ION IONESCU DE LA BRAD
Drd. ing. Georgiana-Roxana Amarghioalei[1]
Dr. ing. Ion Măzăreanu
Puține persoane au scris despre evenimentele și locurile legate de Ion Ionescu de la Brad, fiind direct martori oculari. Ilie Izvoranu a fost profesor la ȘCOALA DE AGRICULTURĂ de la Trifești (azi Liceul tehnologic Horia) și a fost la Brad pe 17 august 1928. El publică[2] istoria bustului marelui agronom de la școală și vizita la ceea ce mai rămăsese de la Ion Ionescu, acolo la Brad.
Redăm articolul său, așa cum era ortografia de atunci. Pentru exemplificare s-au adăugat câteva poze.
In anul de graţie 1928, cînd petuniile erau numai flori, s-a săvîrşit desvelirea monumentului lui Ioan Ionescu Delabrad[3].
O mină de tineri inimoşi, cu cîţiva ani mai înainte, s’au străduit şi-au ridicat prinos de recunoştinţă, în piatră şi bronz, celui care a fost şi a rămas cel mai mare agronom moldovan. Şi-a stat ani de zile monumentul învelit în giulgiul uitării, aşteptînd oficialităţile să binevoiască a-i încuviinţa desvelirea[4]. Iar în ziua cînd s’a întîmplat minunea asta, o zi frumoasă de vară, eu, care mă aflam prin partea locului, am avut, treaz fiind, un vis cumplit, un vis pe care ar trebui să-l aibă necurmat toţi cîrmacii norodului acestuia oropsit de soartă…
… Mă oprii în faţa bronzului proaspăt desvelit, ca atras de-o forţă nevăzută. Ridic privirea la chipul nemuritor şi rămîn îngheţat: o licărire de viaţă îi trece peste figură, ochii i’nvie şi gura-i prinde glas:
– Ce vînt te-a aduce, tinere, prin preajma mea’?
-?! …
– N’auzi, tinere ?-Ce vînt te-a adus pe-aici’? Făcînd o sforţare supraomenească, răspund:
– Nici un vînt… maestre, minţii eu fără să vreau, am venit eu… aşa… şi mă gîndeam cit de bucuros trebuie să fii, c’ ai scăpat la lumină, după ce ai stat atîţia ani cu sacul în cap[5].
– Bucuros?!… Ha, Ha, Ha! … Aşa ţi’nchipui ?… Mai bine mă lăsaţi şi mai departe cu pînza pe ochi, să nu mai văd ce văd.
– ?! …
– Cînd am văzut că trece an după an şi tot nu se’ndură nimeni să-mi descopere faţa, am socotit că anume sînt ţinut aşa, pînă se vor desăvîrşi reformele cele grozave, ale căror zvonuri au ajuns pînă la mine. Dar au trecut anii şi iată-mă-s cu ochii deschişi în lumea voastră : Unde vi-s minunăţiile, pe care vă lăudaţi că le faceţi ?
– Păi am făcut exproprierea şi…
– Exproprierea?… Voi?… Nu, încrezuţilor … Exproprierea s’a făcut singură! Voi, cel mult, aţi încurcat-o, că nici pînă astăzi nu s’au mai sfîrşit pîrdalnicele celea de forme. Şi acum sint purtaţi bieţii împroprietăriţi, cu loviturile, cînd pe vale, cînd pe deal, ca lăieţii cu şatra.
…Că aţi dat pămîntul la ţărani, aşa cum l-aţi dat, mare ispravă nu-i, că doar era din binele altora. Dar ştiinţa plugăriei li-aţi dat-o, ca să-l poată muncii ca oamenii?
– !!…
– Toată viaţa mea am strigat şi am luptat să se deie lumină ţărănimii, ba am fost şi închis la mănăstire pentru asta, şi nici că s’ a găsit cineva să mă priceapă.
Mă uit la ţăranii de pe moşia mea, de pe fosta mea moşie: storşi de boli şi de răutăţi, fără îndrumarea cărţii şi’nvrăjbiţi între ei de politică şi de sărăcie, de-ţi vine să-ţi întorci privirile cu silă dela ei şi să pierzi orice nădejde. Şi, dacă ar fi aşa nu mai acolo, treacă-meargă, dar nu, că peste tot cuprinsul ţării este la fel, pe unde s’au lăţit crîşmele şi’ntunericul.
Iacă ce-aţi făcut din talpa ţării, în atîţia ani, cu politica şi învăţătura voastră! Ar trebui să se ridice morţii din morminte să vă ia de piept!
Cei din bătrîni şi-au jertfit munca, averile şi sănătatea, numa’să poată ridica ţara şi norodul ista, în rînd cu lumea; pe cînd voi, ce faceţi, pe cine slujiţi?
…Fără să-mi dau sama, am mişcat mina, în care ţineam gazeta adusă dela tîrg….
– Cată şi vezi : cîte tălhării şi ticăloşii mai scrie la gazetă, pe ziua de azi ? Asta faceţi voi: slujiţi în altarul dracului!
Luîndu-mi curaj, am îndrugat şi eu într’o doară : «Da, maestre, aşa-i precum spui. Dar ce mai putem noi face astăzi, după ce vitregia vremurilor şi păcatele ni-au adus unde ne aflăm?…
– Dac’aş fi om rău, ţi-aş răspunde scurt: puneţi-vă gîtul în ştreang şi curmaţi-o odată cu ruşinea asta ! Dar nu-s, şi de aceia ţi-oi spune cu îngăduială şi răspicat, ca să priceapă şi cei slabi de înger:
Mai întăi, lăsaţi focului politica asta de căpătuială şi furtişaguri !
Şi-apoi, fiţi oameni de omenie şi munciţi mic cu mare, din zori şi pînă’n noapte, munciţi cu toată inima să scoateţi ţara, mîndreţea asta de ţară, dela aman; să munciţi fără preget şi fără precupeţeală, aşa cum au făcut cei din alte vremuri, cu mult mai cumplite!
(Aici ca un duh cobitor, mi-a scăpat un oftat adînc).
– Ce, ţi se pare cam greu?
– Apoi cu îndurerare ţi-oi mărturisi, iubite maestre, că tare-s bune şi cum nu se poate mai înţelepte cele spuse, dar … cu mult peste puterile noastre !
– Rău, tinere, foarte rău, nu pentru voi, neisprăviţii, ci pentru sărmană ţara asta, că vă mai rabdă Dumnezeu pe lume !…
… Ca un osîndit m’am retras din faţa bronzului, care a rămas cu privirea pierdută’n depărtările amurgului şi cu ochii în lacrimi…
Roman, 17 August 1928.
Casa lui Ioan Ionescu Delabrad[6].
Am fost şi eu la Brad (jud. Roman) să văd «curtea)), în care a trăit acest om minunat, pe care ni l-a dăruit generaţia dela 1848…
Am fost într’o zi senină de vară şi-mi bătea inima, de parcă trebuia să descopăr o mină de aur !
Dar am găsit o ruină: n’a mai rămas în picioare decît partea din faţă a casei, cu orbitele pustii ale ferestrelor, cu pereţii rupţi şi cu acoperişul spintecat ca de obuze…
O ruină, care totuşi predomină, cu girbovenia anilor ei, toată valea Siretului, pînă’n adîncul zărilor ascunse’n ceaţă, cum şi toată nimicnicia noastră …
Sfîşiat de desamăgire, m’am rezemat de pustiul unui uşor de fereastră şi mi-am descătuşat gîndul din tristeţea clipei de faţă, pentru a-l lăsa slobod să colinde plaiurile trecutului acelei aşezari omeneşti. Şi ca versetele unei rugăciuni într’o sihăstrie, mi s’au aşternut scînteied din viaţa acelui stîlp de ţară…
…Se face în pridvor, în timp de răgaz…
O rază de soare i-se răsfrînge pe bolta frunţii şi tremură ca o joacă de copil, dar el n’o simte parcă.
Din ogradă[7] răsbate larma întoarcerii plugurilor dela cîmp; aproape de el, în tufele de liliac, ce străjuie parmaclîcul, puzderie de vrăbii se sbenguie şi ciripesc arţăgoase cătîndu-şi locul pentru noapte, dar el nu le-aude.
Sufletul lui este fermecat. Şi nu ştie singur, ce-l farmecă mai tare: nădejdea ce se ridică în inima lui sau feeria amurgului, ce i-se desfăşoară tocmai atunci în faţa ochilor.
Numai o geană de aur a mai rămas în dosul munţilor tiviţi cu foc; în bolta călduţă pîlpîie o lumină de vis; iar jos cît ţine de largă valea Siretului, toată-i numai şuvoaie şi vetre de flăcări ; şi-o pulbere de culori fine se cerne din văzduh pretutindeni, pînă unde se îngînă cîntul zilei cu vraja nopţii…
Pictor să fi fost şi să aşterni pe pînză minunea ceia de privelişte, luată din pridvor de casă moldovenească !
Dar n’a zugrăvit nimeni, nici casa, nici priveliştea, nici nimica. Totul a trăit şi s’a stins în tăcere, ca toate lucrurile mari şi frumoase…
Cîte gînduri scumpe nu i se vor fi limpezit lui atunci, cînd farmecul tihnit al vieţii pămîntului se revărsa şi-i cuprindea întreaga făptură !
lată-I după cină, tot în pridvor, că acolo i-i drag lui să steie mai mult, în jilţul lui bătrînesc…
Şi uşa şi cele două ferestre sunt larg deschise, pentru a năvăli în casă aierul sănătos de-afară.
E noapte fără lună; cerul adânc, ca o mare de sineală, licăreşte prin toţi luceferii şi fărmăturile lui de diamant; jos, balaurul Siretului în zale de metal, unduieşte leneş spre miază-zi; şi peste tot, taina senină a nopţii…
Din cînd în cînd, s’aude cîte-un lătrat de departe, poate din luncă sau de pe zarea Călineştilor, dela tamaslîc ori dela stînă…
„.Iar gîndurile îi aleargă şi mai departe, tocmai pe la începutul meleagurilor vieții lui…[8]
Se vede cum venia în goană călare pe Bunduc, dela Roman, la schitul dela Brad[9], unde-l mustrau blajin şi-l sărutau pe frunte bunicuţa şi tata-moşu.
Acolo îl găsiau părinţii, ce veniau îndata-mare după el, cu trăsura, speriaţi să nu i se fi întîmplat ceva copilului drag. Şi povestea asta se repetă mai în fiecare Duminică, fiindcă locul de pe înălţimea Bradului «stînca dela Brad), cum îi zic oamenii, pe semne că-l atrăgea, cu puterea oarbă a destinului.
O rouă de lacrimi îi păienjineşte privirea, ori de cîte ori i se arată această privelişte.
Apoi vede cum, dela psaltichia lui Neculai dela Precista din Roman, a trebuit să treacă la învăţătură mai înaltă, la laşii cari erau atît de departe de locurile copilăriei. Şi pe urmă, cum a fost trimis şi mai departe, în Francia, pe cheltuiala lui Vodă Mihai Sturza, unde, în ciuda dorului ce-i ardea inima, s’a făcut tobă de ştiinţă plugărească, în cei patru ani cît a stat acolo.
li vine să rîdă cu duioşie, cînd şi-aminteşte cum, la întoarcerea din străinătate, l-a pus Vodă (văcar), cum îi plăcea să-şi spună singur, peste tamaslîcurile domneşti, în care slujbă şi-a dovedit vrednicia, aducînd mari cîştiguri Domnului… Parcă-şi simte cugetul uşurat, că a putut astfel să-şi întoarcă recunoştinţa către Voevod…
I se înfăţişează apoi întîmplările dela 1848 :
Fuga în Muntenia, la chemarea lui Bălcescu şi Tel, unde a luat pieptiş bătălia cea mare a vieţii lui, «Emanciparea şi improprietărirea ţăranilor)), lucru pentru care a şi fost surghiunit peste Dunăre, pe la Giurgiu, în ziua de 13 Septemvrie…
De-acolo înainte, mai trece odată prin zbuciumul unei pribegii, care vreme de nouă ani, l-a purtat în lungul şi largul împărăţiei turceşti.
La Ţarigrad a intrat, cu sprijinul lui Ion Ghica, în ziaristică, făcîndu-se repede cunoscut prin studiile economico-sociale publicate în urma călătoriilor.
Aşa s’a făcut c’a ajuns membru al consiliului de agricultură turcesc, cu o leafă foarte mare; şi mai pe urmă, numit şi director al şcoalei imperiale de agricultură dela Sf. Ştefan, lîngă Constantinopoli…
Aşa s’a făcut, că Marele Vizir Reşid-Paşa l-a pus vrîndnevrînd, să-i scoată din paragină cele douăzeci de moşii, ce le avea el în Tesalia…
A !… Cum îi saltă pieptul de mulţămire, cînd şi-aminteşte ce straşnică lecţie a dat el, ghiaurul surghiunit, Turcului atotputernic! Doi ani a muncit el pe moşiile vizirului ridicîndu-le venitul dela 200,000 la 2 milioane lei, din care paşa îi da lui a zecea parle, pentru strădanie.
Şi-atît îşi legase el sufletul de oamenii şi locurile acelea, că pe una dintre moşii a ridicat şi zidire sfîntă, aproape de iznoavă, pentru credincioşi. Poate şi astăzi mai durează lespedea dela intrarea bisericii, pe care a scris cu o slovă elină:
…«Această măreaţă biserică a Sfîntului, întăiului Mucenic şi purtător de biruinţă Gheorghie, s’au reînnoit cu cheltuiala boierului Căminar din Moldova, Ion Ionescu, îngrijitor al tuturor moşiilor ce le are în Tesalia, Marele Vizir Reşid-Paşa.
Abia în anul 1857 s’a întors el în patrie, unde a dus mai departe, cu puteri sporite, lupta…
Cu o lacrimă pioasă, îşi aminteşte de dragul lui tovarăş inimos, Vasile Mălinecu, care, dimpreună cu Mihalache[10] Kogălniceanu, scoteau publicaţia naţională «Steaua Dunării, unde susţineau împroprietărirea ţăranilor şi desrobirea lor de munca pe degeaba a boierescului.
Ca un nour îi trece peste frunte, osîndirea la trei luni închisoare, ca turburător al ordinei publice, ordine în care se simţeau alît de bine boierii, cu moşiile lor cele mari, muncile cu braţul de clacă al ţăranului…
Dar nourul dela 1861 se risipeşte îndată, căci în 1864 răsare biruinţa vieții lui! Atunci a fost chemat de Vodă-Cuza şi pus să înfăptuiască reforma agrară!…
Şi l-am lăsat aşa, zimbind fericit acolo, în pridvorul bătrîn… şi m’am retras încetişor din faţa trecutului, gîndind îndurerat: cîte încercări într’o viaţă de om! …
Ca ghiaur surghiunit, în Turcia îl respectă şi-i dă consideraţie o lume întreagă.
În ţara lui însă, ca om de ştiinţă, ca patriot cinstit şi cu suflet, este declarat primejdios şi trîntit la mănăstire, ca să se’nveţe minte, să nu mai ceară dreptul la viată al tărănimii…
Iar, după ce i-a ajutat Dumnezeu de şi-a văzut visul cu ochii, punînd ţara pe rostul ei, după ce o viaţă întreagă a dovedit, cu vorba şi cu fapta, că temeiul nostru cel mare în plugărie se află, acum, în 1928, iată-l uitat în chip atît de vinovat, în toate aşezămintele lui spirituale şi materiale…
Astăzi, din cuibul de vultur de pe «stînca dela Brad», n’a mai rămas decît nişte dărămături şi-o lespede îngheţată pe-un mormînt[11], lîngă bisericuţa de lemn putred.
Veşnica poveste a recunoştinţei urmaşilor, faţă de fiii cei mai aleşi şi mai viteji ai patriei!
Credem că a prezentat interes descrierea lui Ilie Izvoranu, care a vizitat Bradul la 17 august 1928. La 37 de ani de la decesul lui Ion Ionescu, când proprietari erau acolo urmașii lui Nicolae Ionescu.
Astăzi o frumoasă imagine din dronă ne arată ce există pe STÂNCA de la Brad.
O cărare duce de la șosea (D 207) la biserica în stil maramureșan (biserica vechea svchitului din lemn a ars în anul 2008). În colțul incintei se văd crucile de la morminte. Lângă gard e mormântul lui Ion Ionescu de la Brad.
[1] De la Stațiunea de cercetări agricole Secuieni
[2] Însemnări ieșene, Anul 4, nr. 4, 1939, p. 77-83
[3] Așa a scris autorul locativul DE LA BRAD
[4] S-a dezvelit la 8 iulie 1928, pentru 110 ani de la nașterea lui Ion Ionescu
[5] Bustul a fost ridicat pe soclu în anul 1918, dar a fost învelit cu un sac.
[6] De fapt construcția de la schitul care a fost la Brad. Frații Ionescu au cumpărat moșia în anul 1869. Ion Ionescu a locuit acolo din anul următor. Se vede cerdacul clădirii cu 5 camere, iar sub acesta era intrarea în beci.
Imaginea a fost publicată în VIAȚA AGRICOLĂ, nr. 17-18, p. 535
[7] Se redă schița aceea ce avea Ion Ionescu de la Brad – biserica, clădiri, straturi de flori, arbori de ornament
[8] Ion Ionescu a scris o carte autobiografică – VIEȚA MEA DE MINE ÎNSUMI, Tipo-litografiaH: Goldner, Iași, 1889
[9] Alăturat schița Roman-Bacău. Bradul este pa malul stâng al Siretului. Copilul Ion mergea aproximativ 20 de km.
[10] Mihail
[11] O fotografie veche a mormântului, așa cum probabil era la vizita lui Ilie Izvoranu la Brad
Melidonium 