Interviu cu Veronica Balaj

Locul meu de pe pământ”?… este o bucățică din univers unde, încă, se vorbește graiul în care m-am născut, LIMBA ROMÂNĂ. 

CONVORBIRE CU  SERGIU CIOIU Actor, interpret al diverselor genuri  muzicale, inspirat reprezentant al cântecului poetic, un nume care a făcut istorie și care, cred, va rămâne în clasamentul celebrităților.

VB. Încântată să am acest prilej de-a dialoga cu o personalitate artistică remarcabilă, o voce dăruită cu harul de a inspira, prin felul de-a fi, o stare de bine. 

Dacă distinsa doamnă, Pușa Roth, nu ar fi semnat cartea-dialog cu Dvstră, intitulată,  „Nu știm aproape nimic”,  v-aș fi propus și eu un dialog asemănător. 

Aveți o carieră cu largă deschidere în timp, pe două continente. Ați avut prilejul să cântați pe scenele mai multor țări. Locuiți în Canada, dar sunteți născut, crescut, în București. Vă propun  să ne însoțiți într-un imaginar popas al Bucureștiului din anii debutului dvstră artistic. 

S.C – Pentru mine, Bucureștiul a fost întotdeauna un oraș miraculos care acum mi se pare paradoxal. Orașul copilăriei, cu parfumul Gării de Nord, lângă blocul micuț, în care locuiam, într-un cartier liniștit, cu străzi mici, case cu curte, cu pomi fructiferi, caiși, meri, peri, duzi, cireși, vișini, și salcâmi. Păstrez viu, în memorie, parfumul acela. Bucureștiul meu a rămas aproape neschimbat, până în momentul intrării mele la facultate, la Institutul de Teatru și Film. (I.A.T.C.) Era Bucureștiul, în care Circul era al trupei Krateil, cu clovnii Gogu și Ciacanica, iluzionistul Iozefini, trupa de atleți Mastacan, dresori de lei, cai, zburători la trapez, scamatori iscusiți.  Circul se afla în centrul Bucureștiului, unde azi se află Hotel Intercontinental. Acolo, la Circ, l-am văzut, pentru prima oară, pe Mircea Crișan. Venise dintr-un turneu în Bulgaria, de unde-și adusese un automobil Chevrolet cu 8 cilindri. Nu uit gluma lui, care a circulat, pe atunci: „Ce nu face omul pentru o bucățică de Chevrolet?” În același spectacol, tot venită din Bulgaria, cânta și Liana Antonova, „mambo italiano”, mare succes! (Încă se mai cântă, la Radio Nostalgia) 

În acel București puteai vedea, chiar pe strada mea, lampagiul care aprindea felinarele. („Lampagiu de altădată”)

Până la admiterea mea la IATC, s-au mai schimbat lucrurile, pe ici pe colo, s-a înființat Circul de Stat, felinarele nu s-au mai aprins, cu parul și feștila. A început construcția Hotelului Intercontinental. Era sfârșitul celui de al cincilea deceniu al secolului trecut, din primul mileniu. La Facultatea de Teatru, (Arta actorului) am fost admis, în al șaselea deceniu. A fost o mare bucurie urmată de o sumedenie de surprize, unele încântătoare, altele devastatoare (moartea mamei mele.) Am intrat în lumea viselor, în care doar unele se pot împlini.

VB—Primul mare succes,cum s-a numit?atunci când ați acceptat să slujiți scena muzicală S.C—- Primul mare succes, incomparabil cu altele, a fost „Ce mai faci Maria?” Un cântecel comic, cu care am făcut mare succes, având  spectatori, pe colegii mei de la facultate, majoritatea viitori actori, unii foarte cunoscuți astăzi. Am fost aplaudat și încurajat de o generație, din care nu lipseau Monica Ghiuță, Ilinca Tomoroveanu, Florina Cercel, Boris Petrof, Vistrian Roman, Hamdi Cerchez, Traian Pârlog, Ovidiu Iuliu Moldovan, Ion Caramitru, Traian Ailenei, Ștefan Radof, care azi ne veghiază din ală lume, și alții care încă mai sunt prezenți printre foarte apreciații noștri actori.

A avea succes și a fi încurajat de proprii tăi colegi, este un lucru excepțional.  Nu se mai întâmplă astăzi. Poate, rare ori, la premiera vreunui nou film românesc.

VB: Ne-ar face plăcere să aflăm care era gustul publicului meloman în vremea debutului dvstră?

S.C — Am debutat în vremea marilor succese ale cântecelor compzitorilor italieni care influențau gustul publicului meloman. Era după perioada tangourilor argentiniene care influețaseră și creația compozitorilor români. Acum erau la mare modă, Adriano Celentano, Mina, Domenico Modugno, Ninna Zanichi, Renzo Arbore, Albano, Gianni Morandi, Gianna Nannini, Pino Donaggio, Gigliola Cinquetti, Massimo Ranierri și alții.  Se ascultau și șansonetele unor mari compozitori francezi, ca Gilbert Becaud, Charles Aznavour, Yves Montand, Jaques Brel, Leo Ferre, George Brassens sau Salvatore Adamo, Alain Barriere, Nino Ferrer, George Moustaki, ca să pomenesc doar câțiva dintre autorii compozitori interpreți care erau difuzați și în România acelor timpuri. În România, aveau, încă, succes cântece de Gherase Dendrino, Ion Vasilescu, Ely Roman, Nicolae Kirculescu, Emanoil Ionescu, Ion Firulescu, Aurel Giroveanu, Radu Șerban, Henry Mălineanu, Laurențiu Profetta. Dar a apărut și s-a impus, o nouă generație, cu compozitori și textieri străluciți, ca George Grigoriu,  Temistocle Popa, Vasile Veselovski, Horia Moculescu, Vasile Șirli, Cornel Fugaru, Dan Stoian, Vasile Vasilache Jr. Dan Ardelean, Ion Cristinoiu, Florin Bogardo, Alexandru Mandy. Textieri, ca Ion Maximilian, Eugen Mirea, Aurel Felea, Mihai Dumbravă, Eugen Rotaru, Mircea Block, dintre cei mai cunoscuți, apreciați și prolifici. În afara muzicii populare românești, cu stelele folclorului, Maria Ciobanu și Ion Dolănescu, desigur se asculta și nemuritoarea romanță a cărei regină era Ioana Radu. Cântăreții cei mai cunoscuți erau Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, Aida Moga, George Bunea, Norocel Dimitriu, Lavinia Slăveanu, Gigi Marga, Nicolae Nițescu, Luigi Ionescu, Ilinca Cerbacev, Gionny Dimitriu și Vily Donea, Luchi Marinescu. Se cânta mult la restaurantele cunoscute, la unele grădini, din centrul capitalei, la Cina, la Lido, Zisu și altele, din diferite cartiere. În anii ’60 a apărut o nouă generație de interpreți, în frunte cu Margareta Pâslaru, Constantin Drăghici, Aura Urziceanu, Aurelian Andreescu, Dan Spătaru, Pompilia Stoian, Ileana Popovici, Anca Agemolu, Doina Badea, Aura Urziceanu, Mihaela Mihai, Jean Păunescu, Cristian Popescu Dorin Anastasiu, Mihai Constantinescu, Cornel Constantiniu, și eu însumi.Tot atunci a apărut folkul românesc, cu conținut poetic, omul și chitara. (Victor Socaciu, Mircea Vintilă, Adriana Auch, Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Valeriu Sterian, Mircea Chebac  ) Grupurile rock au început și în România, să adune un public tânăr, dornic de ceva nou, în stilul deja vestitelor grupuri britanice sau americane. (Olympic 64, Roșu și Negru, Pheonix, Timpuri Noi, Holograf, Iris și altele foarte iubite în peisajul anilor ’60, ’70, ’80) Mulți am debutat, la tânăra noastră Radio-Televiziune. Spectacole-concert de varietăți au început să fie televizate, de la Sala Radio. În 1964 a avut loc primul Festival de la Mamaia, în care erau premiate lucrările compozitorilor de muzică ușoară și interpreții acestora.  

VB–Lunga prietenie și colaborare cu Alexandru Mandy, are  este și ea o istorie.Cum o puteți prezenta azi,care au fost coordonatele secrete ale rezistenței sale  în timp?

S.C— Mandy este o poveste frumoasă care continuă datorită cântecelor făurite de dânsul, cântece care nu îmbătrânesc, nu fac riduri, rămân moderne. Le cânt și azi, lumea le apreciază.

Am scris despre Alexandru Mandy. Aici: Top românesc.ro („Alexandru Mandy, un meșteșugar al cântecului”)

După 50 de ani, de la lansarea Cântecului Vântului, primul meu mare succes, la Festivalul Mamaia, ediția 3-a, din 1966, am putut aduce publicului, un dublu album cu înregistrările mele pe muzica și versurile lui Alexandru Mandy, mulțumită Casei de discuri Eurostar. De asemenea l-am putut omagia pe Mandy într-un conert spectacol care a avul loc la T.E.S. Omagiu lui Alexandru Mandy,  „Vântul și alte cântece” (Sergiu Cioiu cântă Mandy) a fost prezentat și în Israel. În 2019, la Tel Aviv, Ashdot și Haifa. O cronică poate fi citită aici:

Cântecele lui Alexandru Mandy au rămas în repertoriul meu permanent. Le-am prezentat în prima parte a recitalului de la Sala Radio, în toamna anului 2019, S. C. one-man-show intitulat „Prezentul Continuu”. 

VB—Despre șlagăre și glorie, înainte de emigrare,s-au scris pagini, ați făcut mărturii, cântecele sunt ele însele mărturii, și totuși, vă rog, o reiterare afectivă… 

SC— Am plecat din România, când aveam 42 de ani. Înregistrasem, pentru televiziune, recitalul pe versurile lui Marin Sorescu, cu muzica compusă de Dan Stoian. Recitalul fusese realizat, inițialmente, pe scena Sălii Dalles, cu titlul „La o adică”, acompaniat de un excelent grup de instrumentiști, sub conducerea lui Dan Stoian. La chitară bas, Dan Dimitriu; la percuții, Costin Petrescu; la chitară, Sandu Avramovici; la clarinet, Alin Constanțiu; la s. trombon, Cornel Meraru; la pian Dan Stoian. Despre acest concert au scris O. Ursulescu, L. Profetta, George Sbârcea, Nichita Stănescu și alții. Spectacolul a fost produs sub auspiciile B.T.T. Recitalul a fost preluat de Dinu Săraru, la T. F. M.  Am schimbat structura spectacolului. Pe scenă am fost acompaniat de percuțiile savante ale lui Costin Petrescu și între cântece am spus versuri cu subtext incisiv, din poezia lui Marin Sorescu. Spectacolul a fost fimat și înregistrat, pentru TVR, de excelentul regizor, realizator tv, Andrei Brădeanu. Din păcate, nu a fost difuzat, înregistrarea s-a pierdut, dar am avut bucuria înregistrării pe un album L.P. Electrecord, director Vasile Șirli, redactor șef Daniela Fotea. Discul a fost lansat în seara premierii la T.F.M. Nu doresc a mai spune, cât de mult m-a afectat lipsa de probitate și de curaj a celor de la Tvr, care au fost de acord cu înregistrarea întregului spectacol, în studioul televiziunii, în regia unuia dintre cei mai apreciați realizatori și cu toate că aveau posibilitatea de a-l difuza, odată ce era editat, nu l-au difuzat, chiar dacă  aceleași texte făceau parte integrală, din  spectacolul ce se juca la TFM, în plină stagiune. Recunosc, era un spectacol cu subtexte, dar nimic mai mult. Spectacolul rămâne valabil și azi, cu același cifru. Nu s-a schimbat prea mult acea suprastructură care favorizează limbajul „corectitudinii politice”. Și azi ești forțat să folosești acest limbaj impus… și credem că suntem liberi! 

După 36 de ani, am digitalizat înregistrările și am refăcut acest spectacol, cu același titlu: „Pe cine numim… Eu”. Am relansat spectacolul în România, la Teatrelli și la Teatrul Nottara, în București, la T.N. Marin Sorescu Craiova, la Râmnicu Vâlcea și Brașov, după premiera bucureșteană. Firește, l-am prezentat și în Canada. Casa de discuri Eurostar a lansat un album, pe piața românească, cu un foarte interesant booklet, grafica, Leonard Constant. (Eorostar E 921 /2016 Vântule și alte cântece)

VB—Ajungem la etapa, Franța, Paris..visul fiecărui artist. V-a fost teamă când ați plecat, că acolo NU veți  mai avea succes?SC— Etapa Franța a fost, chiar înainte de ’66. Încă nu devenisem cunoscut, nu-l cunoșteam pe Mandy, eram, de curând, angajat la Teatrul Satiric Muzical Constantin Tănase. Eram distribuit în spectacolul „Horia și Radu își asumă riscul”. Horia Șerbănescu mi-a sugerat să fac un număr de imitații din două trei cântece ale unor mari vedete, din showbizul francez. Am avut succes imitând pe  Aznavour, Bécaud și Yves Montand. Cred că aceasta a făcut să fiu distribuit în noua Revistă Revista Dragostei și să fiu selecționat în trupa aleasă de Bruno Coquatrix să reprezinte România, la Olimpiada mondială a musichall-urilor organizată de patronul Olympiei din Paris, în vara anului 1964. Desigur m-am bucurat și pe măsură ce pregăteam momentul muzical pe care urma să-l prezint, la Paris, pe una dintre cele mai importante scene muzicale; eram foarte emoționat. Nu aveam experiență, aveam doar 23 de ani, dar bucuria de a fi pe scenă alături de colegii mei, actori, dansatori, cântăreți, toți artiști admirabili pe care îi respectam, îmi dădea încredere și curaj. 

Au trecut peste 50 de ani, o jumătate de secol. Revăd coborârea de pe scara avionului care ne-a adus la Paris… Cnstantin Dinescu, Nicușor Constantinescu, Gelu Solomonescu, Stela Popescu, Mircea Crișan, Doina Badea, Gică Petrescu, Trio Caban, Marilena Bădoiu, Fărămiță Lambru, taraful Benone Damian  Zizi Șerban, Horia Căciulescu,  Cornel Patrichi, Mihai Ciucă, Nicu Constantin, Alexandru Lulescu, Ștefan Thury, Marica Negrea și Tudose Martinică, Anton și Romică. Îmi aduc aminte că am fost acompaniați de orchestra Michel Legrand, sub bagheta dirijorului Gelu Solomonescu, excelent pianist și compozitor. După premieră, în jurnalul Le Figaro, Sergiu Cioiu a fost comparat, cu Yves Montand din vremea tinereții și cu autorul compozitor interpret, Marcel Moulloudji. La Paris, chiar în culisele Olympiei, l-am cunoscut pe Charles Aznavour. A fost unul din inspiratorii mei, ca interpret de cântece și mare stilist, alături de Gilbert Bécaud și Jaques Brel. După aproape 60 de ani, am emoții ori de câte ori urc pe o scenă, dar nu îmi este teamă că nu voi mai avea un bun schimb de energie, cu publicul.

VB—TALENTUL Dvstră, harul pe care îl aveți, v-a făcut loc și acolo printre celebrități. Povestiți-ne –cum a fost să PRIMIȚI APLAUZE pe renumita scenă,Olympia din Paris? 

SC— A fost frumos, foarte frumos! Am încercat să cred că se va repeta… am fost naiv. Lumea showbusiness-ului este extrem de dependentă, nu numai de talent, de originalitate, inspirație și muncă, dar, în special, de bani, de relații  și de șansă. Poate conta și locul în care te-ai născut, limba pe care o vorbești și cât de maleabil poți fi. Showbusiness-ul este o aventură, o afacere în care se investește și în care te investești.

VB—Ați trecut ușor de la un stil muzical la altul: muzică ușoara, jazz, swing,folk, chanson. Ați avut o pregătire muzicală specială, sau doar telntul nativ a fost îndeajuns pentru a cuceri scenele eropene și nu numai?.

SC– Profesiunea mea este cea de actor. Un actor singular care face spectacol de unul singur, în colaborare cu câțiva instrumentiști cărora le place textul poetic al cântecelor alese sau create de mine, pe versurile unor mari poeți. Un actor care cântă poezia sau o rostește citind-o.

Mi-ați făcut prea multe și prea frumoase complimente. Ori eu nu sunt o vedetă. Mă simt dator să vă aduc la realitatea mea, aceea a unui artizan al cântecului, al zicerii. Poate sunt un bun mânuitor al verbului și al metaforei poetice. Poeziile mi-au inspirat unele cântece. Mă simt bine, rostind sau cântând versuri. Vedetele sunt cei văzuți pretutindeni. La Radio la televiziune, pe ecranele cinematografelor, cei care nu au precupețit nimic pentru a fi văzuți și a se pune în valoare. Eu admir acele vedete care au reușit șlefuindu-și talentul, muncind. Dar sunt și vedete confecționate. O bună majoritate, pentru care nu am admirație. Eu apar rar pe scenă, la televiziune aproape deloc, iar cântecele mele nu sunt difuzate la radio, decât în mod excepțional. Desigur există un motiv: lipsa prezenței, în mijlocul acțiunii, în mijlocul locului în care arta interpretului, a actorului, se adaptează schimbului de generații.

VB—Canada a fost o opțiune specială..Motivația?

SC– A fost o întâmplare și o opțiune. Lumea era atât de îmbietoare. Canada este o țară a oportunităților, este un alt pământ al fagăduinței, unde se vorbesc două limbi oficiale, unde oamenii sunt bine primiți și respectați pentru capacitățile și inițiativele lor. Era un nou început și o șansă pentru fiul meu. Am vrut să o încerc… să nu o ratez.

VB—Talentul este ,după părerea Dvstră, ceva magic, un dar de esență divină?Care ar fi obligația artistului ales, hărăzit cu așa ceva? Înafară  de-a fi foarte DEDICAT? 

SC— Meșteșugul este obligatoriu în artă. Meșteșugul se învață. Adevărata artă are nevoie de meșteșug dar, mai ales, de talent! Talentul nu se învață! Talentul vine de la… Dumnezeu! Chiar dcă în fiecare dintre noi sălășluiește un Dumnezeu, acela nu îți poate dărui și talent, ci doar cumințenie și așteptare. Talentul se răspândește, dar nu este molipsitor. În preajma talentului ți se schimbă starea de spirit și uneori plângi, alteori râzi și de cele mai multe ori cazi pe gânduri… Unii spun că inspirația este o stare de grație. Este, foarte posibil, grația lui Dumnezeu. Insă mai important decât orice, este să nu îți irosești talentul, să crezi și să muncești strașnic pentru a-l pune în valoare.

VB–Aveți vreun  tipic , ceva de la care nu abdicați niciodată, înainte de un spectacol? O rugăciune, o frază anume care , CREDEȚI CĂ vă poartă noroc? 

SC— Nu am un anume tipic. Pășesc pe scenă cu „dreptul”. Mă concentrez asupra textelor, repetându-le în minte. Sunt texte lungi, dar pasionante.

VB—Sunteți renumit și prin felul cum ați reușit să aduceți nuanțe noi textelor poetice  în recitalurile pe care le susțineți cu o impresionantă notă particulară.Marca superlativ. Când și cum a fost momentul trecerii la acest nou mod de expresie scenică?

SC –  Nu știu ce înseamnă marca superlativ. Este adevărat că am fost remarcat pentru trăirea textelor cântate. Uneori, în tinerețe, poate acest mod de a mă exprima era văzut ca o punere în prim plan a mijloacelor actoricești, se făceau unele glume care erau de natură amuzantă, apropo de asemănarea stilului în care cântam cu cel al flamboaiantului Gilbert Bécaud, pe care-l prezentasem într-o emisiune realizată de binecunoscutul realizator, Valeriu Lazarov. De altfel, chiar am sugerat un cântec lui Alexandru Mandy, foarte cunoscut în acea perioadă zisă de aur, pentru muzica ușoară românească, „Merci Bécaud” Acest stil, de interpretare dăruită, convine cântecelor cu conținut dramatic și orchestrații bogate în armonii și schimbări surprinzătoare de ritm. Consider că modelul unor mari interpreți ai șansonului, ca Aznavour, Brel, Montand, Ferre, este o adevărată școală a interpretării care pune în valoare conținutul dramatic sau comic, al unor cântece, în care povestea este importantă și felul muzical poetic în care sunt prezentate publicului, trebuie făcut, cu organicitate și meșteșug, cu trăire. Cu timpul am înțeles ce înseamnă echilibrul, gustul pentru ceea ce prezinți și alegerea potrivită a repertoriului. Modele se schimbă dar un anume stil care convinge publicul este nedemodabil. 

Am încercat să schimb câte ceva, ținând seama de felul în care evoluează gustul publicului, dar m-am ferit de vulgaritate, de tot ce pare ușor vandabil. Într-un cuvânt, m-am ferit de kitch.

VB—Desigur, actorul  care sunteți l-a dublat mereu pe muzician, dar succesul dvstră doar ca actor, vi-l rezervați acum, cu rolul lui Constantin Brâncoveanu, din piesa, Biserica de-o zi semnată de scriitorul  D, R Popescu. Teatrul radiofonic a imortalizat acest rol încărcat de emoții dramatice.Vă rog, o mărturie în acest sens. 

SC—  A fost un proiect extrem de important pentru mine. Pentru orice actor român, a-l întruchipa pe Domnitorul Constantin Brâncoveanu Cel Sfințit, a-i da glas și șimțire, pe scenă, îÎn film sau într-un mare spectacol radiofonic, este un vis, un concurs, cu sine, un mare pariu, pentru a convinge și a rămâne. Este o șansă pe care nu trebuie să o ratezi, mai ales dacă este o producție a Teatrului Național Radiofonic. Șansa e de a rămâne în fonoteca de aur a Radioului din România și în memoria afectivă a marelui public care este fidel teatrului la microfon, când ascultătorul își construiește singur, decorul, ținuta și chipul personajelor, mișcarea într-un spațiu închipuit, primind emoția, direct din ceea ce se difuzează într-o intimitate absolută.

După premiera absolută a acestui spectacol radiofonic, am primit felicitări care au fost, ca cele mai frumoase aplauze. După o prea lungă absență de pe firmamentul teatrului românesc, pentru mine, a fost mai mult decât o revenire. A fost, sper, cheia spre a mai fi și, poate, o deschidere spre noi proiecte, tocmai acum, când timpul s-a scurtat. Textul acestei monodrame, mi-a fost propus de Marina Spalas care l-a convis pe D.R.Poescu să-l scoată la iveală, dintr-un sertar cu piese încă nejucate. Am fost conștient și nerăbdător, în lunga mea așteptare, atât pentru a începe lucrul, cât și pentru rezultatul final pe care l-am așteptat, cu mare emoție și tracul nelipsit al actorului. A fost o regăsire, pentru care am ținut și țin să mulțumesc tuturor celor care mi-au oferit acest moment de revenire la teatru, la arta actorului.

Ecouri:

De la scriitorii Ion și Lidia Lazu :”Entuziaste felicitări pentru Biserica dintr-o zi !!

Am ascultat azi-noapte prima parte a piesei lui DRP și am fost entuziasmat în toate privințele: Un text la cel mai înalt nivel de DRP, scriitor pe care l-am citit de la primele sale romane, mereu interesant, mereu luând lucrurile din altă parte, imprevizibil. Apoi mi-a plăcut realizarea sonoră a piesei, o muzică cum nu se poate mai adecvată și expresivă, slujind textul, subliniind interpretarea. Iar intetpretarea ca atare este o performanță de neegalat. Atâta căldură, atâta implicare, atât simț al dramatismului, care emoționează la superlativ. Abia așteptăm să ascultăm partea a doua, despre tragica moarte /ucidere a marelui Domnitor și ctitor de cultură Constantin Brâncoveanu, după ce în fața lui au fost uciși cu cruzime cei patru fii ai săi. 

Calde felicitări. Să vă dea Dumnezeu sănătate și putere de a însufleți marele talent ce vi s-a dat. Aceste interpretări vor face Istorie.”

Lidia și Ion Lazu

De la Adrian Munteanu

(scriitor / poet) 

„Ceea ce faci tu acum, Sergiu, e monumental. Am fost mereu cutremurat de profilul lui Brancoveanu. Il consider suma sacrificiului pentru sine si pentru altii. A ajunge in postura celui care-l interpreteaza, cred ca ar trebui sa fie idealul oricarui interpret. 

Sunt fericit pentru izbanzile tale.

Salutarile si aprecierea noastră adâncă!”

Adrian Munteanu.

(Scriitor, poet, actor)

Domnica Țundrea (redactor realizator Teatrul Național Radio)

Spectacolul reprezintă, fără îndoială, o adevărată bijuterie radiofonică, un amalgam sonor atât de puternic și de tulburător, încât, ascultându-l, ai vrea parcă să nu se încheie. Ideile subtile și abordarea personajului sunt susținute auditiv de muzica originală a lui Andrei Miricescu, o compoziție sensibilă și expresivă, ce intră în permanent dialog cu partitura actorului. Armonia spectacolului ține și de o muzicalitate a întregului, evidentă în rostire, în ritm, în felul cum evoluează rafinata țesătură de motive sonore.

Sergiu Cioiu câștigă, prin acest spectacol, un pariu artistic extrem de dificil, acela al întâlnirii cu un monolog dramatic și, din acest punct de vedere, se dovedește benefică și inspirată adaptarea radiofonică semnată de Attila Vizauer, care concentrează, cu știința dozării, confesiunea personajului. Sub îndrumarea a doi regizori artistici – Mihnea Chelaru și Attila Vizauer –, Sergiu Cioiu valorifică din plin virtuțile sale, recunoscute în plan național și internațional, de admirabil actor, cantautor și recitator de poezie; prin vocea sa cu multiple nuanțe și inflexiuni, prin talentul său puternic, convingător, dirijat precis și inspirat de către cei doi regizori, reușește să parcurgă o gamă variată de stări și de experiențe, conferind operei dramatice a lui Dumitru Radu Popescu, căldură, profunzime, emoție. Vocea sa amplă, de largă întindere, nuanțele interpretării și totodată acuratețea relatării creează un efect emoționant și înălțător.

Icoana Sfinților Brâncoveni. (Sorin Dumitrescu.)

Sergiu Cioiu a făcut în nenumărate rânduri dovada talentului său actoricesc, nu mai departe decât la sfârșitul anului trecut, cu recitări admirabile pe scena Operei Naționale din București, într-un concert de muzică veche.

Acest monolog radiofonic vine să adauge noi carate în CV-ul unui artist ajuns la o extraordinară maturitate, care ar trebui să se afle mai mult în atenția regizorilor și a realizatorilor de spectacole de orice fel.

Octavian Ursulescu

(Publicist /Cronicar)

Rămân, cu dorința de a continua acest drum al intâlnirilor, cu texte excepționale și remarcabili realizatori.

VB–-Mulțumiri multe, aplauze la scenă deschisă, cu mulțumiri pentru această convorbire!