Aripi de gând
Bat aripi de gând pe cerul rotund,
Se scurg în şuvoi spre-afundul din noi
Ecoul nu pot să-l spulbere tot,
Chemarea n-o ştiu în ceasul târziu.
Când fi-vom apus al stelei de sus
-Un ultim popas pe malul rămas,
Se va fi uitat de zborul înalt
În stinsul tumult din timpul prea mult.
Autoportret Îmbrac cămaşa zilei pe goliciunea vieţii, Cu iederă-mpletită mijlocul mi-l încing, Deasupra-mi pun mantaua de frunze a tristeţii Cu care mă-nveleşte azi toamna hohotind. Lumina ireală a lunii e ţesută Pe vălul de dantelă sub care îmi ascund La sărbători de taină cu tulburare mută Privirea rătăcită pe lucitor veştmânt. În sipete de vreme cu primenit parfum Din clipele urzeală a pulberii stelare Croită pe masură îmi ţin haina de drum În care să mă ducă un trup fără răbdare.Dedublare
păşeşte în umbră
pasul îl ţine
coridoare întunecate străbate
se strecoară
pătrunde în sala imaculată
dansează în ritmuri spasmodice
se târăşte pe sub mese hidoasă
lunecă
adulmecă din ungher priveşte
daca n-a făcut bisturiul să tremure
privirea să amorţească
se înghesuie
se urcă
peste umeri se saltă
se-ntinde
se aruncă
gheara s-o pună…
Nuc bătrân Ei, hai, n-ai să-mi spui nuc bătrân că te scuturi Când e-atâta lumină pe aripi de fluturi? Nu e vremea să chemi amintirile stol, Încă n-a bătut clipa în marele gol. Poartă-ţi sus sciptrul alb şi coroana rotată, Te-nfăşoară-n credinţa cea verde înc-odată Şi mai spune-mi cum ştii numai tu să mă furi Câte-ţi spun pe sub ape tocite păduri, Duhuri vii, rătăcind pe sub lumi amorţite, Blestemând zborul frânt al tulpinii rănite. Cântă-mi, nucule, câte mai ştii numai mie Şi-am să-ţi torn din ulciorul de lut apă vie.Post factum
Când eu nu voi mai fi pentru tine decât
Dulcea pasăre-a nopţii plutind peste ape
Şi vei vrea s-o atingi din înalt doar atât
Cât să-ţi scuture aripa-i uşoară pe pleoape,
Vei pricepe târziu gândul mut neaflat
Ce-a ucis cu rotirea sa goală dorinţa.
N-am ştiut să-i dăm glas, s-a mutat
Într-un alt început să-şi topească fiinţa.
*
*
„Am regăsit OraşulAm regăsit Oraşul neschimbat. Mi-au dat bună dimineaţa cupolele înălţate din ceaţa lăptoasă a sfârşitului de decembrie. În timp ce mă trezeam în aburii de cozonacii scoşi din cuptor de mama.
Am regăsit Oraşul mai vesel. În amiază cu zarva de colindători râdea în soare. Nici nu-i păsa că orologiile ameninţau cu o scadenţă iminentă. Juca pe trotuar cu urşii de gât si caprele laolaltă, în ritm de tobe şi tălăngi, ca într-o fabulă transpusă în coregrafii moderne. Cu iz arhaic şi carnavalesc.
Am regăsit Oraşul mai trist. Abia intors de la “Eternitatea”, devastat de pustiul rămas in urma celor până mai ieri prezenţi, işi ştergea lacrimile în reculegere. Şi în tăcerea serii prelinsă pe lespezile de piatră, doar glasul stins al Poetului răsuna din poarta Arcadiei, declamând fără oprire ca un patefon stricat.
Am regăsit Orasul cu speranţe reînnoite. Pregătirile pentru Revelion încheiate. Ultimele detalii. Mi-am pregătit cojocul şi căciula de blană, să-mi tină cald până la primăvară. Şi am ieşit afară. De-acum poate să vină Anul Nou. Să ne învăluie ninsoarea lui panoramică.”
Roman – 30 Decembrie 2011
***
Portret pentru eternitate – In memoriam: Puiu Costea
Puiu Costea a plecat dintre noi. În primul moment, auzindu-le rostirea lor rece, cuvintele par lipsite de conţinut, refuzi să le accepţi sentinţa. Cine? Pe urmă mintea începe să descifreze unul cate unul mesajul lor crud. Pentru cercurile literare: Poetul. Pentru mass-media: Publicistul. Pentru pacienţi: Medicul. Pentru prieteni: Omul.
În miez de septembrie, târziu în noapte, s-a stins în tăcere. Pe când merele se pârguiau în livezi şi boabele de struguri musteau pe ruguri visând să umple carafele de vin, el continua să adune provizii pentru nemurire. N-a mai ajuns să culeagă roadele din pomii sădiţi, nici să bea mustul stors din ciorchinii viţei de vie.
În fiecare din noi există o lumină lăuntrica ce ne însoţeşte prin viaţă, mereu prezentă, uneori poate mai puţin vizibilă. Flacăra lui ardea cu mult mai mare intensitate, radia prin toţi porii, dacă te apropiai puteai să te şi arzi. Purta cu el pretutindeni acea senzaţie de imensitate profundă, de prezenţă tulburătoare, dar în acelasi timp liniştitoare, dătătoare de speranţe. În preajma-i totul devenea enorm, exagerat, ireal. Hainele prea strâmte să-l încapă, mintea prea lentă să-l urmărească, viaţa prea grăbita să-l rabde.
Odată am văzut împreună un dublu curcubeu. Era după o lungă noapte de muncă, săptămânalul “Gazeta de Roman” schimbase din nou formatul şi tipografia. Ne întorceam de la Bacău, la mijirea zorilor. Ploaia încetase. Deodată, pe porţiunea dreaptă de după podul peste Bistriţa, drept în faţă, arcuindu-se la orizont, ni s-au arătat două curcubee, îngemănate. Entuziast cum nu-l mai văzusem, în ciuda oboselii evidente, ar fi vrut să zăbovim, să contemplăm miracolul ce se petrecea în faţa ochilor noştri, să păşim dincolo de poarta ce se deschidea spre cer. Părea ca o încoronare a trudei noastre nocturne. Atentă la condus maşina şi cu gândul la ziua care abia începea, nu reuşeam să urmăresc decât cu coada ochiului traiectoriile pe care mi le indica in aer. Cum strada vira brusc la 90 de grade, pe partea dreaptă cerul continua să se vadă scăldat în culorile spectrului, în timp ce ne îndreptam spre Roman. Aş putea crede că am visat cu ochii deschişi, dar îmi amintesc că Puiu s-a grăbit să relateze la toţi în redacţie de cum ne-am întors. Mai apoi a continuat să evoce întâmplarea, în stil metaforic, ca pe o punte de legătura între depărtări, în prima întâlnire a cenaclului “Arcadia”, în timp ce se comentau impresii de călătorii prin mările Nordului şi el nu-şi putea lua privirea de la un căluţ din sticlă de Murano adus din laguna Veneţiei.
Din perspectiva depărtării, locurile şi întâmplările au recăpătat acum dimensiuni normale, cuantificabile. Evidenţiind, în contrast cu lumea înconjurătoare, un destin măcinat de îndoieli şi incertitudini, de idealuri şi deziluzii, de perseverenţă şi nonconformism. Trăind intens şi zbuciumat, la limita dintre vis şi realitate, cu imaginaţia devenită scut şi călăuză, el nu doar a scris poezie: a trăit-o. Din ea Puiu Costea şi-a dăltuit un piedestal pentru eternitate.
Poetului plecat
Am ajuns prea târziu – în zadar te mai cheamă
Amintirea trecutului scurs în abis
Să-mi aşterni mici poeme tatuate în palmă,
Să mă înalţi pe altarul femeii din vis.
Eşti deja în lucirea de stele ce cerne
Peste umeri podoabele unui prea trist Crăciun.
Fâlfâire de aripi ninsoarea aşterne
Peste titluri de cronici tipărite în fum.
Cimitirele lumii nu pot să încapă
În tăcerea lor rece tumultul prea plin
De nescrise dureri, de trăire înaltă,
Sugrumate în somn c-un blestem de destin.
Ce rămâne din această nebunie de fire?
Doar trudirea de gând într-un verb prefacut,
Sub povara secundei cuvioasă rostire
A ce-a fost când era prea puţin cunoscut.
decembrie 2011
*
Poezia – timp veşnic
„Orice cuvânt scris începe cu o literă. Fără “Mioriţa” noi n-am mai fi fost niciodată poeţi. Ne-ar fi lipsit dimensiunea fundamentală; această dimensiune este izvorâtă din sufletul acestui pământ. În această ţară miraculoasă numită LIMBA ROMÂNĂ a venit Eminescu. În cazul poeziei române, eminescian are semnificatia valorii, a nobleţii spirituale. Nu ştiu de ce a scris Eminescu, dar mi se pare clar că scrisul a fost modul lui de a exista.
Şi acum se scrie poezie, se publică poezie, dar…
Focul se întreţine singur, dar… aici, in Neamţ, aici, la Roman, poeţi au fost şi fi-vor incă. Cei mai în viaţă sunt poeţii. Cei mai în moarte sunt poeţii. Şi, totuşi, “nu credeam să învăţ a muri vreodată”…
Poeţii nu au construit piramide, dar ei au gândit monumente de spiritualitate mai trainice decât orice piramidă.
“Opreşte, CLIPA, o, tu, atâta de frumoasă” a spus Goethe, intuind ca umanitatea înseamnă totul – şi Paradis şi Infern. Dar cuvintele nu au dimensiune. “Orice cuvânt este cât tot ce este, dar este şi înlăuntrul a tot ce este, iar un poet este tot timpul şi oriunde, din simpla pricina că este” spunea poetul Nichita Stănescu.
Acum, aici, in miez de octombrie, poeţii sunt în miez de Neamţ; aici, acum, este capitala poeziei române. Acum, aici, avem Parlamentul timpului veşnic – POEZIA”.
Puiu Costea: Gazeta de Roman Nr.195 / 24 octombrie 1995 – Cu prilejul “Colocviilor Naţionale de poezie şi critică” desfăşurate la Piatra Neamţ şi Roman
***
OGLINZILE ADEVĂRULUI
Într-un cadru de pinacotecă, cu ger afară dar cu multă căldură în suflete, am descoperit un cenaclu, am întâlnit o familie – ARCADIA. Aici îşi ţine „cursurile“ o şcoală fără elevi şi fără profesori (după cum vedea Noica tipul de şcoală ideală) în care diferenţa palierelor de vârstă se estompează, devenind o linie comună la orizontul spiritului. Moderatorul, discret şi subtil, lasă, participanţilor libertatea de a „zbura” liber printre idei. Ultima întâlnire din acest an a cenaclului a – fost îmbinare plăcută între poezie şi muzică, născându-se astfel un tărâm feeric unde timpul îşi pierde forma, dar capătă o deosebită consistenţă. O intimitate firească s-a creat între cei prezenţi.
Optimismul viguros al simpaticului şi plăcutului’ cronicar pisălog Constantin Bârjoveanu a umplut sufletele arcadienilor. Versurile sale, cu o tăietură precisă şi sigură, aduc pe întinderea albă coalei de hârtie soare, „sânge“, zâmbet şi speranţă. Efluviile sonore se scurg în acelaşi sens din chitările tinerilor şi talentaţilor Emil Şahîn, Smegnar Eduard, Ungureanu Cristi şi Lazăr Bogdan. Cu precizie matematică, profesorul Vasile Sandu descătuşează idei cu reale valenţe de nou. La rândul său, Constantin Enianu desprinde din malurile poeziei subtilităţile unei exprimări elevate. Poeta Florina Nacu, talent inconfundabil şi cert, se lasă citită în poemele „Sinucidere lentă“, „La fereastra visului tău“ şi „Autoportret“. Mai tânărul Dragoş Corneanu recită cu patos şi sensibilitate, reţinându-ne atenţia „Râpa“.
O prezenţă constantă şi plină de farmec o reprezintă poeta Marlena Fieru, ce pune în poeziile sale sensibilitate şi vibraţie pentru axa existenţei care este dragostea. „Omul din vis“, un poem în proză, a constituit pentru Bârsan Gheorghe Toader trecerea spre solstiţiul ARCADIEI. Între optimism, si pesimism, între speranţă şi decădere, toţi cei prezenţiau găsit o poartă pe care stă scris: „Doar de tine depinde/orizontul”.
Victorin LOZINSCH, Dragoş CORNEANU
***
din partea Doamnei Florentina Niță pentru Melidonium
„..Urmăresc cu real interes şi vă felicit pentru sârguinţa şi constanţa
cu care aduceţi în atenţia cititorilor revistei „Melidonium” on-line
oameni şi evenimente de cultură. Aş vrea să vă dedic versurile de mai jos…”
Versuri pe un blog
E ca şi cum ai scrie pe raza din fereastră,
Pe stele căzătoare, pe frunza dusă-n vânt,
Cu penele căzute din pasărea măiastră
În irizări celeste pe tâmple lunecând.
Postăm cu nostalgie de pagină de carte
Cercând în virtuale refugii un popas,
Ancore pe taifunuri, cerneluri voalate,
Ce mistuie-n abisuri nelinişti fără glas,
Fereastră spre oriunde deschisă-n neuitare,
Zidire în neanturi, tărâm fără hotar –
Ar trebui o nouă metrică să le măsoare:
În bandă de frecvenţe, silabisind binar.
“Poezii dintr-un ierbar”
Melidonium 