Romanul văzut de călători străini şi români, reporteri şi memorialişti

I. Călători străini 

A.   Cel puţin 30 de călători străini care au poposit în Roman şi împrejurimi, începînd din secolul al XVI-lea, au lăsat rînduri despre oraş, împrejurimi şi oa­menii săi. Este vorba de misionari şi tri­mişi, în primul rînd catolici, din părţile şi imperiile vecine sau mai îndepărtate. Încît, mai ales în secolele al XVI-lea şi al XVIII-lea, sunt înregistrate în primul rînd numărul familiilor, al caselor şi al bisericilor şi preoţilor catolici. Sunt însă şi rînduri despre aspectul de ansamblu al oraşului şi al împrejurimilor, ori, în secolele al XlX-lea— al XX-lea, aspecte critice privind oamenii şi faptele lor. De obicei, călătorii străini sunt citaţi de is­torici. De la cel mai vechi călător cunos­cut — prin acest ţinut romaşcan, loan Belsius, pînă la W. Beaty-Kingston, călă­torii străini au lăsat pagini care au cel puţin valoare de reportaj şi niţte simple însemnări în care informaţia precisă să fie singurul ţel urmărit.

1.  La 13 aprilie 1562, Ioan Belsius, agent imperial ungar al lui Sigismund Torday, în însemnările privind itinerariul urmat de la Hîrlău la Roman, descrie in­trarea în Roman, la Episcopie, a lui Despot-Vodă, escortat de 6000 de ostaşi. El sărută, după datină, Evanghelia  şi e primit cu cea mai mare cinste de episcopul Anastasie (1558—1572), urmaşul cărturarului şi cronicarului Macarie II (1531—1548, 1551—1558), (în timpul căruia este ctitori­tă biserica episcopală din vremea familiei lui Petru Rareş şi a cărei inscripţie este opera episcopului cărturar). Noaptea, este prins un trădător al lui Despot, Voinea. Tot în Roman, domnitorul primeşte pe solul voievodului Ţării Româneşti.

2.    Alţi doi călători din  secolul al XVI- lea, Bernardino Quirini şi loan Czimor Secsi de Baranya, înregistrează aproape 400 de familii, de ortodocşi şi două biserici de lemn catolice şi descriu trecerea cu pluta peste râul Moldova.

3.   În secolul al XVII-lea, Andrei Bogoslavic, bulgar, consideră Romanul ,,oraşu frumos“, Paolo Bonini descrie cele două ape şi 600 de case, bulgarul Petru Bogdan Baksiş (1641) descrie şi el aşe­zarea oraşului „între două rîuri mari”, 260 de case, mănăstirea Sf. Paraschiva sau Sf. Vineri, cu sate şi moşii, cu ju­decăţi nedrepte, şapte biserici parohiale, 80 de case armeneşti, cu biserică de zid zugrăvită. în 1644, Marco Bandini scrie despre Roman ca despre „unul din ora­şele mai frumoase, mari şi nobile din toată Moldova“.

Pastorul Conrad lacob Hiltebrand din Stettin (1656—1658) vede în oraş „clădiri destul de bune“.

Însoţind pe tatăl său, patriarhul Ma­carie al Antiohiei, diaconul Paul de Alep vede şi descrie Romanul în timpul lui. La fel este descris de către Giovani Battista del Monte Santa Maria. Iar Gheorghe Ştefan ca „reşedinţa domnilor“: darurile oferite domnitorului, ospăţul şi sărbătoarea, pe episcopul Anastasie al II-lea îmbrăcat cu felonul Sf. Ioan Gură de Aur. Episcopia apare ca o „mănăs­tire minunată… clădire foarte frumoasă“, în oraş se află „multe hanuri frumoase“. Episcopul Dosoftei (viitorul mitropolit), cărturarul cunoscut prin Psaltirea pre versuri tocmită… (Uniev, Polonia, 1673), lucrată în cinci ani la Roman, unde păs­toreşte între 1659 (sau 1660) şi iulie 1671, e descris subiectiv „capabil de oare.. ,care îi va tăia capul şi-i va extermina toată familia“, care, adaugă călătorul, „este cea mai de seamă din această ţară“.

4. În secolul al XVIII-lea, geologul austriac Hacquet vede Romanul, cu „bi­sericile albe”, între „cîteva sute de case de lemn“ şi căruţa acoperită cu postav albastru, purtînd crucea albă şi precedată de doi călăreţi, în care se află un arhi­mandrit”, care e, probabil, chiar episco­pul de Roman. În acelaşi secol, medicul sas Andreas Wolf, înregistrînd lunga sa petrecere în Moldova (1780—1797), descrie conventualul italian. Antonio Giorgioni, în 1689, rela­tează despre „dumnealui Mironaşcu“ (adică Miron Costin, n.n.) Teodosie Dubău şi Gavrilaş Miclescu şi rolul lor în rela­ţiile cu generalul Federigo Veterani, ma­reşal locotenent al împăratului Leopold I.

Tot în secolul al XVII-lea, francezul Philippe d’Avril (Voyage en Moldavie) relatează despre Nicolae Costin, tălmaci al său şi despre Miron Costin şi familia sa, siliţi să semneze tratatul secret şi Spitalul Sf. Spiridon, înfiinţat în 1787 (prin transformarea de către egumenul Gherasim Putneanul a vechii infirmierii sau bolniţe de la Biserica Precista Mare.

5. În secolul al XlX-lea, englezul J. H. Skune, în 1853, prezintă Romanul, cu 8 000 de locuitori“, „podit cu lemn, cu un han bunişor şi cu o remarcabilă bi­serică a Episcopiei”. Tot în 1853, filan­tropul Appert, înregistrează spitalul din 1787, cu 40 de paturi, cu un venit de 180 639 de lei, bine întreţinut, deşi pen­tru moment era închis, iar Ana de Carlowitz, în 1854, notează că „Piatra (Piatra Neamţ, n.n.), n-are caracter“, iar despre Roman afirmă că „fără a fi prea mare“, este „mai regulat şi mai curat decît toate oraşele din Principate“.

Francezul Adolphe d’Avril, slavistul, cumnat al scriitorului Al. Odobescu, în 1869, vede în Roman o nuntă evreiască, din lumea bogată, cu invitaţii în franţuzeşte (reproduse de călător), cu multe doamne „groase cît turnul lui David” şi mîncîndu-se jambon.

Cartea din 1888 a englezului W. Beaty Kingston, rezultat al cercetării situaţiei evreilor în Principate, la 1874, descrie Romanul, unde elementul evreiesc se în­făţişează „aşa că s-ar speria şi Londra de el“. Gîndul care-l urmăreşte pe călă­tor duce la următoarele concluzii : „Evreii în Moldo-Vlahia desigur au motive de plîngere speciale, definite şi serioase, care strigau tare pentru o răpede lecuire, dar mi s-a părut că viaţa ţăranului ro­mân era o lungă jălanie (grievance)… Starea lui ar fi fost nesuferită (amiable) şi smerită. Copiii lui se sting fără îngri­jire. La un sat dintre Ruginoasa şi Ro­man, în 1874, mor de difterie, din şai­zeci de copii cincizeci şi şapte“.

II. Reporteri şi memorialişti (români)

1.     Wilhelm de Kotzebue (1813—1887), scriitor prezent patru decenii în Moldova, inclusiv la Băluşeşti—Roman, unde se căsătoreşte (cu Aspazia Cantacuzino) şi unde locuieşte un timp, nu poate fi con­siderat doar un călător străin, aşa cum nu sînt consideraţi nici medicii Carol Davilla şi Iacob Cibrac (prezenţi şi ei în Roman şi în împrejurimi, în 1865 şi 1859). Prieten al românilor, apreciat de Titu Maiorescu şi membru de onoare al Aca­demiei Române, Wilhelm de Kotzebue a scris cărţi de popularizare a românilor şi talentului lor creator, dar şi notele de călătorie intitulate Mănăstirile Moldaviei în Carpaţi, publicate de Kogălniceanu în Propăşirea (1844), cu subtitlul “Din albu­mul unui neamţ în Moldova”. În aceste note trăiesc un „..pod îmblător“ care „cu greutate se trage pe un odgon vechi”, „Siretul… râu mare, cu maluri deosebit de înalte, …în stare chiar, în timpul cel mai secetos al anului să poarte şeice late“, apa Moldovei, care curge „nu departe de acest rîu, într-un pat lat, răpide, bo­gată de prund, şi prin aceasta aducînd aminte de originea sa muntoasă“. Oraşul Roman, aşezat „acolo unde limba între aceste două rîuri se ascuţeşte“, „de depar­te seamănă mai mult a tîrg nemţesc decît moldovenesc”. Vedem clopotniţele „groase“, „cîteva ziduri mari înalte” ale eugheniştilor ( boierilor n.n.) înconju­rate de livezi şi grădini. „Uliţa mare“, cu tarabele deschise, cu mărunţişuri, cu negustori în negru, cu perciuni încreţiţi, ori bărboşi cu cojoace, care îl determină pe călător să se întrebe : „cine oare cum­pără această ticăloasă marfă” evaluată în total la ciţiva galbeni. Plastic descri­se apar rachieriile şi cu simpatie se vor­beşte de firea paşnică a românului.

   2.    Autorul celor 32 de “Scrisori la un prietin” (Negru pe alb), Costache Negruzzi (1808—1868), descrie Romanul, personificînd, în Scrisoarea I (Plimbare), 1837, rîurile la a căror confluenţă e aşe­zat oraşul : „Aice pe vale curge Siretul ; mai încolo, pe un pestriţ prundiş se leagănă trîndava Moldavă. întocmai ca o cochetă, după ce face multe cotituri, în sfîrşit, lîngă Roman, vine de s-aruncă în braţele Siretului, amorezului ei“. În ace­eaşi scrisoare, Negruzzi, mărturiseşte că „poziţia“ Romanului nu-l încîntă, din cau­ză că, „prin bortele şoselei de pe uliţa Romanului, sîntem în risc să ne prăvă­lim, şi să ne rupem gîtul“. Îi atrage atenţia clopotniţa catedralei episcopale „de mulţi ani începută“ şi tot nesfîrşită“ (începută la sfîrşitul secolului al XVIII- lea — episcopul Leon Gheucă) terminată după un veac — episcopul Melchisedec Ştefănescu, după planurile arhitectului Alex. Orăscu – n.n.). Aşezarea oraşului îl încântă pe Negruzzi, dar înfăţişarea nu-i place, căci şi el, ca şi W. de Kot­zebue, vede „un lanţ de dughene de lemn, mucede de vechie, cu lungi şi spînzurate streşine”, cu marfă amestecată de cîte un rufos jidan“. În schimb : „Toate sînt fru­moase în ţinuturile Roman şi Neamţul ce se par o grădină“.

În ianuarie 1838, e scrisă cea mai in­cisivă scrisoare a lui Negruzzi, “Vandalism”, care relevă dărîmarea zidurilor cetăţii de la confluenţa Moldovei cu Siretul, pentru a căuta comori, şi folosirea pie­trei la „zidul Episcopiei şi a Precistei“. „Urme din risipurile cetăţii Smeredava“ apar şi în Scrisoarea I. Scrisoarea XVII (critică), din decembrie 1844, elogiază poezia veacului lui Dosoftei (veac men­ţionat eronat drept al XVI-lea, în loc de al XVII-lea, n.n.) „naivă şi fără pre­tenţii”, „moale şi netedă, nu aspră şi ciotoroasă”.

3. În anul 1849, prinţul Ioan Gr. Chica, fiul lui Grigorie Alexandru Ghica, cel din urmă domnitor, al Moldovei (1849—1856) şi susţintător entuziast al Unirii Princi­patelor, scrie “O călătorie în Carpaţi” (din care scriitorul Constantin Bostan, în zia­rul “Cehlăul” din Piatra Neamţ, reproduce fragmente, în 1989). Şi el relevă aşeza­rea Romanului la confluenţa Moldovei cu Siretul, descrie apa Moldovei, care „curge …pe o vastă întindere, volburoasă, rosto­golind pietre, copaci dezrădăcinaţi“. Este apreciată înfăţişarea de „oraş nemţesc“ a Romanului, văzut de departe. Descrie apoi „tiparul naţional, uliţa cea mare, care taie oraşul în toată lungimea lui, …mărginită dintr-o parte şi dintr-alta cu o mulţime de grădini mici… în toate zi­lele este iarmaroc“. De pe terasa pala­tului episcopal, prinţul se bucură de „o vedere minunată”, exclamînd : „Nimic mai frumos decît scena desfăşurată sub ochii mei: Carpaţii bătrîni, ca un şerpe gigantic îşi desfăşurau cîrligele lor măreţe pe o lungime fără margini… mai departe, ca un uriaş, se ridica piramida Ceahlăului care întindea la drepata şi la stînga lun­gile sale ramificaţii…“.

4. Ion Ionescu de la Brad (1818, Ro­man — 1918, Brad, Roman), renumit paşoptist, academician, primul dr. în agronomie (român) de la Paris, economist, prieten al episcopului, acade­mician (din 1870), Melchisedec Ştefănescu (romaşcan între 1879 şi 1892, cînd moare şi e înmormântat la Roman), scrie şi paginile intitulate “Viaţa mea de mine însumi”. In această lucrare autobiografie sînt evocate fuga lui de copil, călare, la Brad, la „tata moşu“, tatăl mamei sale, ori pedeapsă primită de la tatăl său, preotul Ion Isăcescu, atunci cînd urcă în vîrful clopotniţei – în construcţie – a bisericii Sf. Neculai, din apropierea casei natale. Agronomul apare, apoi, întors de la învăţătură, din Franţa, visînd să fie profesor la Academia Mihăileană ieşeană, unde învăţase, dar ajuns „văcar, ce-i drept mai mare peste ceilalţi văcari”, la o moşie a domnitorului Mihail Sturza, care-l întreţinuse la studii.

5.  Romanul pe la 1854, cînd Grigore Alexandru Ghica fugise peste hotare şi austriecii ocupaseră Moldova, trăieşte în evocarea pe care medicul şi chimistul Constantin I. Istrati (1850, Roman — 1913) socialist şi luptător din 1877—1878, aca­demician şi om politic, o face, în 1884, maestrului său, medicul Carol Davilla (1828—1884). Amintindu-şi şi de incen­diul de la locuinţa natală, memorialistul descrie pe soldaţii „nemţi“, „beţi, călări, descărcînd puştile, zbierînd ca sălbăticii şi alergînd în fuga cailor, ca la manej, în jurul ogrăzii. Focul, strigătele, detu­năturile armelor şi atitudinea obraznică a acestor husari alcătuiau un tablou care explică puterea cu care a rămas înfipt în creierul unui copil de 4 ani… A face ordine? a _ protesta ?… Cu cine? Cui?… Nu eram stăpîni pe nimic, toţi erau stă­pîni pe noi“.

  6.  Unul dintre primii apărători ai „re­gionalismului cultural“, universitarul, geo­graful şi academicianul Simion Mehedinţi (1869, Soveja, Putna-1962), susţine, în 1922 (Năzuinţa, Craiova, nr. 1, aprilie), că nu se poate ajunge la o „unitate su­perioară“ a moştenirii culturale „dacă fiecare ţinut nu-şi dă seama de originali­tatea sa, cultivînd tot ce este ales (sub­linierea autorului) şi caracteristic populaţiei din acea regiune”. Şi îndeamnă „să ne lipim din tot sufletul de ceea ce este al nostru, în fiecare colţ de ţară“. Fostul elev al Seminarului Sf. Gheorghe din Roman, între anii 1880 şi  1886, urmează el însuşi acest îndemn în 1839, cînd, alături de alţi foşti elevi romaşcani, evocă pe Melchisedec Ştefănes­cu (1823—1892), episcop, cărturar şi pa­triot, apreciat ca educator cu grija pen­tru disciplina, ţinuta şi uniforma semi­nariştilor, pentru cunoaşterea muzicii apusene, pentru participarea „bătrînului cu privirea blîndă“ la „conţertele“ coru­lui înfiinţat de el. „Şi mai de laudă“, con­tinuă Simion Mehedinţi, “era biblioteca în care se găsea şi colecţia revistei Isis (Natura), foarte ademenitoare pentru mintea unui copil de ţară dorită să afle ceva despre viaţa plantelor şi a anima­lelor“. Prin urmare, încheie memoralistul, “ceea ce începuse a întocmi pe atunci episcopul Melchisedec, ca bun educator ce era, a fost o caldă rază de soare, iar urmaşii trebuie să-i fie recunoscători şi pentru atît“.

   7.  Poeta şi prozatoarea Otilia Cazimir (1894, Cotu-Vameşului, Roman- d. Iaşi 1967), strănepoată după tată a lui Ion lonescu de la Brad şi a lui Neculai Ionescu, îi evocă pe aceştia la sfârşitul vieţii lor. Din spusele rudelor, aflase că cele 30 de pisici ale lui Ion lonescu de la Brad ur­lau şi se tânguiau la scoaterea sicriului cu stăpânul lor. Neculai lonescu, „moşnegelul puţin la trup“, n-o înspăimântă pe fetiţă.Memorialista deplânge arderea bibliotecii acestora de către ruşi în timpul primului război mondial. Sunt vii în scrierile prozatoarei şi bu­nica „o babă mărunţică şi oarbă“ care o vedea pe fetiţă pipăind-o, şi tatăl, care pleacă pe jos la Bucureşti, să dea examene la Şcoala Normală, şi mitropolitul Iosif Naniescu, pe atunci profesor la această şcoală, care îl ajută pe Gheorghe Gavrilescu să ajungă învăţător şi căruia toţi îi sunt recunoscători, inclusiv autoa­rea, „mătuşica“ ştirbă din povestirea „Ne­potul meu, mitropolitul„. Paginile memo­rialistice ale Otiliei Cazimir sunt mult mai numeroase şi depăşesc valoarea unor memorii.

    8.  Nicolae lorga (1871—1940) („O viaţă de om aşa cum a fost„, 1934), scrie despre debutul său, ca elev de 13 ani, în ziarul „Românii” (scos de unchiul după mamă, Emanoil Arghioropol), într-una din vacan­ţele mari, când şi lecturile presei sunt pentru el o noutate, iar malurile Moldo­vei, cu scaieţii şi prinsul „peştişorilor de aur“, ori primul contact cu pădurea, în trăsuri, până la Negreşti, nu pot fi uitate. Iorga evocă şi pe profesorul său de la bacalaureat, romaşcanul Petru Gh. Missir (1856—1929 Roman) „mijlocitorul cu în­suşi Caragiale al debutului literar„, şi pe socialistul V. G. Morţun (1860, Roman-1919, Broşteni-Roman,) cu prima ediţie Eminescu cuprinzând şi pro­ză (1890), cu „geniala risipă de suflet în care era o întreagă doctrină socialistă„, cu patriotismul său, „fost ministru libe­ral“, merge în campania din 1913, din Bulgaria, ca „sergent, deşi bolnav de inimă, în rând cu soldaţii săi, cărora le era în materie de.. o adevărată pro­videnţă“, în vreme ce alţii încurcând în mers trupa ce le fusese încredinţată, „se supărau pur şi simplu şi luau drumul de întors la Bucureşti„.

   9.   „Amintiri din copilărie şi adolescen­ţă” din 1911, apărute postum în „Adevărul literar şi artistic” (1937—1933) şi prefaţate încă din primul număr al revistei „Şcoala nouă” (15 iulie, 1889, Amintiri) ale lui Garabet Ibrăileanu (1870—1936), evocă pe părinţii săi şi pierderea lor şi mărturiseşte mu­taţiile afective produse de întîlnirea sa cu natura, cu oraşul şi cu iubirea. De la fereastra casei romaşcane vedea Ceah­lăul, aici ridică primul zmeu, la Poiana lui Iuraşcu cunoaşte natura, cu luna pli­nă, cu pădurea, trecând adesea Siretul mare pe un pod umblător, pe furtună. Amintirile mărturisesc şi legătura orga­nică a lui Ibrăileanu cu Romanul, căci, aflat la Bârlad, la liceu, el este mereu „cu gândul la lumea mea din Roman…la străzile mele, la felinarele mele de pe uliţele prietene din Roman, la figurile oamenilor din oraşul meu,.. Aş fi fost fericit peste măsură să văd pe cineva din Roman, oricine, un negustor, un bir­jar, o figură, în sfârşit de-acolo“.

9. Eugen Herovanu (1874-1956), elev la Roman şi coleg cu romaşcanul B. Brănişteanu, ziaristul, evocă debutul lor în presă, ca directori, redactori şi colabora­tori, cu două reviste, nepăstrate, trase la centigraf şi citite „cu sfinţenie” de co­legii lor din clasa a IV-a.

   10.   Cezar Petrescu (1892-1961), trăind co­pilăria şi tinereţea ca elev romaşcan, în Predoslovie la volumul „Drumul cu plopi„, evocă şi rîul Moldova, cu lunca sa, cu lanurile de grîu de lîngă maluri şi mai ales „drumul cu plopi mlădioşi şi subţirei“, de la „Şcoala de Agricultură romaşcană” din şoseaua naţională, pînă spre Siret, chemarea acestui drum de-a lungul vieţii, înainte şi după moartea tatălui său, Dimitrie P. Pe­trescu (1860—1907).

   11.  Regizorul Jean Mihail (1896, Hălăuceşti, Roman-1963), în volumul „Fil­mul românesc de altădată”, descrie sala cinematografului Brand, (cu mirosurile specifice) fiind în prelungirea berăriei Brand, „proiecţionistul improvizat„, care impunea scenelor un „ritm propriu”, şi participarea unui public adus anume (os­taşi, de exemplu). Memorialistul evocă, şi faptul că „reprezentaţia nu începea, pînă cînd „oficialul”, adică prefectul, primarul ori procurorul, nu-şi făcea apariţia”, ca şi proiecţia fimului „Războiul Independenţei„, toate aspecte din primele decenii ale secolului al XX-lea.

12.   Pentru poetul şi muzicianul Virgil Gheorghiu (1903, Roman-1977), Roma­nul copilăriei şi al adolescenţei este un „oraş mititel, cu oameni de afaceri, tot­deauna grăbiţi, cu somnul lung de după amiază, eu le cântam Sonata patetică pentru a-i trezi. Un orăşel cu ceasuri mari cit luna“.. Prezentându-se pe sine ca elev, premiant în şcoala primară, în li­ceu „repetent de câteva ori“, memorialis­tul expune şi motivele: „pianul, scrisul şi podul cu cărţi al mătuşii mele dinspre mamă – aici era absorbit tot timpul meu”. Repetent l-a lăsat Aeţiu Hogaş, fiindcă, la un examen, a spus că diereza (termen lingvistic) e „un fel de deranja­ment de stomac“.

13.   Trecând prin ţinutul Romanului, George Călinescu (1899—1965) scrie, în 1958: „Perspectiva oraşului Roman e mi­rifică pe Siret. Parc frumos, oraşul de­zamăgeşte grandoarea speranţelor„.

 14.   Geograful I. Simionescu (1873— 1944) admiră valea Siretului „lărgită la Roman şi împrospătată cu apele Moldovei“, orăşelul „curat“, poate cel mai plin de viaţă din tovarăşii săi din valea Si­retului, biserica episcopală, în care se crede, datorită picturilor icoanelor, „în vreo biserică italiană din Renaştere“ şi  afirmă: „pajiştea verde, aşternută între chilii şi biserică merită popas“.

15. În 1963, Victor Kernbach ( 14 octombrie 1923, Chișinău-d. 16 februarie 1995, București), în „Lumini pe Strada Mare”, descrie co­şurile industriale ale Romanului „ca nişte lănci roşii”, evocă Strada Mare din oraş, „puţin mai largă“ ca în alte oraşe mol­doveneşti, dar care „pornise de la o vre­me să se autodesfiinţeze treptat, luând-o înaintea demolatorilor”, strada Anton Pann, „zenitul proaspăt în funcţie de care se poate calcula răsăritul noii constelaţii urbane gravitând spre marile fabrici şi spre noul peisaj“. Reporterul ne cheamă în tânărul oraş Roman, „clădit de laminorişti, cărămidari, muncitori de la uzina mecanică, de la întreprinderea de prefabricate şi de la fabrica de zahăr“. Urmăreşte drumul cărămizii, „O Asirie dezgropată”, înregistrează dialoguri des­pre miile de kilometri de ţeavă finită anual, ori pereţii de beton cu „miezul lor de cozonac cenuşiu şi impenetrabil pentru dinţii carnivori ai gerului şi căl­durii sau pentru cuţitul zgomotului“.

16. Lui Eugen Barbu (n. 20 februarie 1924, București – d. 7 septembrie 1993, București) în 1978, hala mare a uzinei I.M. Roman îi dă iluzia unui „câmp de fontă“ în care creşteau „marga­rete de oţel”, iar pinioanele semi dinţate sunt „crini albi de 700 de grade”. (Naturi inedite) „Acoperişul de sticlă albă, înalt de o sută de metri, şi cazanele uriaşe, negre, cu omizile văzute printr-o lupă co­losală, la sudarea cărora lucrau nişte omuleţi, luminaţi de flăcări sulfice“.

 17.  Romanul lui Haralamb Zincă (n. 4 iulie 1923, Roman – d. 28 decembrie 2008, București), „Fiecare om cu clepsidra lui” (1988), cuprinde, „într-un amestec caleidoscopic, schimbând mereu, fără înce­tare, locul şi timpul acţiunii, întreaga bio­grafie de până acum a scriitorului“ (Valeriu Cristea) „Frumoasa livadă cuprinsă între Siret şi Moldova”, „dulcea livadă a Romanului”, văzută uneori din turnul bisericii episcopale, i-a fost lui Zincă lea­găn al copilăriei până în 1933, când pleacă la Bucureşti, cu tatăl, ceaprazar şi „socialist, şi încă unul cu lavalieră”, „liber cugetător“ şi „om integru“, cu mama, care „după fiecare accident, revenea la viaţă cu o vitalitate surprinzătoare“, cu cei trei fraţi şi surori. Trăiesc în Roman în anii 1940-1945, când fostul ucenic de fri­zerie bucureştean ajunge colhoznic în Uzbekistan şi transmisionist în armata sovietică, luptând în Lituania şi Prusia Orientală, până la eliberarea Konigsbergului.

19. Un reporter din 1988, Mihai Dumitriu (n. 1925, Roman), în volumul „Vârsta metamorfozelor„, include şi trei reportaje care evocă pe Profesorii noştri, adică ai săi şi ai colegilor, în frunte cu istoricul literar Alexandru Epure (1888, Hociungi, fostul judeţ Roman -1951, Roman). Re­naşterile Romanului, cu noile sale clădiri cu 4-9 nivele, cu casa natală a marelui dirijor Sergiu Celibidache (n. 1912-Ro­man), cu locuri vechi şi noi de popas, ca şi pe 25 dintre colegii săi de liceu (seria 1944) în frunte cu inginerul chimist Ioan I. Uscatu, profesorul şi criticul de artă Gh. A. M. Ciobanu şi inginerul şi profe­sorul Victor Lozinschi, organizatorii de­selor întâlniri ale acestei serii („Emoţii la Roman Vodă”).

(autor Profesor Ecaterina Măgirescu- „Cronica Episcopiei Romanului şi Huşilor” Ed. Bacovia Bacău 1990)