivismul meu, intoleranța față de reprezentanții altor națiuni? Particularitățile cărei națiuni (celei moldovenești, evreiești, ucrainene, ruse etc.?) au fost etalate de către mine ca valori supreme? De care religie aparțin de mă împinge către misticism, rasism și alte „isme” similare? Faptul că sunt acuzat de naționalism înseamnă o confundare permanentă a două noțiuni absolut diferite – „demnitatea națională” (care este proprie fiecărui comunist, fiecărui om normal) și „naționalism”, în sensul negativ al fenomenului, așa cum este interpretat în sursele sovietice.
Mircea Druc și „naționalismul” de genul celui descris în Marea Enciclopedie Sovietică sunt două noțiuni incompatibile. Poate confirma acest adevăr foarte multă lume: un bielorus, coleg de facultate la Leningrad; un ucrainean, coleg de serviciu la Moscova; un rus, coleg la doctorantură; oameni de diferite naționalități pe care am avut ocazia să-i cunosc și care și-au putut face o părere despre mine. Acest adevăr îl atestă și o serie de documente. Am putea anexa la dosar și scrisorile unor militanți comuniști din diverse țări pe care i-am cunoscut în activitatea mea profesională. Scrisori care mă caracterizează ca om, ca reprezentant al tineretului sovietic și membru al partidului comunist. În cele din urmă, nu putem nega evoluția, un anumit dinamism în dezvoltarea personalității pentru a-mi da crezare și mie: mă cunosc destul de bine, mă examinez permanent, mă apreciez în mod critic și încerc să mă perfecționez cu ajutorul unor tehnici accesibile.
Acum, voi încerca să formulez cât mai succint și mai exact, ceea ce am urmărit și care mi-au fost aspirațiile de-a lungul mai multor ani de zile (în timpul studenției la Leningrad și mai târziu în timpul doctoranturii și serviciului la Moscova) și la ce mă gândesc în prezent: în primul rând, aș vrea ca organele securității de stat din RSSM, precum și alte instanții, instituții republicane, să nu manifeste față de mine neîncrederea care se face simțită la orice pas; să fie anulat acel veto care se aplică ori de câte ori se decide destinul meu; în al doilea rând, să-mi fie permis să-mi urmez calea; am avut o tendință permanentă de a participa în mod direct și concret la lupta contra imperialismului și rămășițelor colonialismului pe pământ, fiind pregătit pentru această cauză.
De fapt, acesta a fost principala cauză care m-a făcut să intru în partid, adică dorința de a deveni util pentru mișcarea de eliberare națională a popoarelor subjugate. Chiar și în prezent, după ce au trecut atâția ani, nu admit gândul că visul tinereții mele nu se va realiza niciodată sub o formă sau alta. Mai sper încă să nimeresc în unul din „sectoarele dificile”, precum Angola, Chile, Mozambic, Nicaragua și altele. Cunoscând spaniola, portugheza și alte limbi, având și o anumită instruire, mi-aș fi putut aduce contribuția la lupta de eliberare națională ca un veritabil internaționalist. Iată în ce constă esența „fenomenului Druc”. Toate celelalte nu sunt decât detalii contradictorii”.
Respectând ierarhia și subordonarea am trimis inițial Memoriul la CC PCM și o scrisoare adresată lui Lucinschi Piotr Kirilovici, secretarul pentru ideologie. Acest tânăr moldovean, născut în România Regală, la 27 ianuarie 1940, ajunsese ideologul brejnevismului în RSSM. Un promotor perfid al deznaționalizării silențioase. Peste ani, Lucinschi, deși a rămas un comunist sincer și antiunionist consecvent, avea să fie elogiat la București de Ion Cristoiu. Și decorat cu „Steaua României” de Emil Constantinescu. Recent, basarabeanul Marian Lupu, un suspect moldovenist-statalist declarat, a fost decorat tot cu „Steaua României” de către președintele Klaus Iohannis. Dar pe liderii unioniști din Basarabia și Nordul Bucovinei nu-i invită Președinția nici măcar la recepția de la Cotroceni, când comemorăm Marea Unire de la 1918. Paradoxul la români? Rămâne de clarificat…
Petrică, fostul meu coleg de facultate la Chișinău (1958-1959), nu a catadicsit să-mi răspundă. Dar, Pelşe Arnold Ianovici, președintele Comitetului Controlului de Partid de pe lângă CC „„PCUS, a aprobat inițierea unui anchete care a durat doi ani. Și de la Moscova, am primit răspuns: „Решение Комиссии Партийного Контроля ЦК КПСС. Протокол 5Р 154 п. 44 от 23 июля 1975 года. „Просьбе ДРУКА М. Г. о восстановлении в партии – отказать. Оставить в силе решение Ленинского райкома КП Молдавии г. Кишинева от 27 июля 1973 г. ДРУКА М. Г. исключить из партии за терпимое отношение к националистическим взглядам, непринятие мер к их пресечению и утрату бдительности”. („Hotărârea Comisiei Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS..
Protocol 5P p. 44 din 23 iulie 1975. „Se respinge solicitarea lui DRUC M. G. de restabilire în partid. Rămâne în vigoare hotărârea Comitetului raional Lenin, Chișinău al PCM din 27 iulie 1973. Druc M.G. este exclus din partid pentru atitudine tolerantă față de viziunile naționaliste, neluarea măsurilor de combaterea lor și pierderea vigilenței”).
Timp de două decenii, când îmi căutam un serviciu și eram luat în evidență la comisariatul militar, mi se cerea obligatoriu: „Indicați, în scris, din ce cauză ați fost exclus din partid”. Şi, de fiecare dată, indicam exact Hotărârea Comisiei Controlului de Partid de pe lângă CC PCUS. Pe parcursul anilor, am analizat cauzele apariției „dosarului excluderii din partid”. Și a procesului de examinare care a durat un deceniu. Concluzia: nu era vorba, în fond, doar de „erorile mele din ani studenției”, cum se exprimau unii critici mai toleranți. Pe lângă adevăratele mele „pacate de naționalist”, au contribuit din plin conjunctura politică, un concurs de împrejurări. Factorii subiectivi și barierele perceptive, lingvistice, psihice, semantice au jucat un rol decisiv.
O gamă largă de cauze a influențat negativ destinele românilor basarabeni și nord-bucovineni în procesul luptei de renaștere națională. Am trecut prin dificultăți de înțelegere și interacțiune cu mulți conaționali și cu oamenii în general. Persecutarea și epurarea cadrelor universitare, printre care și autorul acestei cărți, se datorează imposibilei concilieri între EI și NOI. Eram egocentrici, conjuncturiști, incapabili să găsim limbă comună, să cădem de acord, simplu, fără idei preconcepute. Aceasta ar putea explica, în ansamblu, calvarul sutelor de dosare ale naționaliștilor intentate în RSSM. Iată, în viziunea mea, cauzele neînțelegerii și confruntării permanente între EI și NOI:
– misoneismul frânează difuzarea și aplicarea celor mai noi realizări teoretice și practice, duce la abordarea eronată și chiar la anihilarea efortului și elanului creativ; e foarte greu să ai de a face, în special, cu oameni care atacă vehement tot ce este (sau pare) nou, declarându-l nociv, periculos, făcând trimitere în astfel de cazuri la interesele colective, la interesele statului, partidului și al poporului;
– rezistența la schimbare și înnoire; foarte mulți oameni se opun noilor idei deoarece pentru cunoașterea și însușirea lor se cere efort fizic și mental; din această cauză oamenii încearcă să ignore ideile, soluțiile, ofertele, inovațiile și schimbările, care contravin opiniilor familiare, împărtășite de ei timp îndelungat;
– omul însușește de regulă, numai acea informație pe care o dorește; informația neplăcută o dă la o parte și încă într-un mod foarte activ; astfel ajungem să luăm decizii, ignorând realitatea obiectivă, axați fiind pe o imagine subiectivă despre starea reală a lucrurilor;
– incapacitatea de a asculta; oamenii gândesc mai repede decât e în stare vorbitorul să-și exprime gândurile; ascultătorul nu-i acordă interlocutorului atenția cuvenită, nu depune efort ca să-l înțeleagă; astfel, mintea umană își manifestă trăsătura ei specială – neluarea aminte;
– supoziția că totul este „sau alb, sau negru”, aplicarea rigidă a unei logici bilaterale, împărțirea persoanelor, evenimentelor sau ideilor în două categorii (un fapt sau altul este legat de evenimentul A sau nu este legat de evenimentul A);
– concepția eronată precum că e suficient ca valoarea unei fapte sau a unei idei să fie determinate doar în baza majorității de voturi, că normal este cea ce face toată lumea și dacă într-un grup de oameni majoritatea împărățește anumite opinii (idei), atunci se cuvine să le considerăm corecte și raționale;
– ierarhia în cadrul serviciului, numărul persoanelor implicate într-o chestiune sau alta, particularitățile lingvistice, gradul de cultură diferit, surplusul de informație, lipsa conexiunii inverse (feed-back), extrapolarea sau generalizarea exagerată, atitudinile îngust-locale sau îngust-departamentale, tendințele centrifuge în subsisteme, apărute ca urmare a înstrăinării profesionale tot mai accentuate – toate acestea duc la divergențe;
– nu există două persoane, care ar percepe absolut identic (ar înțelege și ar utiliza) ideile, fenomenele, evenimentele ce se derulează în jurul lor etc.; lucrul cel mai adevărat dintr-un individ, elementul cel mai caracteristic, mai firesc, mai esențial în structura unei personalități ține de potențialul ei, pe care istoria acesteipersonalități (biografia, actele, documentele) îl descoperă cu incertitudine;
– în procesul comunicării, și EI și NOI invocăm unul și același eveniment, pe care fiecare îl percepe de fapt în mod diferit.
Autoritățile sovietice nu voiai sau nu puteau să elimine orice interpretare eronată din fiecare „dosar de naționalism” în parte. PCUS nu aprecia corect evenimentele, faptele care determinau esența inventatelor dosare. Astfel, putem explica abundența datelor de la un dosar la altul, care induceau în eroare pe cei chemați să decidă soarta multor intelectuali basarabeni. Din amalgamarea surselor și datelor proveneau rapoartele scrise și orale. Acestea însoțeau procesele verbale dresate în timpul interogatoriului. Toate abundă în expresii-jargon. Unele și aceleași fraze din procesele-verbale și rapoartele informatorilor securității declanșau reacții diferite în diverse instanțe ale regimului sovietic. Rezolvarea pozitivă a unor dosare necesita, în fond, doar un pic de bun simț și bunăvoință. EI, însă, aderenți ai luptei de clasă, transformau chiar și lucrurile firești în situații conflictuale și „dosare de naționaliști moldoveni și dușmani ai norodului sovietic”.
Cercetătorii acelor timpuri își pot clarifica astfel contradicțiile dintre informațiile agenților KGB, vizând comportamentul naționaliștilor moldoveni, și manifestările lor reale în viața personală și activitatea profesională. Eu, de exemplu, percep etnocentrismul drept o constantă istorică. Fiind una din principalele ideologii, naționalismul concurează cu liberalismul şi socialismul. Contradicția dintre cele două forțe enorme şi diametral opuse – „naționalismul natural” şi „internaționalismul artificial” reprezintă problema cheie în strategia de supraviețuire la scara întregii planete.
„Unionist fanatic”
…Şi printre voi îmi duc povoara
Stropit de râs şi de noroi,
Căci vai de cine-şi pierde țara
Ca să şi-o ceară de la voi…
Octavian Goga
Orice retrospectivă onestă a unionismului în Basarabia și Nordul Bucovinei ar fi utilă pentru a înțelege mai bine situația actuală. În ajunul destrămării Imperiului sovietic și în deceniile următoare, NOI eram puțini și singuri. Militanții unioniști din Frontul Popular din RSSM, intelectualii, scriitorii mai ales, erau atacați vehement. Mulți au plătit cu viața. Pe această temă o cunoscută jurnalistă din Basarabia a publicat „Lista eroilor neamului nostru a căror moarte trezește și astăzi mari semne de întrebare”. Citez din investigația jurnalistei:
„Ziua de 27 martie, care iată în România a fost declarată Sărbătoare Națională, este un bun prilej să ne amintim, să cinstim personalitățile neamului românesc, cei mai înflăcărați promotori ai Unirii și care, din păcate, nu mai sunt în viață, decedând în condiții cel puțin suspecte. Unii în accidente rutiere misterioase, alții subit sau răpuși de cancer. Sistemul sovietic, KGB-ul a avut mare „grijă” ca aceste decese să pară firești și nevinovate…” (Elena Robu. „Au promovat Unirea și au murit în condiții suspecte”, în România Breaking News – RBN din 14 martie 2017).
În 1990, editorialistul revistei moscovite «Власть» întreba retoric: „Așa fel de cadre a pregătit puterea sovietică pentru republicile unionale!? Bunăoară, noul Președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM, absolvent a doua universități de stat din Leningrad și Moscova. A mai făcut si aspirantura la zi la Institutul Americii Latine al Academiei de Științe a URSS. Nu se compara cu ceilalți conducători moldoveni, care au terminat doar Institutul agricol din Chișinău. Ei bine, acest Druc este un trădător unionist, fanatic si periculos… Asta-i mulțumirea ca i-am eliberat pe moldoveni de sub ocupația fasciștilor germano-romani!?”.
Din cele relatate în capitolul „Mediafrenia” reiese că Aleksandr Kasatov, corespondentul săptămânalului „Коммерсантъ”, a fost cel care a dat startul ostracizării lui Mircea Druc, ca „acolit al FPM” și „trădător unionist”. Peste puțin timp, mi-am dat seama de stratagema Centrului. Ziarul „Коммерсантъ” a interpretat rolul unui scamator: a scos demonstrativ un iepure dintr-o șapcă veche imperială și a creat din mers o „legendă” – „Друк и молдаване жаждут крови!» („Druc și moldovenii sunt setoși de sânge!”). Astfel, noua publicație centrală care, chipurile, promova perestroika, glasnost și economia de piață, a declanșat în mass-media revanșardă de la Moscova, Tiraspol și Chișinău o campanie de demonizare a guvernului Druc.
Afirmația mea vizând decizia moldovenilor de a continua neabătut reformele democratice a servit drept semnal de atac. Ziarul „Молодежь Молдавии” a preluat integral, la 26 iunie 1990, articolul din „Коммерсантъ”. Stigmatul lui Kasatov a fost și încă mai este vehiculat în mass-media rusă și ucraineană. Desigur, n-am crezut niciodată că a fost în joc doar naivitatea sau rea voința tânărului ziarist Kasatov. Ceva mai târziu, EI aveau să-și expună punctul de vedere tranșant. Și media-minciuna s-a transformat cu timpul în verdict: „Mircea Druc, un fanatic unionist (adept al reunirii cu România), ales prim-ministru în mai 1990, amenința deschis rusofonii, promițându-le că va transforma republica în Ulster, Nagornîi Karabah, Liban, dacă se vor opune în continuare românizării”.
În presa de limbă rusă, numai săptămânalul «Факел», din 13 iunie 1990, a relatat pozitiv despre prima mea vizită de lucru în afara republicii și a publicat un interviu intitulat „Agenda guvernului Druc”. Iată un citat din spusele „odiosului rusofob”: „Rezultatul primei mele vizite la Moscova în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM a fost unul pozitiv. Și, totodată, de o mare responsabilitate, atât în plan oficial, cât și strict personal. Am resimțit Leningradul și Moscova, ca o patrie adoptivă pentru mine, un fost disident, evadat din Chișinău. Nicăieri în altă parte, nu mi-a fost atât de ușor să studiez și să lucrez. Și chiar să mă bucur de multe momente trăite din plin. Pentru aceasta, am rămas recunoscător Rusiei…”.
E la nave va… După puciul din august 1991, RSSM a devenit RM. Însă, EI împărățesc aceeași gamă a valorilor, specifică mentalități de Homo sovieticus. Viziunea și aspirațiile gâștelor colhoznice au rămas neschimbate. Și propaganda antiunionistă s-a intensificat. Ziarul „Деловая газета” („DG”, 14 decembrie 1995) publicase un interviu cu ex-premierul Mircea Druc. Redacția l-a intitulat – „Sunt un român din județul Bălți”. Imediat, ca la comandă, un tânăr „patriot moldovean și statalist”, dădea replica în ziarul „Pământ şi oameni”, organul Partidului democrat-agrar, atunci la putere: „Revelațiile românului din județul Bălți”. Un libel specific pentru perioada când, nomenclatura agrariană revanșardă stigmatiza idealurile unioniste. Autorul semna cu pseudonimul Dorin Câmpeanu, ortografiat cu „î”. Citez:
„De un lucru nu poate fi învinuit fostul premier – de lipsă de consecvență. Persoana care a deținut a doua funcție ca importantă în Republica Moldova nu o consideră drept stat şi nu acceptă deloc independența şi suveranitatea ei, el vede Moldova numai în calitate de provincie a statului vecin. Scopul activității sale, după cum declară el, îl constituie restabilirea României în frontierele anului 1940. El nu s-a schimbat deloc față de timpurile în care a avut loc ascensiunea sa spre putere. Declarațiile lui sunt la fel de categorice, el vădește același spirit aventurier în politică şi aceeași deprindere de a arunca, din când în când, o privire cochetă, plină de semnificații, în oglinda istoriei. Chiar de fotografiat se fotografiază într-o manieră provincială, numai decât cu o anumită „semnificație”, având pe fundal harta României. Uneori, în mijloacele de informare în masă, el, probabil, în virtutea inerției de gândire, mai este numit şi azi părintele spiritual al națiunii. În legătură cu aceasta putem spune un singur lucru: dacă e să ai un asemenea „părinte” nu-ți mai trebuie dușmani. Cât privește jocurile geopolitice de-a „România Mare”, nu trebuie să uităm următoarele: hărțile își schimbă culoarea numai cu sânge. Dar sângele pentru asemenea „personalități„ ca dl. Druc (şi el a demonstrat acest lucru pe când era Prim-ministru al Moldovei) nu valorează mai mult decât sucul de tomate”.
Mircea Druc: Aceasta este Patria noastră – „România rotundă, întreagă!”
Igor Dodon: Aceasta este Patria noastră – „Moldova Mare!”
În principiu, accept la adresa mea orice critică, chiar și denigratoare, cu excepția anonimelor. Însă, pe acest „patriot anonim” îl bag, totuși, în seamă fiindcă poate fi identificat. După stil şi mentalitate, este Valeriu Reniţă sau Lilian Ciubotaru. Doi jurnaliști basarabeni, talentați şi fecunzi, aflați prin anii 90 în serviciul deputatului Valeriu Daraban, colonel KGB, antiunionist şi românofob. Moldoveanul statalist Stan Horja (pseudonimul lui Valeriu Reniță) i-a servit cu elan și abnegație pe toți prim-miniștrii proveniți din nomenclatura PCUS, care au urmat după debarcarea frauduloasă a lui Druc. Cu ce s-au ales cetățenii RM din intransigența statalistă a unui atare formator de opinie? Ilustrul reprezentant al „moldovenismului de mare viitor” a publica un articol caustic din care citez:
„Un ilustru reprezentant al românismului fără viitor, ori a românismului orb, a fost şi mai este ex-premierul Moldovei Mircea Druc… „Mircea Snegur, Mircea Druc spre victorie ne duc!” – aclama mulțimea entuziasmată după desemnarea tânărului prim-ministru. N-a trecut mult şi s-a văzut despre ce victorii e vorba şi ce preț trebuie să plătim pentru acestea . Druc s-a instalat în fruntea unei gloate înarmate cu bâte şi răngi şi a încercat supunerea Găgăuzei nu după reguli liberale şi democratice, ci după năravul guvernării romanești în Basarabia. Nu rămânea mult până la o vărsare de sânge. Druc nu dorea să asculte de nimeni, nici de Parlamentul, care l-a ales, nici de tovarășii lui politici, nici, cu atât mai mult, de rațiune. Conflictul cu Comratul a tensionat relațiile Chișinăului cu Tiraspolul, care nu erau nici așa de loc simple. Votul dat pentru Druc a dispersat țara şi a condus până la urma la războiul sângeros de pe Nistru, urmările căruia se resimt până azi”. („Moldova Suverană”, 14.06.07).
Firește, interfrontiștii de la Chișinău, Tiraspol și Comrat, nu se puteau înțelege cu un frontist ca mine, stigmatizat drept „trădător unionist”. Și gâștele colhoznice alarmate, continuă atacul: „În decurs de două decenii a așa zisei democrații, am avut de toate, în afară de voință politică, presupunând o ideologie statală şi guvernamentală. Cine, în componența guvernelor precedente, a purtat răspunderea pentru această ideologie!? Nimeni! De aceea s-au dus de râpă toate guvernele. Căci, lipsite de voință politică, acestea au fost mâncate de rugina românismului, pe care Mircea Druc a depus-o în fiecare structură! Atâta timp cât în guvern vor mai fi părtași de-a lui Druc, Țara Moldovei va naviga în derivă, adică va merge în direcția nicăieri». (Andrei Hropotinski. „Voință politică, domnilor cârmuitori!”, gazeta „Moldova Mare”, nr. 8, marți, 25 martie 2009).
Mă întreb la ce bun atâta văicăreală pamfletistă!? EI au avut destule șanse. La Chișinău, în februarie 1994, nomenclatura nostalgică după URSS a pus din nou mâna pe întreaga putere. Vasile State şi Andrei Hropotinski, doi proeminenți ideologi ai moldovenismului, au purces, cu elan bolșevic, la eradicarea „zgurii românismului”, acumulată de odiosul Druc. Parlamentul lui Dumitru Moţpan, guvernele Andrei Sangheli şi Ion Ciubuc le-au creat condiții optime. Le-au dat bani pentru ziarul „Pământ şi oameni” şi alte mijloace mass-media, antiunioniste şi românofobe. În ascensiune, partidul lui Vladimir Voronin le acorda susținere pe toate căile posibile. Revenind la putere, comuniștii au manifestat o voință politică exemplară. Şi, în două mandate consecutive, Mark Tkaciuk, „cardinalul din umbră” al președintelui, ideologul comuniștilor din Republica Moldova, a tradus în viață chiar „ideologia statală şi guvernamentală”, jinduită de EI.
Încă un proeminent patriot moldovean-statalist, antiunionist și românofob. Ivan Mahu, la 8 septembrie 2011, a lansat la Tiraspol o scrisoare deschisă. Citez, traduse din rusă, pasaje din analitica fostului ofițer KGB și SIS expusă pe pagina electronică a Agenției „РИА Днестр”:
„În 1989, până la obținerea independenței, au început schimbările rapide în structurile KGB ale RSSM. Ofițerii au fost primii care au prevăzut venirea la putere a naționaliștilor. Atunci s-au transferat la Moscova 20, iar la Kiev 25 de profesioniști. Unii au ajuns generali ai serviciilor de informație. La 9 septembrie 1990, KGB a fost transformat în Ministerul Securităţii Naționale. La scurt timp, premierul unionist Mircea Druc l-a promovat în funcția de ministru pe Tudor Botnaru. Druc știa perfect pe cine investește. Ei se cunoșteau încă din timpul dosarelor și proceselor Usatiuc – Ghimpu – Şoltoianu. Prin formarea noului serviciu secret, conform planului Druc, s-a declanșat al doilea val de plecări. Agenții au început să plece spre armata națională, în servicii speciale paralele, în societăți de securitate pentru bănci şi alte firme particulare.
Druc avea grijă ca naționalismul şi românismul să pătrundă în structurile ministerului. De fapt, exact aceasta era misiunea lui principală: să pregătească serviciile speciale ca acestea să renunțe la funcția de apărare a statului. Să facă în așa fel ca serviciile de informație şi contrainformație să nu împiedice românizarea republicii. Însă, colectivul nostru rămânea încă un întreg monolit: Valeriu Daraban, Ivan Mezunski, Vasile Sârbu, Valeriu Andronic, Victor Leucă, Anatol Furtună, Nicolai Makarov şi alții. O coloană vertebrală a adevăraților patrioți care au ținut piept puternicului atac al serviciilor secrete din state străine. Acești ofițeri au format un zid de apărare contra tendințelor revanșarde ale României, care a vrut să lovească Moldova după prăbușirea Uniunii Sovietice. De acea speranțele lui Druc, în general vorbind, nu s-au încununat de succes.
După debarcarea lui Druc a fost numit un nou ministru – Anatol Plugaru. Dar revenirea serviciilor în făgașul lor firesc a fost posibilă odată cu numirea în funcție a generalului Vasile Calmoi. Frontul Popular din Moldova, în plan politic, a fost anihilat. Pe timpul lui Calmoi problema naționaliștilor din „contingentul Druc” a fost rezolvată definitiv, în mod practic”.
Ivan Mahu este un profesionist cu o vastă experiență în domeniu: fostul șef al contraspionajului în cadrul SIS s-a ocupat, în mod special, de fabricarea diferitor dosare. Antioccidental și românofob înverșunat, el acuză frecvent diferite persoane că ar fi agenți ai serviciilor secrete din România. Mahu, conform presei, ar fi fost implicat și în pregătirea acțiunilor de destabilizare a situației din republică după alegerile parlamentare din aprilie 2009. El mai are și „rude la Ierusalim”. Unchiul său este general al Serviciului Federal de Securitate al Rusiei (FSB). După ce a ieșit la pensie, acesta oferă consultații structurilor de forță ruse pe „direcția moldovenească”.
Colonelul Ivan Mahu coordonează activitatea foștilor ofițeri KGB. Echipa sa fabrică dosarele „dușmanilor norodului moldovenesc” și le înmagazinează într-o bancă de date on line intitulată „Iudele Moldovei”. Lista neagra cuprinde adevărate personalități basarabene, din cele mai diverse domeniul de activitate. O broșură cu aceeași denumire a fost editată și difuzată de „Adunarea constituantă a mișcării populare Salvăm Moldova„, care luptă cu „încercările fără precedent de românizare a Republicii Moldova și cu riscul înalt de pierdere a identității naționale, limbii și istoriei”. Nu știu dacă marii „patrioți al Moldovei” au demarat, pentru orice eventualitate, și refacerea infrastructurii unui mini-gulag de tip bolșevic. La o adică, poate că nici nu-i preocupă ce vor face cu „trădătorii unioniști”. Cei care militează pentru unirea Republicii Moldova cu România ar putea fi exterminați pe loc. Sau deportați dincolo de Ural. Kremlinul e disponibil oricând să acorde ajutor frățesc.
Noua mișcare antiunionistă Salvăm Moldova e formată din ex ofițeri ai SIS și MAI, nepoți de KGB și FSB. Din start, în spatele sau fruntea foștilor kaghebiști s-a aflat și un Igor Dodon, ex-președinte al Republicii Moldova. La adunătura de inaugurare a ținut un discurs patriotic Vlad Bătrâncea, scutierul lui Dodon. Din câte îmi amintesc, prin anii 70, la KGB din RSSM activa o tovarășă – Vera Bătrâncea. O fi cumva o rudă a teribilistului deputat care, după spusele jurnaliștilor, ar fi apărut într-o fotografie efectuând salutul nazist?
Parlamentul Republicii Moldova.
Bătrâncea rupe demonstrativ harta României Reîntregite.
Zinaida Greceanîi, președinta legislativului, – senină;
Bogdat Țîrdea, ideologul moldovenismului, – concentrat
Scriitorul Alexandru Vakulovski a lansat o sintagmă sugestivă „dodoniștii și stataliștii”, completând astfel mijloacele stilistice ale mass-mediei din întreg spațiul românesc. Tot el consideră o mare onoare faptul că „mancurții, spălați pe creier” l-au inclus în lista neagră, care „cuprinde nume marcante ale culturii noastre”. În catastiful „Iudele Moldovei” figurez și eu, fapt care mă onorează… Cunosc polemica de secole privind ,,posibila reabilitare a lui Iuda, unul dintre apostolii cei mai stimați, calomniat ca l-ar fi trădat pe Isus”. Mulți istorici din diverse țări îl descriu drept ,,revoluționar și conducător al rebeliunilor iudaice contra Imperiului Roman”. ,,Trădarea” sa rămâne una dintre istoriile cele mai controversate ale Creștinismului…. Am locuit la Rio de Janeiro chiar alături de Catedrala Sfântul Iuda. Uneori, duminica, asistam la serviciul divin, după care discutam cu enoriașii despre Iuda, un adevărat erou al luptei de eliberare națională a iudeilor.
La Chișinău, diverse publicații de limbă rusă agită lumea internauților, provoacă zâzanie între cititori, reaprinde dispute cu o tematică aparte: proiectul Moldova Mare, „conflictul armat din 1992”, rusa a două limbă oficială în RM, multiculturalism, nefericirea găgăuzilor, Lumea rusă și Pax Russica. EI atacă frecvent în cheia clasică a consacratei stratageme sovietice, alias „Спецпропаганда”. Un exemplu: situl de limbă rusă enews.md din Chișinău, fondat și condus de Iulia Semionova, o mercenară a războiului informațional-psihologic, avea un comentator de serviciu pre nume Alex, care interpreta negativ orice material despre România. O coincidență interesantă: tot Alex îl cheamă și pe anonimul care comenta orice articol referitor la unionism, publicat de adevărul.md – o publicație română contaminată de statalism moldovenesc.
În 2011, Iulia Semionova, publica opinia lui Alex: „Cine i-a permis odiosului premier să bată câmpii cu Unirea!? După logica acestuia, Centrul ar fi trebuit să ridice lăbuțele în sus, să capituleze, dându-se pe mâna lui Mircea Druc, fără să întreprindă niște acțiuni întru apărarea unei țâri, ca Măreața Uniune Sovietică. Centrul nu putea ceda în fața cutezanței unui сукин сын! Într-adevăr, individul acesta nu merită pedeapsa cu moartea prin împușcare, merită să fie executat prin spânzurare» (www.enews.md, 14.02. 2011).
Indiscutabil, Centrul imperial nu putea să capituleze. Retrospectiv, într-o asemenea abordare a „relațiilor frățești” între Moscova și Chișinău, am putea admite că și EI, într-un fel, au dreptate. Centrul,bineînțeles, era obligat să întreprindă niște acțiuni pentru a salva Imperiul. Dar Periferiile nu mai puteau să suporte captivitatea. Luați aminte cu câtă degajare, sigure de sine, progeniturile „eliberatorilor” și ale judecătorilor bolșevici din „troicile” NKVD pronunță sentințe capitale! Am urmărit și campania contra lui Serghei Ilcenko, jurnalist și politolog, fost deținut politic al regimului separatist de la Tiraspol. Un adevărat atac media, declanșat de aceeași Iulia Semionova, animatoarea „Asociației jurnaliștilor rusolingvi”.
La 26 decembrie 2010, Tiraspolul insinua: „Fostul ministru al culturii în guvernul Druc a ținut o cuvântare nazistă de o jumătate de oră la un mare miting din Chișinău… Ion Ungureanu a îndeplinit funcția de ministru sub comanda ex-premierului Druc, unul din responsabilii pentru declanșarea conflictului armat de la Nistru, care locuiește acum în România”. De ce nu au scris corect: „Ion Ungureanu, fostul ministru al culturii în guvernele Pascari, Druc şi Sangheli”? Fiindcă așa, minciuna nu ar avea nici un efect. Pentru manipulare e mai bun un adevăr sincopat. Lăsăm numai elementul sugestiv: „fost ministru al culturii în guvernul condus de Mircea Druc, care locuiește în România”. Așa merge! Oricine ar fi ministru al culturii, dar dacă a făcut parte din guvernul unionistului care a pornit războiul în Pridnestrovie, iar acum locuiește în România, nu poate să țină decât discursuri naziste.
Recidiva partidului comunist în RM, ascensiunea lui Vladimir Voronin și Igor Dodon, au fost însoțite de menținerea sau restabilirea în posturi de conducere a unor persoane dubioase, românofobe, unele având și cetățenie română. Acestea, pe toate planurile și cu toate mijloacele disponibile, atacă frecvent Unionismul. Iată câteva exemple: un director la statistică a făcut tot posibilul ca românii, în 2004, să iasă ca o minoritate de 2%, reușind și fraudarea rezultatelor la recensământul populației din 2014; un vechi colaborator al comuniștilor, ex-ambasador al Republicii Moldova la ONU, le cerea agresiv unor tineri unioniști să plece de la o acțiune de protest desfășurată în Chișinău de mai multe partide; un moldovean „statalist și patriot”, căuta prin arhive documente care să demonstreze lumii întregi „continuitatea unei mișcări antiunioniste pan-moldave”; un vice ministru la educație, împiedica practic tinerii voluntari care vizitau localitățile basarabene ca să informeze oamenii despre beneficiile unirii celor două state românești.
Până în prezent, mercenarii războiului informațional-psihologic justifică acțiunile Kremlinului. Dar neagă dreptul Republicii Moldova de a-si apăra integritatea teritorială. Îmi imaginez ce ar putea ieși, într-un final, din sfidările și provocările coloanei a cincea, animată și sponsorizată de Kremlin. Declarația unui președinte al RM că va înregistra o inițiativă legislativă vizând interzicerea partidelor unioniste, nu e decât o provocare incitantă. Și fiecare basarabean unionist, indiferent dacă se află în R. Moldova, România sau în diaspora, să susțină constructiv, cu inima și fapta unanimitatea politică fără precedent a forțelor politice de la București în privința relațiilor cu cel de al doilea stat românesc. NOI milităm pentru eliminarea propagandei antiunioniste, pentru folosirea corespunzătoare a mediului informațional comun în spațiul Pruto-Nistrean. Ne solidarizăm cu factorii de decizie din Republica Moldova care iau atitudine față de manifestările românofobe, antioccidentale și antieuropene. Contribuim, în limita posibilităților, la formarea unei coaliții pragmatice, care să asigure accederea în Legislativul de la Chișinău a unei majorități unioniste.
Nonconformist
În mass-media de limba rusă există și unele abordări lucide a situației din RSSM în ajunul dezmembrării Uniunii Sovietice. De exemplu, cea mai subtila analiză a stării de spirit antiunioniste în RSSM aparține jurnalistei Elena Zamura. În octombrie 2007, www.baza.md, a publicat textele unor convorbiri înregistrate în 1991, sub denumirea „Рассказы нонконформиста” („Relatările unui nonconformist”). Cred că aceasta este una din cele mai veridice descrieri a situației mele la Chișinău. Din textele convorbirilor cu Elena Zamura cititorii își pot face o părere despre așa numitul ,,premier kamikaze”, ultimul președinte al Consiliului de Miniștri al RSSM. Redau, în traducere, pasaje din prefața intitulată „Мирча Друк: „Неизбежна интеграция с Европой…” („Mircea Druc: „Este inevitabilă integrarea cu Europa…”).
„Cu Mircea Druc am făcut cunoștință fiind corespondentă la ziarul „Советская Молдавия”. Înțelegându-mă în privința unui interviu, nu urmăream careva scopuri speciale, ci doar o simplă curiozitate. Îmi dădeam seama că textul interviului, cel mai probabil, nu-l vor publica. Asta s-a și întâmplat. Nu-mi imaginam, cum să-i comunic primului ministru, fără a induce în eroare colegii. Și am dus articolul la „Молодежь Молдавии”, un ziar ceva mai „avansat”, unde a și văzut lumina tiparului.
În acele timpuri ale unor perturbări globale, fiecare căuta să înțeleagă ce se petrece în jur. Figura lui Mircea Druc mi se părea semnalizatoare – e de ajuns să înțelegi ce fel de om este și vei pricepe esența schimbărilor… Atitudinea față de Druc reprezenta reflecția unei polarizări extreme a opiniilor. Unii doreau să trăiască în URSS, alții în România. O întruchipare a compromisului părea a fi Moldova independentă. Însă, foarte mulți respingeau și această idee. Unii îl adorau pe Druc, alții îl detestau. Nici până atunci, nici după aceea, nimeni din politicienii noștri n-a fost, şi nu va fi obiectul unei asemenea incandescențe a spiritelor poporului. Am văzut odată în parc cum o mulțime de oameni l-au înconjurat pe Druc. Apoi „l-au dat hura”, cum se spune în Basarabia. Ulterior, mi-a mărturisit: în momentul când oamenii aceia îl aruncau în sus și-l prindeau în brațele lor, l-a cuprins teama…
După apariția interviului cu primul ministru, în ședința de partid la redacția ziarului „Советская Молдавия” m-au numit „acolită a călăilor Druc și Costaș”. Aceasta nu este o exagerare, ci un citat exact. Au încetat să se salute cu mine. Eu încercam un sentiment de profundă nedumerire. Nici până acum nu înțeleg de ce jurnaliștii celui mai mare ziar din republică își băgau capul în nisip, încercând să se ascundă de ceea ce se întâmpla. Apropo, aceleași persoane, care nu voiau atunci să audă nu numai de unitatea românilor, dar nici măcar de independența Moldovei, peste mulți ani își continuă activitatea destul de confortabil la aceeași publicație.
Generația, care s-a aflat în vâltoarea evenimentelor, încerca ulterior să evite orice evocare a zilelor acelea. Acum, discutând cu oamenii, văd că intoleranța agresivă a epocii respective dispare, și atitudinea față de Mircea Druc se schimbă. Mi se pare că unii încearcă chiar un sentiment de culpabilitate. Căci sunt foarte puțini cei care nu au participat, măcar și prin tăcerea lor, la hăituiala indecentă a premierului doborât, care a continuat chiar și după plecarea sa peste Prut. Astăzi mulți vorbesc cu voce tare despre unitatea spirituală a românilor și discută perspectiva fuziunii celor două state românești. Și foarte bine că nu mai există teme interzise, că nu avem „o linie generală”. Societatea trebuie să discute deschis despre căile sale de dezvoltare. Atâta timp cât noi vorbim, tunurile tac.
Interviul a fost titrat pe prima pagină a ziarului «Молодежь Молдавии» astfel: «Мирча Друк: „Для меня Румыния всегда была единой”. („Mircea Druc: Pentru mine România a fost întotdeauna unitară”). Și au sărit atâția cu sugestii – „să nu fiu atât de sinceră și directă”. Dar, totuși, ce spunea Druc atunci? De ce-l înfierau cu atâta patimă? Citez: „Civilizația occidentală nu are mai puține lacune decât societatea noastră, dar nu le putem compara. Noi nu suntem în stare să asigurăm hrana oamenilor noștri. Și aceasta înseamnă că ne situăm în ciclul zero; abia în primă fază, pe care țările occidentale au depășit-o deja. Însă, și unii și alții trebuie să căutăm baza altei civilizații. Societatea noastră se află mai departe de acest obiectiv. Bolșevicii, cu bunele lor intenții, au pavat drumul spre infern, au mers pe o cale eronată. În proiectul lor, era vorba despre proletariat, ca forță „rațională”, care șterge legile naturii și dictează lumii legile sale. Ce a ieșit din asta? Aici avem o dictatură a celor „flămânzi și oropsiți ai sorții”, dincolo o dictatură a capitalului. Noi, însă, ne dorim o altă civilizație. Dispunând de o bază tehnico-materială, similară cu cea a americanilor, am putea demara imediat căutarea unei alte lumi …”.
Cu ce ne ce speria Druc cel mai mult în 1991? Cu sinceritatea sa. „Ca să construiești o rampă de lansare, inițial este necesară o rezolvare a problemelor-cheie: eliberarea națională și emanciparea economică. Și, la etapa dată, eu pun problemele mișcării de eliberare națională deasupra celor economice. Deși, s-ar părea că economia este întotdeauna mai importantă. Însă, nu vom putea soluționa problemele economice până când nu ne vom clarifica ceea ce este mai urgent pentru noi… Primordială fiind dorința noastră de a trăi într-un Stat unitar al tuturor românilor. E timpul să vorbim despre aceasta cu voce tare. Și așa va fi. E ceva inevitabil, precum inevitabil a fost tot ce s-a întâmplat până în prezent. Este inevitabilă integrarea cu Europa. Dorim o viață liberă și dreptul la libera circulație a persoanelor. Dacă, de exemplu, cineva ar dori să ia prânzul în România, Franța, în Ucraina, să poată face acest lucru fără impedimente…”
Au trecut mulți ani. Druc a plecat în România. A reușit să lucreze în cercetare și diplomație. Și, pare-se, și-a găsit liniștea și respectul. Nu ne-am mai întâlnit, deși mi-a transmis de câteva ori salutări prin cunoscuți. În patrie primul premier practic este dat uitării. Astăzi tinerii nu prea se interesează de politică și istorie și numele Mircea Druc lor nu le spune nimic. Și acest lucru este la fel de injust ca și faptul că generația în vârstă ține minte „un premier rău”, uitând că a ocupat această funcție doar un an și fără să aibă careva prerogative pentru înfăptuirea reformelor preconizate. Druc era considerat un om nebun. În prezent însă repetă cuvintele sale. Poate că e timpul să evaluăm și să reevaluăm aportul primului premier în istorii țării? Anume din aceste considerente ofer cititorilor însemnările făcute cu mulți ani în urmă.
În relatările înregistrate de mine, Mircea Druc apare, mai întâi, ca un om care tinde sincer către obiectivitate și toleranță. Îmi părea atunci, cum, de altfel, îmi pare și în prezent, că pe liberalul anilor 60, care se percepea pe sine drept „un cetățean al lumii”, îl deranja nespus stigmatul de naționalist agresiv. Druc căuta împăcarea cu minoritatea rusă. În acest scop a contribuit la crearea unui departament pentru problemele naționale și a ziarelor „Гражданин Молдовы” și „Независимая Молдова”. Totodată, ca un nonconformist înnăscut, Druc continua să vorbească despre unitatea spirituală a românilor și necesitatea reunirii teritoriilor românești.
Cu părere de rău, nimeni nu a dorit să vadă în premier o personalitate multilaterală și cu mai multe sensuri. Nimeni nu i-a recunoscut dreptul de a avea convingeri, pe care nu le dorea împărtășite de alții în mod obligatoriu. Noi semănăm uneori cu măgarul care zvârle cu copitele un leu mort… După părerea mea, nimeni nu a suferit mai mult ca primul premier. Cu efortul colegilor din clasa politică și, în primul rând din partid, a fost ostracizat și tăiat de pe listă. Poate că însemnările publicate în ziarul nostru vor ajuta cititorii să vadă noi fațete ale personalității Mircea Druc”. Deci, așa aprecia jurnalista Elena Zamura situația mea în RSSM. La București, regretatul jurnalist Octavian Andronic i-a cerut lui Viorel Sălăgean o părere despre șeful guvernului de la Chișinău. Răspunsul regretatului scriitor, jurnalist și senator român clarifică de asemenea starea mea de spirt la 1990. S-a păstrat imprimarea video din care citez:
„L-am cunoscut pe dl Mircea Druc în primăvara anului 1990. în vremea aceea dumnealui era primul-ministru al Republicii Moldova, iar eu director adjunct la ziarul „Adevărul”. M-a primit fără nici un fel de preparative sofisticate, în urma unui telefon pe care un prieten de-al meu de la „Moldova suverană” i l-a dat în acea dimineață. Auzind că este vorba despre un ziarist din România, chiar i-am auzit vocea prin telefon: „Cum să nu, dragă, pentru el îmi fac timp oricând, acum să veniți la mine”. Am găsit un om jovial, foarte deschis, de la început m-a cucerit prin dezinvoltura cu care își rostea gândurile. Am văzut în el şi așa mi-a rămas în minte un om sincer preocupat de o idee pe care noi, românii, o uităm – ideea unionistă.
Mircea Druc este un visător, este un om de care ideea de națiune, de care poporul român are nevoie. Avem nevoie de asemenea visători. Atunci, în dialogul pe care l-am purtat, a rostit aproape obsedant ideea de unificare, de unire. A spus două lucruri esențiale, țin minte. Primul. Uite, domnule, care este treaba: du-te dumneata acasă la noi, în România, şi prin ziarul dumitale caută să dai acest mesaj dinspre mine, dinspre Mircea Druc – român din moși strămoși, român care vrea să vadă această Românie reîntregită – să facem noi, românii, o țară cum este RFG-ul şi, după aceea, ideea de împlinire va fi un lucru împlinit. Atâta timp cât vom trăi în sărăcie şi vom cerși, nu vom reuși să ne unim şi nu ne va ajuta la nimic această unificare.
Al doilea lucru pe care trebuie să-l facem ține de noi, aici, acasă. Trebuie să schimbăm mentalitatea oamenilor politici. Pentru că la noi fiecare om politic se vede cel puțin un prezident, un prim-secretar al partidului sau cel puțin prim-ministru cum este şi Mircea Druc. Dacă vom căuta să rezolvăm cele două probleme mari, dvs. la noi acasă, în România, iar noi în Moldova, să cultivăm acest spirit al românismului şi să lăsăm orgoliile deoparte, unificarea se va realiza până în anul 2002-2005. Țin minte şi acum aceste vorbe emoționante.
În 1992, iată că soarta ne-a adus pe amândoi pe aceeași linie de start, într-o campanie electorală sui-generis. Este vorba de campania prezidențială. In acea vreme am candidat la Președinție, împotmolindu-mă în efortul de a-mi strânge semnături. Am adunat, până la urmă, aproape 90.000. Deci a fost un succes. Când am abandonat, cu două zile înainte de linia de așteptare pentru depunerea candidaturii, ușor amărât m-am dus în zona Gării de Nord unde am văzut de mai multe ori moldoveni veniți să strângă semnături pentru dl Mircea Druc şi m-am apropiat de unul dintre ei şi am spus: vreau să dau o semnătură pentru a susține candidatura dlui Mircea Druc la președinție. Așa mi-am încheiat campania electorală restituindu-i lui Mircea Druc acest sentiment de român, de om sincer care, prin acea semnătură a încercat să-i răsplătească acel efort de sinceritate pe care îl depune pentru a sprijini ideea de unitate”.
În 1998, o altă conștiință națională, regretatul Claudiu Iordache, scriitor, unionist intransigent, constata: „Mircea Druc avea să fie primul şi ultimul președinte al Consiliului National al Reîntregirii. Viața sa, o parte activă în umbra Imperiului Sovietic, o alta, ca român stabilit la București – o asumare extremă a condiției ingrate de a fi român cu adevărat. Fost prim-ministru al Moldovei în 1990-91, Mircea Druc nu a convins Puterea de la București să treacă de la declarații de intenții la realizarea Reîntregirii. Izolat în indiferența cosmopolită a capitalei României, ultragiat continuu în trecutul său, ținta serviciilor secrete rusești, abandonat adesea de „frații” de dincolo şi de dincoace de Prut, Mircea Druc, candidat la Președinția României în 1992, cunoaște astăzi arsura indiferenței ori ingratitudinii românești”.
Aici e cazul să fac o precizare principială: nu am primit din nici o sursă vreo compensație personală. Și nu aștept din partea nimănui gratitudine pentru credința într-un ideal. Mă consider un simplu cetățean român (fost cetățean sovietic). România a făcut și continuă să facă posibilul pentru noi, românii înstrăinați, din Basarabia, Nordul Bucovinei, Ținutul Herța și de pe alte meleaguri. În tot cazul, eu personal nu am avut, nu am și nu voi avea pretenții. Am făcut prea puțin pentru România fiindcă nu am o altă armă decât speranța și credința nestrămutată în idealul Reîntregirii. Mulțumesc mereu lui Dumnezeu că există România. Dacă aș fi fost evreu îi mulțumeam lui Iahweh fiindcă există statul Israel. Am jurat credință Patriei mele (Carpaților, Dunării, Nistrului, Tisei și Mării Getice). Am urmărit mass-media care relata acțiunile întreprinse în Republica Moldova de către domnul Traian Băsescu și echipa sa. Speram că va reuși mai mult, fiind omul care nu a pierdut nici o bătălie politică, în comparație cu Mircea Druc – „un mare campion al pierderilor”, cum l-a numit talentatul jurnalist și poet Boris Vieru. Acum nu-mi rămâne decât să urmăresc pe Internet evoluția euro optimistă a doamnei președinte Maia Sandu și a partidului PAS.
Evenimentele trăite contribuie din plin la formarea identității. Mediul și gena își lasă amprenta. Dar esența identității este conștiința pură la modul prezent, ceea ce omul percepe drept adevăr Aici și Acum. De exemplu, identitatea mea nu depinde de ceea ce spune lumea că am fost în trecut (naționalist, unionist, primul șef de guvern reformator la Chișinău, anti-comunist și anti-sovietic). Astăzi, eu nu mai sunt un militant unionist tradițional… În viziunea mea, Unionismul este un fenomen panromânesc; el nu are culoare politică, nu este de dreapta sau de stânga (liberal sau conservator, comunist sau fascist); el nu poate fi monopolizat de vreuna dintre numeroasele religii existente. Unionismul românilor reprezintă: o enigmă istorică şi lingvistică; un sistem de cugetare şi meditație; un ansamblu de evocări şi practici; un cod comportamental sui generis; memoria generațiilor de eroi români; calea noastră de la vis la realitate. Unionismul nostru este un drept natural al traco-geto-dacilor de a fi în spațiul lor ancestral: în Carpați, la Nistru, la Tisa, la Dunăre şi la Marea Getică… Eu nu am decât cetățenie română. Cuget și acționez ca și cum Patria mea România ar fi reîntregită de jure și de facto!
Uneori, în public, se întâmplă ca cineva să-și aducă aminte de mine: „A! Domnu Druc! Ce se mai aude cu Unirea?”. În loc de răspuns, zic: „Basarabia devine treptat forța motrice a românismului. Este mai geto-daciană decât toate provinciile istorice românești. În plan retrospectiv, au debutat cronicarii moldoveni, care au deșteptat conștiința unității de destin. A intrat apoi în scenă Transilvania prin Școala Ardeleană. La războiul de independență, au mers la sacrificiu „curcanii” moldoveni și valahii. Generația de aur a realizat unirea de la 1918. Dar acum a venit rândul Basarabiei să fie fruntea. Și va fi! Basarabenii sunt dinamici și, un lucru important, nu se tem de ruși. Și vă divulg un mare secret: Unirea s-a făcut deja! ”.
Abraham (Avrum) Burg, un controversat om politic israeliano-francez, într-un interviu publicat în iunie 2007, mărturisea: „Timp de mulți ani, am trăit cu frică: ce vor spune oamenii despre mine? Un moloh m-a condus în direcții eronate, pe calea marelui abis între EU-l interior şi EU-l exterior. Astăzi, accept doar propriul adevăr. Sunt împăcat, în armonie cu mine însumi. Mi-am încheiat socotelile cu lumea şi nu voi începe s-o reeduc”. Dar eu, Mircea Druc – un „controversat om politic român” ce pot să mai zic? Cu toate eșecurile înregistrate, eu rămân așa cum am fost și până în prezent – un român unionist. După ieșirea din Imperiul ideocratic, timp de peste trei decenii, agențiile de presă ruse și ucrainene, mass-media statalistă-moldovenistă vehiculează provocator aceleași minciuni. Din cauza repetării excesive la Moscova, Kiev, Chișinău, Tiraspol și Comrat, stigmatizările de genul „naționalist agresiv”, ,,trădător unionist”, ,,acolitul FPM”, ,,sângerosul premier”, ,,călăul Republicii Găgăuze”, au devenit niște expresii banale, lipsite de sens. Rămâne pe agendă doar eterna întrebare a intelighenției ruse: Ce-i de făcut?
În concluzie: NOI, românii din teritoriile ocupate, am trăit dramatic un experiment politic, social, economic și spiritual. Experimentul a format numeroase aspecte ale culturii noastre politice și civice. Limbajul și tiparele comportamentale, dominante în defunctul Imperiu ideocratic bolșevic, persistă și viciază formarea unei conștiințe pure a națiunilor eliberate; influențează socializarea generației în creștere. Tinerii din fostele colonii sovietice, fără să-și dea seama, continuă stereotipul gândirii predecesorilor. Chiar dacă nu a mai apucat să trăiască în comunism, orice persoană din spațiul ex-sovietic este, într-o anumită măsură, un homo postsovieticus; un nou tip antropologic, un mutant. Din diverse motive el nu reușește să abandoneze realitatea sovietică. Conștientul și subconștientul său extrag repere, întrebări și răspunsuri dintr-o lume care nu mai există. În cazul națiunii române, mă refer la niște complexe mentale specifice. Este vorba despre concepte, mituri sau meme preluate de la homo sovieticus de către moldovenii/românii și rușii de profesie din Republica Moldova.
Evident, Homo sovieticus și Homo post sovieticus (vir et femina), nostalgicii după URSS, rușii de profesie, moldovenii stataliști și cei din spatele lor, care îi întrețin financiar, nu au decât să se agite în continuare fără rost. EI, se opun categoric integrării celor două state românești. Iar NOI, nu avem decât să înregistrăm, să luăm poziție, să contracarăm noxele generate de adversitatea față de aspirațiile legitime ale românilor. EI visează restaurarea Imperiului. Fie țarist, fie sovietic, fie liberal sau religios-pravoslavnic, nu importă, imperiu să fie… NOI, salutăm Etnoresurecția și luptăm pentru reîntregirea Patriei noastre România. E timpul ca EI și NOI să conștientizăm un adevăr implacabil: în prezent, ca și acum trei decenii, se descurcă cine și cum poate. În fond, ca și în perioada 1990-1991, ne confruntăm cu eterna problemă a luptei de clasă și a luptei naționale: Кто кого?/Care pe care? Aceasta fiind și unica soluție.
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.