ENISALA, Versuri, Tiberiu Tudor,
Editura Mușatinia, 2023
Volumul beneficiază de o condiție grafică excelentă. Eleganță și sugestie. De altfel, nu este prima oară când editoarea, și ea poetă, Emilia Țuțuianu, secondată de Redactorul șef al Editurii ,,Mușatinia”, domnul Dorin Dospinescu, au dat la iveală cărți măiestrite cu aleasă inspirație. Probabil se merge pe ideea că, orice carte trebuie să fie personalizată și prin aspectul grafic. Ne duce gândul rapid către tipăriturile lucrate cu artă inegalabilă în vechile mânăstiri. Tehnica desigur a intrat în forță, modernizarea și-a pus amprenta și în acest domeniu. Fiecare epocă își are valențele sale tipografice, artistice, specificitatea sa. În esență, când arta este în atenție și în privința formatului literelor și a coperților, cartea induce un spor de interes. Nu doar comercial. În cazul de față, nu este acest caz. Mai degrabă o admirație discretă pe care o putem atașa versurilor. Deducem asta din faptul că, autorul nu lasă loc nici unei inserții în biografia sa. Optează pentru discreție totală. Cititorul nu știe dacă autorul scrie din pasiune, dacă ticluirea de poeme este o preocupare permanentă, îndelung exersată sau, o formulă de mărturisire a raportului său cu lumea la un anume moment. Categoric nu-i confortabilă vria aprecierilor, a catalogărilor a comparațiilor cu alți autori. Contează versul și felul cum acesta se arată a fi semn emoțional, semn de mărturisire, semn de trăire.
Așadar, ENISALA. Pentru cine nu cunoaște că denumirea este a singurei cetăți medievale din zona Dobrogei, poate crede că este numele unei ființe feminine. Cu rezonanțe orientale. Și farmec. Când însă descifrăm semnificantul, când înțelegem că Enisala trimite spre visare, despre vremi apuse, având rang de singularitate, (o altă fortăreață medievală nu mai găsim azi pe teritoriul țării noastre), urcăm o nouă treaptă a atracției pe care o exercită această carte.
Poezia aduce în arealul său ritmat în vers clasic, o suită de stări determinate de regretul trecerii prin lumea spre stingerea implacabilă și de neocolit a generații și generații. Timpul nu se arată prietenos. Totul intră în disoluție. Zidurile cetății însă, mai rezistă într-un amestec de mister și certitudine. Poetul pare un pelerin care deschide calea spre un summum de trăiri avertizându-ne: ,,Martor iluziilor mele apuse /Dunărea trece furându-mi chipul/Enisala, în cetățile duse/Tot ce-am clădit este numai nisipul/ Și dacă scriu este doar pentru moarte/ Preț pentru ultima mea erezie/Sufletul meu răzvrătit îl vor arde/ Nevindecat de imensa-i trufie/.(Pag 5)
Excursul liric, este limpede ca un râu printre meandrele timpului care este temelia tuturor schimbărilor sau renunțărilor. Mă refer la structura versurilor. Clasicitatea lor este de cea mai bună factură. Timpul domină totul: ,,Sub văpaia lunii-un pustiu de cretă./Nu mai duc niciunde anii ce-au rămas/, Timpul mă strivește ca pe o monedă/ Încercând cu dinții aurul meu fals/ (Pag.11)
Dacă timpul este privit ca un atacator, un distrugător, viața e totuși viață și chiar dacă se va sfârși, există un dat, o lege a firii numită dragoste. Dragostea este pandantul timpului, poetul respectându-și avertismentul inițial așa că, iubirea nu va fi prezentată ca o stare fermecătoare, eclatantă, zglobie. Va fi accesată din perspectiva trecerii. A stingerii. Oricum, și oricât de frumoasă va fi fost, stingerea tot vine: ,,Dragostea ta e dansul cobrei,/Aburul vrajei se desface/……Te du! Nimic n-o să rămână/ În liniștea însingurării-/Trecerea noastră prin lumină/ E valul Dunării și-al Mării /” (Pag.42)
Atâta tristețe nu poate fi măsurată și chiar asta dă nota de particularitate volumului în discuție. Tristețe aduc plopii, iarba, luna, nici stelele nu sunt altfel. Singurătatea apasă peste natură, peste iubire, și desigur, și peste sufletul poetic. Nici chiar poetul, creatorul unor universuri imaginare, nu poate salva lumea reală de singurătate. Pieirea, stingerea este de neocolit. Cuibărită în adâncul înțelesurilor lumii. Atâta tristețe și apăsare nu pot avea decât înțelepții. Poetul-autor, așa s-ar părea că este, un înțelept copleșit de trădările timpului viclean, de nisipul și cenușa care va dăinui o clipă după stingerea forțelor tinereții. Precum Enisala, după anii săi de glorie. Dezamăgirea face volute peste vers: ,,Mi-e versul pustiit și rece/Ca o privire disperată/…sau: ,,Eu am rămas zălog tristeții/Credințelor dintâi zălog/La carul de triumf al vieții/Legat în lanțuri ca un rob..” (Pag49)
Volumul are o construcție unitară, sub mantia aceleiași stări de tristețe. Poetul-personaj mereu scoțând de sub platoșă amintiri deziluzii, singurătăți.
Uneori, stările apăsătoare au fost transformate în versuri în semn de răfuială cu timpul, alteori, poetul se lasă copleșit de regrete.
Poemele sunt un lung memento pentru vremile devenite gust de nisip și cenușă sau, o mărturisire eliberatoare?
În oricare dintre situații, poezia se dovedește încă odată, parte importantă a vieții.
VERONICA BALAJ
Melidonium 