Nu cred că se mai îndoiește cineva de faptul că bunul cel mai de preț al unei națiuni este limba. Cea care o definește și o deosebește de toate celelalte națiuni mai apropiate sau mai depărtate, piatra de temelie care-i asigură continuitatea și perenitatea.
Ar fi nedrept să nu recunoaștem că, de-a lungul timpului, limba noastră s-a bucurat de făuritori, formatori și luptători adevărați pentru păstrarea și îmbogățirea limbii, care s-au ridicat cu hotărâre împotriva celor care au nesocotit-o, au urâțit-o și schingiuit-o. Poate la fel de numeroși cu cei care au apărat glia strămoșească.
Nimic mai adevărat că după revoluție (sau ce va fi fost ea), limbajul nostru a cunoscut o invazie cu totul particulară de neologisme, altfel explicabilă, după zeci de ani de păguboasă încorsetare a cuvântului. Mareea de termeni noi s-a manifestat în toate domeniile de activitate, materiale și spirituale, și a vizat mai ales termenii de sorginte anglo-americană de care, vreme de decenii, era riscant să te apropii.
La fel de adevărat este că orice limbă, ca organism viu și în continuă metamorfoză, își îmbogățește în permanență zestrea de cuvinte și modalitățile de exprimare. Dar ea are capacitatea de a opera o selecție a termenilor care pătrund în limbă, îi păstrează pe cei valoroși și-i adaptează cerințelor ei, pentru a-i elimina pe cei care nu-și dovedesc viabilitatea. Fenomenul face parte din mecanismele naturale de reglaje ale limbajului, se desăvârșește în timp și este cu atât mai benefic cu cât organismele, instituțiile și oamenii de specialitate își spun cuvântul, dirijând implementarea și asimilarea noilor veniți. Din păcate, vocația fără egal a românilor (unică în lume) de a nu lăsa piatră peste piatră din ce-a făurit din propria sudoare, să nu ocolească nici limba. Tocmai organismele și instituțiile respective, de care – slavă Domnului – nu ducem lipsă, au tratat și tratează fenomenul cu pasivitate, dacă nu cu condamnabilă indiferență. Până și CNA-ul pentru care principala misiune ar fi trebui să fie păstrarea nealterată a limbii și care ar trebui să se sesizeze și să combată abaterile flagrante de la corectitudinea limbajului, se oțărăște mai degrabă când domnul senator X a fost jignit sau discriminat.
De la sine înțeles că păstrarea nealterată a limbii pornește de la o matriță care trebuie păstrată cu strășnicie, așa cum se păstrează, etaloanele metrului și ale kilogramului (și ele cu o istorie foarte încărcată la noi).
Din nefericire, această matriță fundamentală a fost deteriorată de regimul trecut, și așa a rămas și astăzi. Vechea orânduire, mai aplecată către omul mai puțin școlit, a simplificat lucrurile și renunțat la două dintre cele mai frumoase și mai interesante caracteristici ale limbii noastre, mai mult decât definitorii și anume apostroful (înlocuit de liniuța de unire, care are cu totul altă menire și este greșit folosită) și eliminarea lui ”â„ cu excepția cuvântului România și familiei sale de cuvinte. Nu știu dacă mai există o limbă care să aibă două semne pentru același sunet. Era caracteristica limbii noastre.
N-ar fi fost firesc ca lingviștii noștri, marile instituții care se ocupă de limbă, Academia, universitățile, profesioniștii și puzderia de publicații literare să insiste pentru revenirea celor două elemente de limbă și să evite schingiuirea ei ? Poate că regimul trecut a făcut mai mult pentru limbă, păstrând o singură formă, față de noi, pentru care nu mai există nici un fel de regulă. Fiecare scrie cum îl taie capul : când ”î”, când ”â”, când ”nici o” sau ”nicio”, ”niciuna” sau ”nici una” și așa mai departe.
Cred că e timpul ca măcar în ceasul al treizeci și treilea, să ne aplecăm asupra aspectelor semnalate, să inițiem o largă dezbatere, pentru ca limba noastră să redevină limba vechilor cazanii și comoara care a fost întotdeauna.
Melidonium 