Cecilia Bănica Pal – versuri

Labirintul paşilor uitaţi

Mi-am căutat urmele pantofilor mei
pe străzi pline de praful anotimpurilor,
Am găsit urma piciorului drept
stătea pitită sub conturul
unei tălpi nr. 45-46-zimţată
fin pe margini cu urme de luciu
amestecat cu nisip.

M-am simţit umilit, răvăşit,
că n-am putut să las şi eu o urmă
ca cea a piciorului de barosan…
am luat un bolovan
şi l-am aruncat peste ea.
În zadar
urma mea se şterse
iar a lui râdea

• tronând ca o matroană într-un bar.

Caut acum urma piciorului stâng
o găsesc printre alte zeci de urme
de tocuri roase, urme de şlapi,
de ghete, de şcolar grăbit,
de adidaşi, de bocanci, de sandale.
O Doamne, câte urme!
Îmi ating urma -o simt caldă, timidă-
se uită la mine cu tristeţe

şi, din delicateţe,
nu mă întreabă de ce-o caut.

Umblu pe străzi ducând amurgul în spate
şi caut-caut urme
furate de timp
uitate în timp…
Lumea mă crede nebun;
eu merg înainte şi spun
c-am pierdut urme de aur
bătute cu pietre scumpe din tezaur.

Unii râd-alţii trec indiferenţi,
mulţi mă privesc cu dispreţ
dar-eu caut-
Deodată m-am oprit şi strig: „am găsit
urmele de aur cu pietre din tezaur
Melchisedec, Jora, Blecher,
Petrescu, Zira, Celibidache şi alţii
urme mai mari, urme mai mici;
toate înconjurate de aura nemuritoare,
strălucitoare a creatorului
strig-dar-
unii râd, alţii trec indiferenţi
mulţi mă privesc cu dispreţ
iar eu -rămas singur-
sărut urmele lăsate de paşii lor
pe străzile oraşului plin
de forfota prezentului

urme fixate în timp
urme uitate de timp.

CIRCUIT ÎN VIS

Poate că din viaţa noastră nu va rămâne nimic,
Poate că nimeni, peste câţiva ani, nu-şi va
aduce aminte de noi
Poate că vântul nemilos va şterge urmele
lăsate pe nisipul lacrimilor
Poate că umbra noastră va rătăci prin locurile
ce le-am colindat odinioară, sărutând
cu sfinţenie tot ce am iubit cândva.

Iar noi, noi vom privi din cerul înstelat
pământul năpădit de alţi oameni, care
vor visa la fericire, glorie şi nemurire…

Neiertătorul Cronos, însă, le va strecura în suflet
dorinţe neîmplinite, reziduri din idealurile noastre
                                    sfârtecate de neputinţă,
frânturi de dragoste, de dor şi vis,

pe care am vrut să le dăruim semenilor
şi n-am mai avut timp…
Atunci, bolţile cerului şi ale pământului se vor deschide
şi energia noastră risipită se va contopi cu fiinţa lor
şi tot ce am visat se va înfăptui prin EI

DUREREA TRECERII

Suflete, închis într-o coajă de nucă,
Guşti amarul şi dulceaţa fructului deopotrivă
Te simţi fericit că te-ai născut,
c-ai trăit şi ţi-ai dăruit trupul cărnos…
Dar ai vrea să fii liber, să ieşi din pereţii lemnoşi
să-l vezi pe cel ce se bucură de prinosul ce-l reverşi,
chiar dacă el te va strivi între degetele puternice,
între dinţii lăptoşi şi îţi va suge aroma

TRISTEŢEA STRĂZII

Asfaltul scoate lacrimi.
Nu-s picături de apă,
N-a plouat!
Paşii apasă greu urmele altora,
Strada e plină de gânduri..
Ea ştie de ce plânge asfaltul
Fiindcă şi ea simte lipsa lor
Ceasul marchează ora şaisprezece,
Ei nu trec. Sunt doar pâlcuri răzleţe
Feţe triste. Cuvinte întretăiate:
„Şomaj. Ordonanţă. Italia
Spania. Israel. Canada”
Oraşul rămâne mut.
Nu poate să le răspundă
Îl doare sufletul,
Furnicarul de odinioară a dispărut
-Au plecat –rosteşte strada
-Au plecat –rosteşte oraşul
-Au plecat –îngână asfaltul
Şi toate rămân îndurerate, speriate,
pentru că
Au rămas puţini frezori,
strungari, electricieni,
modelatori…
care să le mângâie
trupurile împietrite

EVADAREA

Ce mult aş da să fiu un vânt,
Să muşc din trupul tău, natură,
Să trec prin flori fără cuvânt,
Luând cu mine doar parfumul
Din clopoţei imaculaţi…ce-n frunze
stau înfăşuraţi!

Ce mult aş da să fiu o floare,
Să port albinele-n spinare…
Nectarul dulce să mi-l sugă
Într-un ritm lent şi cu răbdare
apoi-nălţându-l ca pe o rugă
să cânte a nunţii sărbătoare

Ce mult aş da să fiu un brad
Cu trunchiul drept, pierdut în zare,
Să-ntorc privirea către mare
S-o-ntreb de-i valul dat cu fard
Sau cu argint, de străluceşte blând
în soare

Ce mult aş da să fiu un fag,
Să stau în mijlocul pădurii
Şi să ascult tăcerea lunii,
Să gust din zmeură şi fragi…
Şi, adormind de sânziene,
Să simt atingerea sfioasă
A fulgilor de păpădie
Ce sar grăbiţi în faptul serii
stârniţi de boarea fină a verii…

Mai bine-aş fi un măr, un păr sau un cais;
Să ştiu că sunt în fiecare vară nins,
Să fur din cer aroma răspândită în aştrii
Şi s-o transform, cântând domol şi rar,
În sâmbure şi trup cărnos pătruns
de dulcele-i miros

Dar, sunt un simplu trecător,
Cu trup firav ce se îndoaie
Ca trestia de baltă în vânt…
Doar sufletul ar vrea să ştie:
De ce în universul tău,
ce azi e mort, mâine învie..!?

REGRETE

Fugeau cernite, zilele de toamnă,
Sub ploaia murdară de fum nemilos,
Doar apa curgând, îndrăzneaţă şi deasă,
Râdea şi-ţi intra pân’ la os.

Năluci din poveşti rătăceau zgribulite
Şi-n jocuri fluide şi-n salturi grăbite,
Timid, sărutau statuile mute.

Îmi strâng în tăcere pe trupul trudit
Sacoul, şi merg înainte
Zăresc printre norii cei negri plecând
Iubirea ce-n mine murise.

Mi-e frig şi-aş dori o frunză, măcar,
Să-mi stea pe obrazul cuminte.
Să râdă de mine strigând: „în zadar,
Aştepţi înc-o vară fierbinte!”

Dar paşii mă poartă, din nou, într-un parc
Cu trup răvăşit şi gol de cuvinte…
Simt vântul, nebunul, îmbrăcat într-un frac
Cântând distonant, printre flori veştejite.