Emilia Țuțuianu: Azi… pentru mâine – dialoguri

Dialoguri cu: Rodica Anca, Petruș Andrei, Veronica Balaj, Iulia Roger Barcaroiu, Florin Vasile Bratu, Gheorghe A. M. Ciobanu, Ileana Costea, Boris David, Ștefan Dumitrescu, Tudor Ghideanu, Dimitrie Grama, Mariana Gurza, Sorin Ullea, Cecilia Bănica-Pal, Vavila Popovici , Virgil Răzeșu, Ben Todică, Tiberiu Tudor, Minodora Ursachi

Azi… pentru mâine – dialoguri

Dialoguri cu: Rodica Anca, Petruș Andrei, Veronica Balaj, Iulia Roger Barcaroiu, Florin Vasile Bratu, Gheorghe A. M. Ciobanu, Ileana Costea, Boris David, Ștefan Dumitrescu, Tudor Ghideanu, Dimitrie Grama, Mariana Gurza, Sorin Ullea, Cecilia Bănica-Pal, Vavila Popovici , Virgil Răzeșu, Ben Todică, Tiberiu Tudor, Minodora Ursachi

Vavila Popovici între ,,ultima piruetă” şi ,,nopţi albe”

interviu realizat de Emilia Ţuţuianu

Un covor de frunze arămii foşneşte sub paşii noştri întomnaţi. Ne bucură mereu toamna, ca un timp al unei delicate melancolii, dar şi ca timp al rodului. Suntem în toamna anului 2014. Ultima piruetă, un roman de o delicată vibraţie epico-lirică, purtând semnătura scriitoarei Vavila Popovici, a trezit în fiinţa mea dorinţa de a purta un dialog cu autoarea acestei cărţii. Mai întâi a fost frumuseţea acestui titlu, ludic şi grav, totodată. Lumea spectacolului şi ideea lumii ca dans m-au atras mereu, cu o forţă căreia nu am ştiut cum să îi rezist. Asociam această lume cu cea sugerată de un alt titlu, de poem de astă dată, care m-a emoţionat: Piticul din cafea. În plus, încă de acum doi ani, pe adresa redacţiei revistei romaşcane Melidonium poposeau mailuri cu texte purtând semnătura scriitoarei care ne trimitea gânduri, pagini şi articole de departe, din Statele Unite, unde locuieşte acum. Continuă lectura

Vavila Popovici – Bunătate vs. răutate

„Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea.” Ludwig van Beethoven

Bunătatea este un sentiment existențial fundamental, este acea înclinare a omului de a face bine, este o limbă pe care o înțelege oricine, pe care „surdul o poate auzi și orbul o poate vedea”, după spusele scriitorului Mark Twain.
Ne naștem buni, dar condițiile vieții ne fură bunătatea într-o mai mare sau mai mică măsură. Educaţia, orientarea însă, au o mare importanţă. Viața ne pune în față anumite situații în care trebuie să decidem și să acționăm, ne pune la încercare. Pe unii încercările îi înrăiesc, pe alții îi înțelepțesc. Deşi este mai greu să fii bun, sunt destui oameni care au acest curaj și dispuși a se pune în slujba binelui.
Bunătatea aparține oamenilor de caracter, oamenilor echilibrați, oamenilor puternici. Este o atitudine specific umană, cu origini metafizice, spre regretul nostru din ce în ce mai rar întâlnită în societatea actuală. Caracterul se formează printr-o luptă intensă și aspră asupra eului nostru, luptă contra înclinațiilor firești moștenite, atunci când ne dăm seama că ele există. Fiecare păcat cultivat slăbește caracterul și întărește obiceiul rău, iar rezultatul este stricăciunea fizică, intelectuală și morală. A discerne între a fi rău și a fi bun ar fi necesar și ar dovedi existența inteligenței noastre. Astăzi oamenii se grăbesc să depășească etapele vieții și din acest motiv devin egoiști, răi, isterici. Prin urmare bunătăţii i se opune răutatea, o atitudine instinctuală primară, universal răspândită. Să fii rău este simplu, să fii bun cere efort, gândire şi înţelegere. Răutatea poate duce la cruzime și acte de sălbăticie. >>>

Vavila Popovici – Politica vicleană

„Poți descoperi de ce se teme cel mai mult dușmanul tău, observând cu ce încearcă să te sperie.”– Eric Hoffer

Viclenia este după dicţionarul explicativ al limbii române sinonimă cu perfidia, ipocrizia, falsitatea sau înşelăciunea. Cu sens mai atenuat: Șiretenie, șmecherie, șiretlic, stratagemă.
„Omul viclean se îmbracă când în piele de oaie, când în piele de vulpe” spune un proverb românesc. Tema vicleniei este o temă veche și cât se poate de actuală. Cunoaștem astăzi viclenia socială, infracţională, armată, politică etc. Scriitorul, jurnalistul român Octavian Paler afirma că politica „nu are principii, are numai interese”. Formele vicleniei sunt multiple fiindcă oamenii vicleni ascund și se ascund, nu recunosc „manevrele” nici față de alții nici față de ei însăși. De mai multe ori ajungem să de dăm seama de cine este viclean numai după ce am fost traşi pe sfoară. Are mărimi diferite, de la viclenia unui om din preajma noastră, până la viclenia unui grup social, politic, financiar, este o temă de care ne lovim şi nu o putem lăsa neabordată. Viclenia odată ce ajunge să fie practicată, devine o a doua natură a omului, ajunge să-l definească, să reprezinte o trăsătură a caracterului său. Este practicată cu scopul de a profita sau de a trage beneficii de pe urma cuiva. Mulţi se îmbogăţesc de pe urma celor săraci sau lipsiţi, înșelându-i, furându-le câte ceva. Oamenii vicleni sunt lipsiţi de caracter şi de demnitate. Vicleniei i se opune starea de nevinovăţie, de corectitudine, de loialitate, de bunătate. Omul viclean este un păcătos, un om incorect, lipsit de cinste, un om rău. >>>

Vavila Popovici : Despre Absurd și „Balletul Preljocaj” – Adf 2014

„Absurdul umple lumea.” (Goethe)

Din cele mai vechi timpuri fiinţa umană a încercat să comunice trăirile sale celor din jur, prin diferite metode devenite o dată cu trecerea timpului – arte, precum literatura, muzica, dansul, arta grafică, cinematografia și altele. Tot ce ține de artă se adresează sensibilității omului – gândirii și sufletului.
Dacă în literatura tradiţională comicul era distinct de tragic, scriitorii-dramaturgi precum irlandezul Samuel Beckett (1906-1989) și românul Eugen Ionesco (1909-1994) trăitori în Franța, nu separă cele două categorii estetice, îmbinarea lor fiind considerată o caracteristică a omului modern: „Pentru spiritul critic modern, nimic nu poate fi luat pe de-a-ntregul în serios, nimic pe de-a-ntregul în râs”; umorul nostalgic e îmbinat cu un sentiment de durere și înfrângere. Împreunarea tragicului și a comicului, produce momente de tensiune, dezvăluind absurdul naturii umane. Teatrul absurdului promovat de ei își avea rădăcinile în propria lor existență.
Absurdul este o idee care contrazice gândirea logică și cuprinde ele¬mente, considerate cândva, incompatibile între ele. Raționamentul prin absurd poate fi, pe de o parte, un mod de a argumenta care, ducând o afirmație până la consecințele sale desigur false, duce, în cele din urmă, la necesitatea de a respinge acea afirmație. Primele exemple de metodă a demonstrației prin reducerea la absurd, au fost făcute de Zenon, filozoful grec presocratic. Când reducem la absurd o afirmație, în primul rând testăm limitele logice ale acesteia. Pozitivul acestei metode de raționa¬ment prin absurd este că se poate demonstra adevărul unei judecăți, prin falsitatea contra¬riului ei. Absurditatea condiției umane nu este o temă nouă. Filosofia contemporană a absurdului, dezvoltând această accep¬țiune a sa, este ultima expresie a crizei antiraționaliste care de mai bine de un secol frământă gândirea filosofică. >>>

Pilobolus: Altă pagină a Festivalului de Dans american – 2014

„Fiecare creație e o mărturisire de sine, așadar o bucurie!” Constantin Noica

Cultura coregrafică trebuie considerată ca făcând parte din cultura noastră spirituală și ca oricare alt gen de artă ea reflectă lumea sub formă de imagine artistică, specificul constând în faptul că sentimentele, gândurile, dispoziţiile omului se transmit prin intermediul mişcărilor, gesturilor, mimicii. Prin mişcările corporale ale dansului omul poate reda atât frumuseţea exterioară, cât şi pe cea interioară – spirituală.
Despre Pilobolus am mai scris anii trecuți, cu ocazia desfășurării Festivalului de Dans American – AFD 2010, 2011, 2012, ca despre o Companie remarcabilă prin programele sale strălucitoare şi provocatoare, pline de imaginaţie, spirit, de explorare atletică și colaborare creativă.
Compania Pilobolus și-a început activitatea în 1971 ca o companie de dans de grup și a dobândit renume pentru calitățile extraordinare, obținute evolutiv în acest secol al 21-lea. Dansatorii se aruncă în aer, cad, execută fascinante piruete, totul făcut cu precizie, dovadă a exercițiului intens și al talentului. De fapt, toți dansatorii își dăruiesc întreaga tinerețe acestei obositoare dar fascinante arte. >>>

Vavila Popovici: Festivalul de dans american – 12 iunie -26 iulie 2014

danzon-1-c-paula-lobo[1] (4)„Dansul este singura artă în care noi înșine suntem materia din care este realizată.” – Ted Shawn

Scriam într-un alt articol mai vechi despre dans, că este o geometrie a formei pe care o realizăm cu ajutorul părţilor constituente ale trupului nostru, este un mod de a exprima sentimentele, un mod de a exprima viaţa, atrăgând atenția că totul în jurul nostru dansează, uneori fără a ne da seama. Vedem frunzele copacilor valsând, vedem florile deschizându-se într-un „adagio”, legănându-se pe tulpina lor firavă, vedem valurile mișcătoare ale nemişcătoarelor mări şi oceane executând salturi, simţim rafalele de vânt trecând pe lângă noi în piruete şi multe, multe alte mişcări ale naturii, făcute cu graţia care de multe ori scapă atenţiei noastre. Dansul naturii, dansul trupurilor noastre înseamnă mişcare şi mişcarea înseamnă energie şi energia înseamnă viaţă. Dansul ne creează emoţii, ne permite descătuşarea unor simţiri, el înseamnă curaj, iubire de spaţiu, dorul de zbor înalt. El dăruieşte trupului graţie, frumuseţe, sănătate.
Orașul Durham din Carolina de Nord este cel care a atras companiile și dansatorii în desfășurarea Festivalului anual de Dans modern din Statele Unite, intitulat pe scurt ADF (American Dans Festival). Sezonul festivalului este cel de al 81 –lea și dispune de 24 de companii și coregrafi, unele americane, altele provenind din țări precum Irlanda, Israel și Africa de Sud. Spectacolele se desfăşoară în lunile iunie şi iulie ale anului, în sălile: Performing Arts Center (Centrul de Arte performante) şi Reynolds Industries Theater – Duke University (Teatrul Industriilor Reynolds – Universitatea Duke), din oraşul Durham, Carolina de Nord, cu participarea companiilor de dans, sub îndrumarea Directorului Jodee Nimerichter, care a adus salutul de Bun venit la această nouă sesiune a Dansului.
Dedicația celei de a 81-a stagiuni a acestui Festival a cuprins cuvinte de recunoștință pentru cei doi oameni extraordinari care au sprijinit constant consiliul de administrație ADF, Roger W. Hooker, jr. în calitate de director și mai târziu F.V. „Pete” Allison, jr., care prin înțelepciunea lor, conducerea transparentă, dăruirea pasională pentru dansul modern și relația cu comunitatea, au îmbunătățit Festivalul și au servit ca sursă de inspirație continuă.
Programul din acest an este alcătuit din: „Vertigo Dance Company”, „Gregory Maqoma/Vuyani Dance Theatre”, „Niv Sheinfeld & Oren Laor”, „Here and Now: NC Dances”, „Ballet Hispanico”, „Ismael Houston-Jones & Emily Wexler”, „Pilobolus”, „Musicians Concert”, „Adele Myers and Dancers”, „Cedar Lake Contemporary Ballet”, „John Jasperse Company”, „Ballet Preljocaj”, „Faculty Concert”, „Tere O’Connor Dance”, „Paul Taylor Dance Company”, „On Their Bodies)”, „Footprints”. >>>

Vavila Popovici – Credința trebuie să ne unească!

„Dacă oamenii sunt atât de răi, având o religie,
cum ar fi, dacă nu ar avea-o?”
  Benjamin Franklin

Zilele acestea am citit articole și comentarii care m-au întristat. Până acum Biserica era criticată că rămâne în urma spiritului vremii, acum, că o ia prea înainte. Totul îi deranjează pe necredincioși, pe cei care dintr-un spirit de revoltă sau chiar ură, desconsideră religia și biserica și pe cei care o conduc. Petre Țuțea spunea: „… Între un credincios și un necredincios, nu există nici o legătură. Ăla e mort, sufletește mort, iar celălalt e viu și între un viu și un mort nu există nici o legătură…”.
Fără pic de condescendență, jurnaliști și comentatori atacă Biserica, vorbesc împotriva Religiei. Și știm că întotdeauna Bisericii, dar și preotului care ocupă un rol major în viața noastră, trebuie să li se acorde respectul. Cred că Dumnezeu este Cel care are dreptul să judece Biserica și preoții; orice preot poate greși, dar el va da seama înaintea lui Dumnezeu pentru binele și greșelile sale. Mă întreb de ce mai avem nevoie de Biserică, de preoți, de ce ne mai botezăm copiii, de ce ne înmormântăm creștinește părinții, dacă-i hulim? Fără să fim experți în teologie, ne dăm seama că mergând la Biserică, ascultând slujbele și predicile, simţim că sufletele noastre se ataşează de Biserică, înțelegând și iubind Divinitatea. Părintele Ilie Cleopa, renumit trăitor al credinței ortodoxe, spunea: „După cum nu se amestecă aurul cu cenușa, așa nu se amesteca la preot păcatele lui cu harul care este dat de la Dumnezeu, măcar de ar fi el cât de păcătos”. >>>

Vavila Popovici – Solidaritatea

POPOVICI-Vavila-wb[1] - CopyAvem nevoie unii de alții!
„O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă.” Thomas Mann

Solidaritatea este coeziunea socială bazată pe dependența indivizilor unul față de celălalt în cadrul societăților avansate. În societățile simple ea se bazează în principal pe rudenie și valori comune. În cele complexe, există alți factori care contribuie la sentimentul de solidaritate socială.
Solidaritatea socială constituie un ansamblu de interese, idei, credinţe, sentimente şi opinii care creează un scop, o dorinţă pentru un mod unitar de acţiune şi reprezintă un mediu care generează capital social. Politica socială este dusă în general în favoarea acestei atitudini de solidaritate, având în vedere programe şi acţiuni îndreptate spre rezolvarea diferitelor probleme sociale. Acest proces cuprinde deopotrivă implicarea autorităţilor publice, acţiunile organizaţiilor neguvernamentale şi acţiunile persoanelor individuale, reunind sectoarele public, privat şi societatea civilă. Politica socială se defineşte în cadrul principiilor, valorilor şi tradiţiilor ce guvernează relaţiile sociale dintre indivizi, grupuri, comunităţi şi instituţii cu referire la alocarea resurselor şi nivelul bunăstării populaţiei. >>>

Vavila Popovici: Rostul gândirii

POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy„Cumpăneşte-n gând cuvântul şi în faptă gândul.” William Shakespeare

Subiectul acestor rânduri a fost inspirat de un dialog. Făceam niște supoziții cu privire la viitor și am fost acuzată că prea mă gândesc la viitor fără să trăiesc clipa prezentă. În acel moment m-am trezit ca dintr-un vis și am privit câinele din preajmă care avea între labele sale un os pe care-l rodea. Am exclamat: „Ce fericit este animalul! El nu gândește la ziua de mâine!” Scrie un eseu pe tema asta! mi-a replicat persoana respectivă. Și iată cum am alunecat spre Gândire, proces al cunoașterii pe care-l alăturăm senzațiilor, percepțiilor, reprezentărilor, memoriei, imaginației. „Gândirea este un act, un cutremur al nervilor” spunea Mihai Eminescu; o îndeletnicire doar a omului, una dintre puținele însușiri care ne diferențiază de celelalte regnuri. Ea presupune o dezvoltare intelectuală, capacitatea de a raționa, de a face legătura logică între un eveniment și o consecință, de a chibzui posibilitățile și șansele. Gândirea este specifică fiecărui om, deosebindu-se prin calitățile lui de înțelegere și acestea funcție de nivelul atins prin cultură și educație.

Cu ajutorul gândirii omul se perfecționează, sau cum s-ar spune își lucrează, își șlefuiește propriile idei și aceasta se realizează în societatea în care trăiește, ajutat fiind de ea, sau dimpotrivă, uneori bulversat, ori împiedicat, să gândească. Decelarea gândurilor ne aparține, deoarece ni se pot prezenta si lucruri deformate, întâmplări sau judecăți false, neadevăruri. Sofocle spunea: „Când un zeu îi pune omului gând rău, mai întâi îi rătăcește mintea”. M-am gândit că în acest mod se pot spăla creierele de ceea ce au bun și folositor în ele. Dirijându-ne gândirea pe căi greșite, se poate ajunge la înglobarea în „turmă” de care vorbea înțeleptul nostru Petre Țuțea. Mass-media din zilele noastre atâta timp cât dă dovadă de corectitudine și de neapartenență politică reușește să ne ajute, alteori reușește să ne încorporeze în acea „turmă” cu minți rătăcite. Norocul nostru este că o parte din populație încă mai gândește logic, rațional, nefiind infectată de „vermine” ale societății. >>>

Vavila Popovici – Insolenţa vs. Bunacuviinţă

POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy„Înaintea prăbușirii merge trufia și semeția înaintea căderii.” (Pilde 16,18)

Pentru convieţuirea armonioasă în societate, încă din timpuri străvechi s-au impus unele reguli de purtare între oameni. Unele dintre aceste reguli au fost cuprinse în legi, altele s-au păstrat în sufletele oamenilor, printr-o așa numită simțire și atitudine cuviincioasă, ea alcătuind cele mai minunate reguli. „Ce nu opreşte legea, opreşte buna-cuviinţă” consemna Seneca, filozoful roman, marele moralist din vremea împăratului Nero, care cu tonul său creștin al recomandărilor morale și-a asigurat o puternică influență și o îndelungată supraviețuire.

În zilele noastre este foarte des întâlnită atitudinea insolentă care încalcă regulile morale. Ea este nuanțată prin cuvintele impertinență, obrăznicie, neobrăzare, nesimțire, devenită chiar fenomen al societății, la bază având aroganța, sentimentul de superioritate. Vârsta, se pare, nu mai are prea mare importanță, insolența fiind întâlnită la oameni de diferite vârste. O întâlnim atât la tinerii lipsiți de experiență, de educație, cât și la oamenii maturi, trecuți oarecum prin experiența vieții și de la care ne-am aștepta să se comporte civilizat. Înaintarea în vârstă nu implică neapărat înțelepciunea, deși ar trebui. Dacă la tinerețe ea mai poate fi pusă pe seama lipsei de gândire pentru o bună alegere, a anturajului necorespunzător, a  modelelor negative, deci, oarecum mai puțin condamnabilă, la maturitate, atunci când omul este în plină activitate, dovada insolenței este mult mai gravă, întrucât ea este generatoare de greșeli în defavoarea celor din jur. >>>

Vavila Popovici – Caracterul și comportamentul

Vavila Popovici„Cunoaşte-ţi inamicul şi cunoaşte-te pe tine însuţi; dintr-o sută de bătălii, nu te vei expune nici unei primejdii” Sun Tzu

Prin Caracter înțelegem felul de a fi al unui individ, definit ca ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale și care se manifestă prin comportament – idei, atitudini și acțiuni. Caracterul este ereditar și în cele din urmă se însumează cu cel dobândit.
Caracterul este „o carte de vizită, nescrisă pe hârtie, dar săpată în adâncul ființei” care te prezintă oriunde, oricând și oricui. „Caracterul este ca un arbore și reputația este ca o umbră…” spunea Abraham Lincoln. Mai în amănunt: felul în care te îmbraci, felul în care îți alegi prietenii („Spune-mi cu cine te împrietenești, ca să-ți spun cine ești.”), felul în care te ții de cuvânt („Cuvintele sunt vocea inimii”), prin punctualitate – calitatea de a face lucrurile la timp („Punctualitatea este politețea regilor”), prin profunzimea gândurilor și seriozitatea lor („Tot ce există în mine ca seriozitate, provine din lumea copilăriei”), prin preferința față de lucruri și oameni de valoare, prin bunătate, gust și aprecierea frumuseții intelectuale, acea frumusețe care nu înseamnă a ști multe, ci a ști ceea ce trebuie și aici aș menționa părerea unora: „Mai bine caractere fără cultură decât cultură fără caracter”, prin comportamentul în familie, în biserică etc. Toate acestea determină caracterul pe care îl ai. Nu putem să ni-l ascundem, căci el iese la iveală. Toate vorbele, mișcările, faptele noastre ne trădează. Caracterul cu care ne naștem trebuie cizelat, dezvoltat cu ajutorul voinței și al rațiunii. Până la urmă „ești, ceea ce ai știut să-ți adaugi”. >>>

Vavila Popovici: Uța-uța cu bărcuța

Celebrul vals „Valurile Dunării” care s-a bucurat de un enorm succes la sfârşitul anilor 1800, a fost inspirat de o frumoasă poveste de dragoste petrecută în orașul Lugoj, din România. Autorul celebrei melodii care s-a cântat în deschiderea Expoziţiei Universale de la Paris în anul 1899, în aranjamentul pianistului francez Emile Waldteufel, era Iosif Ivanovici, un bănăţean hărăzit cu mare talent muzical, instrumentist, dirijor de coruri, fanfare şi compozitor. Creaţia sa a însumat valsuri, cadriluri, polci, mazurci, piese de inspiraţie populară, marşuri militare, dar şi piese pentru pian, sau pentru voce cu acompaniament de pian. Iosif Ivanovici şi-a făcut un nume în lumea muzicală mai ales prin strălucitoarea compoziţie „Valurile Dunării”. Datorită popularității, inclusiv în epoca în care a fost creat, la sfârșitul secolului XIX, celebrul vals a fost adesea atribuit greșit lui Johann Strauss – fiul, care compusese o altă piesă celebră – „Dunărea albastră”, lăsând în urma lui un vals nemuritor, cunoscut în toată lumea..
„Valurile Dunării” a fost publicat și în Statele Unite ale Americii, câțiva ani mai târziu. Marlene Dietrich îl cânta la pian într-un film de mare succes al anilor 1930. Câțiva ani mai târziu piesa a apărut cu versuri adaptate în engleză „Oh, how we danced on the night we were wed!” și cu un nou nume, „The Anniversary Song”, în filmul „The Jolson Story” din 1946. >>>

Fragment din cartea „Popasurile vieții” de Vavila Popovici

coperta popasuri_text negru„Haideți să mergem cu mașinile la bisericuța din Borzești!” am auzit un glas în receptorul telefonului. Un grup de medici hotărâseră să meargă acolo la Înviere. Orele douăzeci și trei. Ultimele telefoane zbârnâiau: „Gata?” „Gata! Acum ieșim din casă.” Afară era frig, dar era primăvară. Din nou simțeam mirosul reavăn al pământului ce se ridica până la nările mele dornice de parfumul primăverii, de aerul proaspăt al nopții. Prea stăteam toată ziua în mirosurile de chimicale emanate de instalațiile combinatului. Paștele în acel an venise nici prea devreme, nici prea târziu. Oricum, zăpada fugise demult, mugurii începuseră să se desfacă. Câțiva zeci de metri pe jos și am ajuns în fața spitalului unde era parcată mașina noastră. Acolo era punctul de întâlnire cu ceilalți.
Oricât de laici am fi fost – dar nu eram noi cei din grup – în noaptea aceea, în suflete se revărsa smerenia învățată în copilărie, dorința de a respecta o tradiție scumpă, aceea de a ne aminti de momentul Învierii Domnului. Pentru noi, dornici de a pleca la Biserică, nu existau semne de întrebare despre Înviere. Ne-am urcat în mașini și am ajuns curând în fața bisericii. Am coborât tăcuți și liniștiți, încadrați perfect sufletește în acele clipe ale credinței. Era lume puțină la hotarul dintre noapte și zi. Mă întrebam oare când ne vom întoarce din nou cu fața la Dumnezeu? Când vor înțelege toți oamenii semnificația cumplitului sacrificiu pe Drumul Crucii? Clopotele de Paști le vor putea reaminti că binele va rodi respectând morala creștină? În tăcerea profundă, sunetul de aramă, acel dangăt melodios al clopotelor a spart tăcerea nopții. În sufletele noastre și-a făcut loc reculegerea și înălțarea, pătrunși fiind de misterul divin al Învierii. Slujitorii bisericii au apărut în veșminte strălucitoare, cu făclia aprinsă și cu chemarea sfântă: „Veniți să primiți lumină!” Rând pe rând s-au aprins alte făclii, într-o înlănțuire de mâini tremurânde. S-a cântat „Hristos a Înviat!” >>>

Ipostazele iubirii – Două cărți de Vavila Popovici: „Dialoguri îndrăgite” (interviuri) și „EL și iubirea” (versuri)

VavilaNenumărate sunt ipostazele acestei deosebit de complexe și complicate stări psiho-emoționale, pe care omul o suportă – preamărind-o și detestând-o în egală măsură – și pe care o numește cu două cuvinte: dragoste, iubire. Cuvinte care, deși folosite până la istovire, nu și-au pierdut nici înțelesul concret, dar nici pe cel sublim, euforic și blând mângâietor. Este adevărat că omul mai folosește și un al treilea cuvânt: amor. Acestuia, însă, omul i-a adăugat și o conotație mai puțin măgulitoare, care ține de o ipostază mai lumească a stării despre care vorbim. Mai puțin… lirică, cum s-ar mai putea spune, dacă vrem să ocolim o exprimare vulgară. Nu ar fi cazul…
Spun cei care se pricep mai bine și au cercetat fenomenul, cum să dragostea ar fi cea mai amplă, cea mai puternică și cea mai greu de analizat dintre stările pe care omul, de când a apărut el, le trăiește. Și, slavă Domnului, nu se poate plânge de… sărăcie, cel puțin în acest sens. Fără dragoste, spun tot cei ce se pricep mai bine, ființa simțitor-gânditoare ar fi un obiect oarecare sau, în cel mai bun caz, o viețuitoare ca toate celelalte. Prin urmare, se poate conchide că dragostea (iubirea) este cel mai prețios dar primit de om de la Dumnezeu. După cel al vieții în sine, se înțelege. Acest adevăr se desprinde și din paginile celor două recente cărți semnate de Vavila Popovici, la fel cum el se regăsește și în celelalte scrieri ale sale. Starea de iubire, în multiplele ei ipostaze, este, de fapt, o permanență în cazul distinsei autoare.
Din mai multe puncte de vedere, titlurile celor șase interviuri din „Dialoguri îndrăgite” sunt, la fel ca și titlul cărții, sugestiv-sintetice, ele relevând, toate la un loc și fiecare în parte, miezul subiectului (temelor) în discuție: „Poezia – respirația lui Dumnezeu”, „Premiile literare se dau după criterii politice, regionale, clientelare, lobbistice” (Dan C. Mihăiescu), „A nu vorbi despre tine este o foarte nobilă ipocrizie”, „Per aspera ad astra”, „Cum a lăsat-o Elena Ceaușescu pe Vavila Popovici fără dreptul de a-și tipări propriul volum”, „Am iubit și iubesc mult țara mea frumoasă – România”. Este adevărat, titlurile interviurilor cu numerele doi, trei și patru sunt citate, rețineri din bogatele lecturi ale autoarei, care, pe lângă scrierea propriilor cărți, obișnuiește să le citească și pe ale altora. Ceea ce, să recunoaștem, nu e chiar de ici, de colo… >>>

Vavila Popovici: Fenomenul istoric – reversibil sau ireversibil?

POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy„Istoria lumii este tribunalul lumii.” Friedrich von Schiller

Proverbele sunt vorbe pline de înțelepciune. Ele provin din experiența vieții celor care au existat înaintea noastră și a căror existență s-a înscris în istoria acestei lumi. „Un nebun aruncă o piatră și zece înțelepți se chinuiesc s-o scoată”, este proverbul românesc pe care-l aud tot mai des în ultima vreme. Chiar așa? Multor înțelepți un singur nebun le poate da de furcă? Cert este că fiecare dintre noi simte dezordinea din jurul său, libertatea fără de măsură și de reper, disproporția covârșitoare între cei bogați și cei săraci, mizeria morală care include vicii, păcate și atitudini provocatoare. Ordinea a lăsat demult loc haosului, dar să ajungem până la o gravă turbulență – ea fiind una dintre manifestările haosului – parcă nu ne-am fi așteptat. Există credința unora că s-a pierdut legătura cu dimensiunile mai înalte ale conștiinței, dimensiuni spirituale și, din această cauză s-ar produce o involuare, omul ajungând la o „specie dăunătoare, ce ar putea distruge întregul Univers”. Oare nu mai cunoaștem Calea care trebuie urmată? Un destin neînțeles ne condiționează existența?
Există, totuși, în profunzimea ființei umane dorința de regăsire a adevăratei naturi, de ieșire din visul materiei și de întoarcere la spiritualitate, la divinitatea care veghează și ne îndrumă calea vieții. Dar pentru regăsirea adevăratei Căi, trebuie să ne oprim din drum, să cugetăm, să decelăm între bine și rău și numai apoi să mergem mai departe. Vocea interioară, vocea sinelui trebuie să fie mai puternică ca cea a Egoului. Numai ea ne poate face să cunoaștem Calea ce trebuie urmată. Comparând apoi lumea de ieri cu cea de astăzi, adică reflectând asupra istoriei, am putea, cu ajutorul minții, să alegem, cu o mai mare ușurință, binele pentru lumea în care trăim. >>>

Vavila Popovici – Uniți în cuget și simțiri?

POPOVICI-Vavila-wb[1] - Copy„Valoarea unui om rezidă în ceea ce dă el și nu în ceea ce este capabil să primească.”
Einstein

Viața noastră sufletească, liniștită sau zbuciumată, este ecoul vieții sociale în care trăim. Și cum să fim liniștiți, când ne ajung la urechi, sau ni se prezintă în fața ochilor pe ecrane, zgomotele, imaginile calomnierii zilnice? Bârfim, clevetim, defăimăm… Demolăm valorile reale, distrugem reperele morale și intelectuale ale nației noastre. Nu este suficient că din afară stau unii pregătiți să ne lovească? Ne lovim și noi în interior, lovim în ceea ce avem mai de preț – cultura, în oamenii valoroși care mai sunt, în loc să ne bucure existența lor. Distrugem năzuința, lupta și dobândirea acelui ideal: „uniți în cuget și simțiri”.
Defăimători sunt destui, apărători mai puțini, și-atunci calomnierea crește ca o ciupercă, în libertatea ei de a sugruma binele, frumosul. Pentru defăimători nu există sentimentul smereniei care ar fi apanajul inteligenței, nu există respect față de oamenii valoroși ai nației, acei intelectuali care se străduiesc să ne deschidă mințile, să ne deschidă ochii asupra unor lucruri care sunt învăluite în ceață. Chiar dacă nu întotdeauna dreptatea este de partea lor, dar întotdeauna ei provocă un dialog cu conștiința noastră. Oamenii de cultură din sfera literaturii se străduiesc și scriu, actul scrierii fiind un act civilizator, ei ne ridică pe o treaptă superioară. Mario Varga Llosa spunea: „datorită literaturii descifrăm, cel puțin parțial, această hieroglifă care este de multe ori existența…” >>>

Vavila Popovici – Grandomania

„Două lucruri sunt infinite: universul și prostia, dar despre univers, nu sunt așa de sigur.”
Einstein

Cuvântul – grandomanie semnifică „mania de a se crede om însemnat, valoros, de a-și acorda o importanță nejustificată”. Grandomania se naște din egoism și este rudă cu prostia sau răutatea, cu atitudinea obraznică și sfidătoare definită ca aroganță. Un grandoman este incapabil de a se aprecia corect și în acest context, din egoismul exacerbat al persoanei respective, ia naștere starea patologică. Persoana își apără cu agresivitate poziția obținută prin lupta în care a folosit diferite metode, printre care și minciuna, ca scut al intențiilor sale.
În viața noastră de toate zilele avem suficiente exemple de egoism, nu mai puțin istoria ne oferă multiple exemple de luptă pentru ocuparea unei trepte într-o ierarhie, alteori pentru puterea materială, grandomania dovedindu-se a fi asemenea „unei clădiri cu etaje, dar căreia îi lipsește parterul”, clădire ce se poate surpa cu ușurință la un „cutremur”. Planurile de luptă sunt făcute din timp, lupta se duce deschis sau perfid, brutal; o aceeași luptă de veacuri care bulversează lumea, dusă de oameni care se supraevaluează, își auto-glorifică calități inexistente. Puțini oameni ajunși într-un rang superior știu să se comporte modest și demn. Cei mai mulți se urcă pe un piedestal, de unde privesc spre mulțimea din jur cu detașare și dispreț în suflet, vanitatea le exacerbează dorința ca mulțimea să le recunoască meritele, statutul de „om cuceritor”. Întâlnim la tot pasul în viața noastră persoane cu dorința obsesivă de epatare, de afirmare, de dominare; spațiul în care trăiesc neputându-l îmbunătăți, recurg la extindere, deformând adevărul istoric. >>>

Vavila Popovici – Demnitate și curaj

Acolo tine-ți căruța, departe de apa care clocotește și de vârtej”Aristotel

Cuvântul Demnitate, ne spune DEX’98 vine din limba latină, dignitas –atis (după demn), însemnând „Calitatea de a fi demn, atitudine demnă; autoritate morală, prestigiu; gravitate, măreție”.
Demnitatea este una dintre virtuțile cu care se naște omul. Aristotel spunea despre această virtute morală că ea devine „o deprindere care rămâne sub formă de dispoziție activă”. Ea nu trebuie lăsată să doarmă în ființa noastră, ci veșnic să fie trează, să existe acea insomnie a demnității în sufletul omului, în societatea în care trăim și care trebuie să fie condusă de oameni demni și curajoși.
Demnitatea este necesară oricărui om. Dar nu toți oamenii sunt demni și vorba, tot a lui Aristotel, să ne ținem departe de cei lipsiți de demnitate, spre a nu fi luați în vârtejul lor și a ajunge la fundul unei ape. Învățătura creștină consideră demnitatea umană un dar divin, care indiferent de condițiile în care trăiește individul, are în față chipul lui Dumnezeu ca exemplu. Sau, cum frumos a spus Dan Puric într-o conferință a sa, ea – demnitatea – poate fi „a doua naștere – demnitate dobândită”. >>>

Vavila Popovici: ,,Dreptatea de partea cui?” – fragment din cartea „Popasurile vieții” în curs de apariție

Manastirea PutnaLa Putna, cu fruntea plecată-n dantela verde a pământului,/ ascult taina ţărânei şi-al strămoşilor plâns./ Un clopot cu sunet solemn rupe tăcerea,/ chemând credincioșii la slujbă./ Mă ridic brusc, îmi fac semnul crucii,/ Aminte-mi aduc de clipă și de Dumnezeu:/ „Îngerul Iubirii este prezent în delicatele fire de iarbă,/ căci iubirea este în a da…”/ Și mare e iubirea Ta, Doamne!/ O lumină diafană scaldă totul din jur,/ privirea-mi caută-n zadar/ orizontul dincolo de hotar;/ sărut cerul, pădurile verzi,/ pământului îi cer iertare pentru neputință/ și pentru multele semne de întrebare./ Căci ne-iubirea este în a se lua!/ Mă apropii de lespedea mormântului lui Ștefan,/ privesc vrejurile meandrice – funii ale cerului…/ Mă-nchin măreției lui, spun o rugăciune/ și-ntreb cerul:/ Unde ești Ștefane Mare? Unde e Moldova ta?
Crescând, au început să mă intereseze cărțile din biblioteca casei noastre. Nu îmi amintesc să fi avut ambiții pentru note sau premii, doar acea poftă de a afla cât mai multe din cărți. Deschideam atlasul vechi și îl rugam pe tata să-mi arate unde m-am născut. Cam pe atunci tata a considerat că trebuie să-mi ţină câteva lecţii de istorie: „În urma pactului dintre Hitler şi Stalin, Basarabia, Bucovina de Nord, mai corect spus Nordica Bucovină şi Herţa, adică 51.000 de kilometri pătraţi din pământul nostru românesc ne-au fost furaţi. După un an, în iunie 1941, Hitler a atacat Rusia. După abdicarea regelui Carol al II-lea, Ion Antonescu a fost prim ministru şi conducătorul statului. Noi, spunea tata, am luptat alături de armata germană. Ion Antonescu a ordonat: „Soldaţi, treceţi Prutul!”, să putem ajunge la Nistru, să recucerim teritoriul furat”. >>>

Vavila Popovici – Nevoia de altruism

Vavila Popovici„Adevărata societate trăiește în noi înșine”, sunt cuvintele filozofului italian Giovanni Gentile (1875-1944). Sistemul lui filosofic este considerat idealist, întrucât pentru el ideea – creațiunea spiritului nostru – este singura care ne poate spune ceva. Nu admite nimic care să nu fie înăuntrul conștiinței. El consideră întreaga existență spirituală un act viu, în fiecare clipa altul: „Atâta spirit, atâta bogăție spirituală, câtă viață spirituală în act”. Se bazează pe înțelepciunea filosofiei creștine: „Adevărul este înăuntrul omului, nu în afară”; „omul nu e om de la natură”; „omul este om întrucât se face om”; „omul este o eternă făgăduință”. Conform concepției sale, Societatea trebuie concepută ca un sistem de sfere concentrice, în care sfera cea mai apropiată de centru este omul cu raza cea mai scurtă, apoi familia, comuna, națiunea, omenirea, universul, centrul fiind cel mai viu, cel mai activ, din care iradiază voința noastră. Dacă s-ar stinge lumina acestui centru, întreg sistemul ar intra în întuneric. Lumea morală deci, este creată, susținută de vigoarea fiecăruia dintre noi, conform celor semnalate mai sus: „Adevărata societate trăiește în noi înșine!” >>>

Unirea Principatelor Române

unirea_principatelorÎn fiecare an, în ziua de 24 ianuarie, sărbătorim Unirea. Ideea Unirii Moldovei şi a Ţării Româneşti, avansată încă din secolul al XVIII-lea a devenit, după războiul Crimeii (1853 – 1856), o temă de prim plan a dezbaterii politice, atât în cele două Principate, cât şi pe plan internaţional. Situaţia externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei şi hegemonia politică a Franței ofereau un context prielnic punerii în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât împăratul Napoleon al III-lea, dorea un bastion răsăritean favorabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească. Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (1856) prevedeau intrarea Principatelor Române sub garanţia colectivă a puterilor europene, revizuirea legilor fundamentale, alegerea Adunărilor ad-hoc care să exprime atitudinea românilor în privinţa unirii, integrarea în graniţele Moldovei a trei judeţe din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune „bazele viitoarei lor organizări”. La 22 septembrie 1857 s-a adunat Divanul Ad-hoc al Moldovei – favorabil unirii, iar la 30 septembrie cel al Țării Românești; prin documentele redactate au pus bazele fuzionării celor două principate. Adunările ad-hoc aveau caracter consultativ şi erau alcătuite din reprezentanţi ai bisericii, marii boierimi, burgheziei, ţărănimii clăcaşe, cu scopul de a face propuneri referitoare la realizarea Unirii Principatelor Române. Între ţăranii fruntaşi care au luat parte, împreună cu boierii, cu episcopii şi cu mitropolitul ţării la Divanul ad-hoc din Moldova, în 1857, a fost şi vrânceanul Ion Roată, om cinstit şi cuviincios, cum sunt mai toţi ţăranii români de pretutindeni. Desfiinţarea hotarului de la Focşani >>>

Vavila Popovici – Morala şi democrația

Vavila_Popovici.11b „Democrat înseamnă cineva care vrea să înalțe poporul pe umerii săi,nu cineva care vrea să se înalțe el pe umerii poporului.” – Nicolae Iorga

Platon, filozof al Greciei antice, discipol al lui Socrate şi învăţător al lui Aristotel, a elaborat specia literară a dialogului, în care problemele filozofice au fost relatate prin intermediul mai multor interlocutori. Mitul peşterii constituie unul dintre dialoguri, în care s-a folosit o imagine alegorică a lumii şi a modului cum poate fi cunoscută această lume, alegoria fiind: Peştera – lumea sensibilă, lumea noastră obişnuită, prizonierii din peşteră – noi oamenii, cărora ni se pare că aceasta este singura lume reală. În Republica – cartea a VII, Platon arată în ce sens trebuie înţeleasă lumea cu ajutorul gândirii logice: prizonierii dintr-o peşteră nu văd niciodată lumina soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe pereţii peşterii de către un foc; între prizonieri sunt unii care disting trecerea umbrelor cu mai multă perspicacitate, fiind mai ageri la minte, memoria ajutându-i să recunoască ordinea în care se perindă obiectele.

>>>

Master Chorale – „Joy of the season”

„Fără muzică viața ar putea fi o eroare.” Friedrich Wilhelm Nietzsche

Muzica corală este o compoziție muzicală destinată să fie cântată de mai multe persoane care formează un grup numit cor. Corala vine de la cuvântul latin medieval choralis, derivat din cuvântul grecesc chorus = cor, de la cuvântul cor luându-și numele genul muzical interpretat de coruri mixte. Muzica corală se clasifică în două categorii distincte: fără acompaniament instrumental, și cu acompaniament instrumental. Corul cu acompaniament instrumental se împarte și el în două categorii: acompaniat de un singur instrument (de obicei orga), și acompaniat de orchestră.
În Evul Mediu corul era muzica sacră cântată la unison, mai târziu s-a cântat pe mai multe voci, ajungând să fie preluat și de muzica laică reprezentată de marii compozitori: Johann Sebastian Bach, Brahms, Mendelssohn Bartholdy și alții.
În data de 10 decembrie 2013, ora 7,30, la Centrul Artelor Performante din orașul Raleigh am ascultat concertul Coralei din Carolina de Nord, intitulat „Joy of the season” (Bucuria sezonului). Această corală a fost fondată în anul 1942 și a devenit performantă în foarte scurt timp >>>

Vavila Popovici – Banii și viața

copie-a-vavila_popovici-01b„Dacă banul pentru dumneavoastră este speranţa de independenţă, nu va fi niciodată el. Singura siguranţă pe care un om o va avea în această lume este o rezervă de cunoştinţe, experienţa şi capacitatea.” – Henry Ford

Cu mii de ani în urmă, în așa numită Epoca de piatră, strămoşii noştri europeni trăiau din vânat sau lucrau pământul. Metalele încă nu fuseseră descoperite, prin urmare, oamenii lucrau folosind unelte de piatră, de unde și-a luat denumirea epoca respectivă. Femeile şi bărbaţii din acea Epocă nu aveau bancnotele şi monedele pe care le utilizăm noi în prezent, dar făceau schimb de bunuri de valoare între ei, schimb care purta numele de troc. Când oamenii au învăţat să prelucreze metalele, schimburile au devenit mai uşoare, întrucât metalele, precum aurul, argintul, cositorul şi fierul, reprezentau o valoare pentru toată lumea. Schimbai ceva pentru o anumită cantitate de metal, iar ulterior, puteai să folosești părți din metal pentru a-ți plăti dările. Era o posibilitate de schimb, de măsură a valorii. >>>

Mărturisiri întru sinceritate

MarturisiriCoperta„Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire şi Frumuseţe. Ni se întâmplă să închidem ochii şi să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumuseţea gândurilor reflectată în ochi pleacă şi ajunge în sufletele altor fiinţe… Frumuseţea este promisiunea fericirii», scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.
Dacă vom folosi mai mult inima decât cântarul minţii, vor intra cu uşurinţă şi Adevărul şi Iubirea şi Frumuseţea.”
Preluate din finalul eseului „Adevărul, Iubirea şi Frumuseţea”, cele două alineate sunt înfăţişate cititorului şi pe coperta a patra a celui de al treilea volum de „Articole, Eseuri”, publicate de Vavila Popovici în America – Made in the USA, Charleston, SC, 03 July 2013 – acolo unde scriitoarea din Piteşti trăieşte de nu prea mulţi ani. Am luat-o de la sfârşitul cărţii nu dintr-o hachiţă de comentator ce se vrea cu orice preţ spectaculos, ci dintr-un motiv cu mult mai serios, mai justificat şi mai credibil în demersul meu. Acela de a prezenta cât mai argumentat o carte care împlineşte în chip admirabil o lungă şi rodnică muncă literară, o carieră care se află în plină desfăşurare. În opinia mea, fragmentul de mai sus poate fi interpretat ca o sintetică concluzie a textelor cuprinse în volum, dar şi – mai ales – ca o mărturisire de credinţă. Vavila Popovici – spirit amplu instruit, profund, delicat şi franc – îşi defineşte portretul de om creator adăugând desenului de până acum tuşe noi, cu nuanţe şi mai bine definite şi cu adaosuri de culoare perenă. Ea a atins altitudinea maturităţii creatoare deopotrivă în dimensiune şi substanţă, notorietatea de care se bucură, în ţară şi dincolo de fruntarii, dovedindu-se dreaptă apreciere şi bună răsplată. Plata venită dinspre partea cititorilor – alături de cea a exegeţilor – fiindu-i supremă satisfacţie.

>>>

Aurul din poezia lui Nicolae Labiș

Nicolae Labis„Poetul înțelege natura mai bine decât savantul.” – Novalis

Creația poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieții lui, este astăzi prea puțin cunoscută. „Buzduganul generației șaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din județul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă și tisă, cu cerbi, căprioare, râși, cocoși de munte și alte aripate, cu furtuni și încremeniri…”, după cum nota scriitorul argeșean Vladimir Streinu. Fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, Nicolae Labiș a început școala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat școala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.
A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, și la 16 ani în Viața Românească din București, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel național ținută la București, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi.

>>>

Vavila Popovici – fragment din volumul în pregatire ,,Popasurile vieţii”

Vavila PopoviciAlba Iulia

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.” Antoine de Saint – Exupery

Căci cea mai de preţ avuţie pe care o avem în viață ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoaștere și ne dă încredere în viaţă. Acum, copilăria mi se arată ca o prințesă îmbrăcată în straie vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, plutește undeva în văzduh și uneori îmi vorbește de locurile prin care am trecut, îmi amintește…
Din orășelul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al orașului Alba Iulia, oraș cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureş, în podişul Transilvaniei – zonă centrală a țării noastre – vegheat de Munţii Apuseni şi de Carpaţii Meridionali, cu vestitele vârfuri Pătru și Șurianu ai munților Sebeșului. Revenisem de fapt în zona județului Alba, orașul Alba Iulia fiind la distanță rutieră de Câmpeni de numai 80 km. >>>

La aniversare – de 2 ani împreună

Aleasă preţuire, urări de ,,înainte” şi alpinism tematic, acestui Mesager multiplu al gândului muşat, revistei Melidonium, ajunsă la 2 ani de fiinţare, urări şi preţuire ce le dorim să fie şi pentru cei cu rânduri, bogate-n har şi farmec literar, cuprinşi în paginile ei, ca şi la cei cu truda nu uşoară, în a o întrupa, mai mult decât se cere azi în lume.

                                                                                           eseist Gh. A. M. Ciobanu – Roman

***

La aniversarea celor doi ani de existență, Melidonium rămâne un exemplu de rezistență culturală într-un peisaj tot mai sărac, în vremuri nu tocmai favorabile din multe puncte de vedere. Bucuria pe care o produce fiecare număr al revistei rămâne raza de speranță în mai bine. E bine că există, încă, semeni promotori de literatură de calitate și acesta este un semn încurajator. Nu-mi rămâne decât să vă urez curaj, putere de muncă spre bucuria noastră a cititorilor. La mulți ani, Melidonium !
                                                                                                   Sergiu Găbureac – Bucureşti

***

Melidonium, revistă de suflet românesc

Şi dacă “La început a fost cuvântul si cuvântul era Dumnezeu…” înseamnă că exprimarea lui se defineşte nu doar ca primordialitate a existenţei ci şi ca moment al contopirii cu divinul, cu excepţionalul, cu conştiinţa superioară.
Artizanul scrisului, mânuitorul de cuvinte, cel care le alege, le şlefuieste si le leagă în înţeles, dă consistenţă ideii, face ca abstractul să se întrepătrundă cu sfera realitaţii concrete, adună pâlpâirile nedefinite ale sufletului în spaţiul clar conturat al sentimentelor. El poate reproduce astfel , la altă scară, actul creator. Acesta devine valid, însă, doar atunci când mesajul lui işi găseşte cititorul, acel cititor pregătit să şi-l însuşească, apt să-l decodeze servindu-se de acelaşi mecanism mental, folosind aceleaşi instrumente intelectuale şi sufleteşti, cheltuindu-şi pentru aceasta timpul, strădania şi inteligenţa. Este, desigur, un fenomen bivalent pe care, prea tehnic, l-am putea numi comunicare – receptare, dar care, în adâncul său, reprezintă o subtilă şi sofisticată împărtăşire a spiritelor. El nu se poate petrece oricum şi nici oriunde. Cartea, cartea adevărată, revista de cultură…sunt acestea spaţii binecuvântate în care cel care scrie şi cel care citeşte, absorbindu-se unul pe celălalt, se împlinesc întâlnindu-se. “Melidonium” este unul dintre ele.
Frumoasa noastră revistă, în viziunea doamnei Emilia Ţuţuianu, care o îmbogăţeşte cu harul, munca şi inima sa, este oaza verde iscată pe întinsul cenuşiu al unei lumi prea frământate, care, prea grăbită, prea încrâncenată în confortul material, aleargă să şi-l asigure. Luminând în pragul aniversării sale, cuminte si deschisă, publicaţia, deşi aparţine comunităţii romaşcane, se adresează tuturor celor care simt romaneşte, oriunde s-ar afla ei.
Din Arizona cea fascinantă, unde mijlocul lunii noiembrie îmbracă in flori grădinile deşertului, în calitate de colaborator, dar mai ales de cititor al revistei “Melidonium”,
îi mulţumesc acesteia că există şi îi urez
                                     LA MULTI ANI!
                                                                                          Iulia Roger Barcaroiu – Arizona

***

2 ani de existență! Pe scara timpului s-ar putea să nu însemne prea mult, dar, pentru acei care, zi de zi,  s-au implicat în această dificilă activitate, acești doi ani s-ar putea să pară o veșnicie. Felicitări tuturor acelora care, sacrificându-și timpul, au pus (și continuă să pună) umărul la edificarea limbii și literaturii române. La acest ceas aniversar gândul meu este alături de dumneavoastră.        La mulți ani!

                                                                                                Adrian Erbiceanu – Montreal

>>>

Încredere vs. neîncredere

Vavila PopoviciPrietenia sfârşeşte acolo unde începe neîncrederea. – Seneca

Conform dicționarului, ÎNCREDEREA se definește prin a pune temei pe cinstea, pe sinceritatea cuiva; a se bizui, a conta pe cineva sau pe ceva.
Încrederea ne dă liniștea sufletească de care avem nevoie în foarte multe aspecte ale vieții: în familie, în societate, în oamenii cu care lucrăm și cu care avem relații, în credința pe care o purtăm cu noi de la botezul pe care-l primim, în afaceri – cei cu care tranzacționăm, în politica internă, dar și în cea externă.
Încrederea este umărul pe care ne sprijinim pentru a avea energia și voința de a merge mai departe în drumul pe care ni l-am ales. Ea nu se obține ușor, de multe ori se câștigă foarte greu și trebuie acordată tot atât de greu, pentru a evita eroarea. Încrederea se cultivă cu ajutorul voinței și pentru ea trebuie mintea să lucreze pentru nu se înșela.
Sunt oameni care prezintă dintr-un început respect și încredere prin gândurile lor spuse sau scrise, dar sunt și alții – majoritari – cu care trebuie muncit, dialogat, justificat, exemplificat, în fine, folosindu-ne de raționamente, stabilim o relație de încredere, de liniște, de pace. Este, în acest caz, ca și cum am aștepta fierberea unui must și transformarea lui într-un vin de calitate cu proprietăți stabile, după ce l-am observat în tot acest timp și am intervenit ori de câte ori era nevoie. >>>

Gestul lipsit de demnitate – reprimarea vieții

Vavila Popovici„Sinuciderea este cea mai imorală dintre crime” – Massimo Bontempelli

Astăzi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre câteva sinucideri: „Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoșani…”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”.
SINUCIDEREA – un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârșesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi și care se perpetuează și în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tra¬gic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existența Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toți cei din jur. Și-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiați, s-a înstrăinat. Motivațiile atribuite de obi¬cei sinuciderii (sărăcia, patologia >>>

Vavila Popovici – Purtăm în fața Lui și a lumii în care trăim, răspunderea vieții pe care-o primim

Vavila_Popovici„Omul poate obține doar iluzia libertății, nu și libertatea însăși. Dar și iluzia libertății are valoarea ei. E de-ajuns s-o avem. Dacă o pierdem, totul e pierdut.” – Emil Cioran

Conceptul filozofiei care se referă la comportamentul uman, la puterea sau abilitatea minții umane de a lua o decizie în înfăptuirea unei acțiuni, ca rezultat al unei alegeri libere, este definit ca liberul arbitru. Alegerea beneficiază de existența alternativelor; de lipsa constrângerilor care să condiționeze decizia, însă această libertate nu este absolută întrucât prin actele noastre nu trebuie să lezăm libertatea celorlalți, adică, trebuie să respectăm anumite reguli ale societății; de capacitatea de conștientizare a alternativelor, a consecințelor acțiunilor; de capacitatea de a selecta o alternativă chiar și împotriva impulsurilor primare resimțite. Dacă simţurile ne ajută în detectarea lucrurilor din exterior, putem afirma că există şi un simţ interior al sufletului, prin care cunoaştem ceea ce este în exterior și definim prin intermediul raţiunii. >>>

Vavila Popovici – Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire

„Avem o țară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbați nemuritori./ Și unde stau de veacuri laolaltă/ Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.”
                                                                                                                       Radu Demetrescu Gyr

La Câmpeni, în Transilvania, localitate atestată documentar din secolul al XVI-lea, aflată în județul Alba, la 77 de kilometri distanță de reședința de județ – Alba Iulia, am ajuns împreună cu părinții. Aveam pe atunci vreo trei anișori. Eram trupește și sufletește precum o salcie, un copil sensibil căruia nu-i lipsea însă curajul, curiozitatea pătrunderii în locuri și taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în acțiunile lor, mai puțin oscilanți, mai reci. Eu, priveam și reacționam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simţurile.
Deseori mă plimbam, de mână cu părinții, prin acea parte a văii Arieșului, deosebit de pitorească. Am păstrat vie imaginea stălucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind săruturile fierbinți ale soarelui. >>>

Vavila Popovici – ,,Divide et impera”

Vavila_Popovici„Prin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”

Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități. >>>

Veronica Balaj – Interviu cu editor Emilia Ţuţuianu

Veronica BalajÎn contextul actual, când se  intersectează atâtea  informaţii în domeniul cultural şi când  totul se află cu repeziciune, ar fi o pierdere dacă accentele culturale dintr-o zonă sau alta a ţării nu ar intra în atenţie, nu ar fi parte din imaginea întreagă a efervescentei culturale naţionale. Orice  act cultural este un adaos, un câştig adus spiritualității  unei regiuni. O emblemă care se  diversifică  mereu prin valorile create de persoanele interesate de acest palier al existenţei. O individualizare spirituală, cu marca fiecărei culturi regionale este absolut necesară tocmai acum, mai mult ca oricând, când se poate vorbi de un amalgam cultural. Cum să ne individualizam? Cum să  marcam ceea ce ne caracterizează şi ne preocupă,  decât  prin  intervenții diferite, prin acţiuni  variate, susţinute cu şi din dăruire?

Emilia Tutuianu

     Acest  lucru îl exersează de ani buni şi dna. Emilia Țuțuianu din Roman care conduce Editura Muşatinia. În  discuţia care urmează vom înțelege  că mai există oameni pasionaţi, care nu-şi precupețesc  forţele  întru propagarea  unor idei  sau în interconectarea de valori culturale.

 Veronica Balaj: Doamnă Emilia Ţu­ţuianu, cum v-a venit ideea acestei edituri pe care cu dăruire o conduceţi şi în ce împrejurări aţi pus bazele ei. De ce Editura Muşatinia? >>>

Vavila Popovici: Recunoştinţa – ,,Miezul dragostei”

Vavila Popovici„Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc,
a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri,
și binefaceri nespus de plăcute.” – Silvio Pellico

Recunoştinţa este un sentiment de mulţumire însoțit de bucurie, ca răspuns la primirea unui dar. Este o manifestare a curățeniei și nobleței sufletului omenesc care încununează multe virtuți. Având un conținut spiritual creștin, o găsim prezentă în ideea de mulțumire pe care fiecare dintre noi o cunoaște din rugăciunile zilnice. Tradusă din textul latinesc – grația, redă gratitudinea omului pentru binefacerile pe care le conștientizează. Existența recunoştinţei ca sentiment, ca atribut moral, demonstrează că lumea poate avea un sens pozitiv, că pot fi îmbunătățite relațiilor dintre oameni.
Cel stăpânit de acest sentiment se exprimă funcție de fondul lui psihologic, de nivelul de conştiinţă, de religiozitatea avută în suflet. De fapt, omul alege între bine și rău, între a recunoaște și a fi mulțumit de ceea ce primește sau de a se opune prin respingerea darului primit, a se crede neîndreptățit sau a constata că totul îi provoacă repulsie, revoltă, starea putându-i duce pașii la găsirea rușinoasei porți a trădării, despre care nuvelista italiană Elza Morante spunea: „Cea mai mare ticăloșie este trădarea. Dacă însă cel trădat este propriul tău părinte, propriul tău superior, ori un prieten, atunci se ajunge la josnicia cea mai demnă de dispreț”. >>>

Interviu cu scriitoarea Vavila Popovici

Vavila PopoviciIonut Dusca: Vavila Popovici, ce nume frumos! Ce origine are acest nume? Dar purtătoarea acestuia?
Vavila Popovici: Mă bucur că vă place acest nume. M-am născut în ziua de 24 ianuarie și m-au botezat în aceeași zi, de teamă să nu mă piardă, cum se spunea. Bunica care se afla de față le-a sugerat să-mi dea numele sfântului din acea zi, ca să-mi poarte noroc. În calendarul ortodox era trecut Sântul Mucenic Vavila. Nașa se numea Maria și preotul a grăit: „Se botează în numele Domnului Vavila – Maria”. În certificatul de naștere a fost trecut numai primul nume: Vavila. Popovici este numele de familie pe care l-am obținut prin căsătorie. M-am născut în nordica Bucovină, din părinți născuți și ei tot în aceeași parte a țării.
Despre Sfântul Mucenic Vavila se spune că a fost a fost episcop al Antiohiei între anii 237-253 d. H. În anul 250, pe vremea împăratului păgân Decius care a domnit între 249-251 d.H. – prigonitor al creștinismului – a fost prins și împreună cu trei tineri cărora le era dascăl, a fost întemnițat, legat în lanțuri și refuzând să renunțe la credință i s-a tăiat capul atât lui, cât și celor trei tineri. Persecuția creștinilor începuse din anul 64 odată cu împăratul Nero și ar fi durat până în anul 313. >>>

Vavila Popovici – Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire

Statuia lui Mihai Eminescu din satul Noua Sulita, regiunea CernaNoua Suliță –  Hotin

Nu plânge pentru că s-a terminat, zâmbeste pentru că s-a petrecut.”

Gabriel Jose Garcia Marquez

  Trecutul însemnă timp trăit, prezentul este doar o clipă. De aceea refuz să cred că ceea ce s-a petrecut aparține morții, întrucât trecutul, se răsfrânge asupra clipei prezente și asupra viitorului nostru.
Istoric vorbind, după dezintegrarea marilor imperii din Europa Centrală și de Est la sfârșitul Primului Război Mondial, Transilvania, Basarabia și Bucovina s-au unit cu Regatul României în 1918, formând pentru a doua oară în istoria românilor după Unirea realizată de Mihai Viteazul în anii 1599- 1601, România Mare. >>>

Vavila Popovici – Politica și compromisul

„Omul s-a născut liber şi este pretutindeni în lanţuri” Jean Jacques Rousseau

Omul se află continuu în procesul evoluției; el nu se oprește într-un punct, ci tinde mereu spre perfecționare, întotdeauna, cum se spune, este loc și de mai bine. Experiența vieții face ca fiecare dintre noi să devină mai mult decât este.

Viața omului e un întreg proces spiritual al cărui sfârșit nu poate fi prevăzut. În laboratorul ființei se amestecă o mulțime de substanțe, sunt adăugați o mulțime de reactivi, uneori catalizatori care măresc vitezele reacțiilor, dar niciodată un putem fi siguri de ceea ce se va obține. Presupunem doar, ghidându-ne după rezultatele experiențelor asemănătoare. Deducem sau intuim. Deducem implicând simțurile dar și gândirea – judecata, raționamentul; intuim, adică încercăm să ne imaginăm viitorul, bazându-ne pe cunoștințe și >>>

Vavila Popovici: Alege-ți plaja, nisipul, vântul și stânca

Supravietuirea 9   „Nu-i trândăvie viața, ci trudă și-alergare.” Cuviosul Serghie Sevici

Viețuim, adică existăm. Despre viața noastră, Nicolae Iorga – istoricul care a pășit prin întreaga pădure a istoriei poporului român -, spunea că ea este mărginită în timp, în spațiu, în putința de manifestare, că reprezintă așa de puțin, încât „trebuie s-o lărgim și s-o ridicăm cât se poate mai sus”.

   Echilibrul dihotomic al vieții – egalitate – non egalitate – se realizează foarte greu în societate; inegalitatea în fața legii duce la abuz și corupție, ea se mărește și datorită factorului educațional; egalitatea de șanse oferită este și ea de multe ori nerespectată, așa încât, spusele filozofului  german Johann Gottfried Herder (1744-1803) devin valabile, și uneori „poporul cel mai nobil își poate pierde noblețea; măduva îi este zdrobită în oase, și dorurile sale cele mai alese și frumoase sunt coborâte până la minciună și înșelăciune…”. >>>

Vavila Popovici – În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?

Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală. – Emmanuel Kant
O întreagă horă a declarațiilor am putut auzi în aceste ultime zile, privitor la Aderarea la Schengen, multe lipsite de modestie, însușire despre care se spune că ar aparține inteligenței. În final am înțeles că Aderarea la Schengen nu mai este o prioritate pentru autorităţile de la Bucureşti. E greu însă ca toate aceste declarații bătăioase să-i convingă pe românii cu judecată că e mai bine „ să se mute în barca lui Putin decât într-o uniune de state libere şi prospere”, după cum scria un jurnalist, bine inspirat. Iar cu fundul în două luntre, iarăși nu se poate! Diversiunile au curs și ele, după o primă declarație a  ministrului de interne german. În concluzie: elevii prinși cu lecțiile nefăcute, nu vor mai intra în clasă. Punct! >>>

Vavila Popovici – Mai sunt oameni buni!

Prima condiție a bunătății sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.” George Eliot

 Mi-a reținut atenția un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerșetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greșeală femeia l-a aruncat cerșetorului. Inelul a fost pus inițial în portofel și uitând de el, l-a scos împreună cu alți bani și l-a aruncat în cutia milei cerșetorului. A doua zi, reconstituind momentele și gesturile, dându-și seama ce făcuse, s-a dus și l-a întrebat pe cerșetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulțumire, femeia a organizat o strângere de fonduri și din donații i-a dat cerșetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni. Bunicul meu era preot şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul. >>>

Vavila Popovici – Bach și Debussy în interpretarea pianistei Angela Hewitt

Hewitt-Angela„Muzica este o putere spirituală în stare să lege toţi oamenii între ei.”   George Enescu.

În data de 17 februarie 2013 a avut loc concertul pianistei Angela Hewitt, în sala teatrului „Reynolds Industrie” din cadrul Universităţii Duke (Reynolds Industries Theater, Duke University) din orașul Durham, Carolina de Nord. >>>

Ben Todică – Scrisoare de mulţumire

Lansarea celor două cărţi ale mele ,,Între două lumi” şi ,,În două lumi-interviuri” în comuna natală, în chiar ziua împlinirii a 60 de ani, prin inițiativa Editurii Muşatinia din Roman, a distinsei doamne Emilia Ţuţuianu şi a domnului Dorin Dospinescu, cărora le aduc sincere şi calde mulţumiri, a fost pentru mine o surpriză extrem de plăcută şi o mare bucurie. Bucuria s-a transformat într-o veritabilă încântare luând cunoştinţă de modul în care ,,am fost primit” de oficialităţile comunei Puiești în frunte cu primarul ei domnul Costel Moraru, de profesorii, elevii, localnicii participanțí la activitatea culturală. Moldovenii mei s-au întrecut şi de această dată în ospitalitate, bună organizare şi dăruire faţă de actul cultural şi faţă de mine personal.

Mulţumiri speciale primăriei din Puieşti, domnului primar Costel Moraru pentru generozitatea de a-mi acorda Diploma de Excelenţă şi pentru minunatele cuvinte adresate: ,,Numele lui Ben Todică a ajuns cu bine, aici în satul în care s-a născut. S-a întors Acasă!… Mulţumim  doamnei Emilia Ţuţuianu şi scriitorului Petruş Andrei pentru că ne-au dăruit această sărbătoare comunei noastre. Avem în comună un centru educațional pentru preșcolari,  modernizat printr-un proiect european  care va fi terminat în anul 2013… Ar fi o mare onoare pentru noi ca această instituţie să poarte numele lui BEN TODICĂ. Ar fi un început pentru întoarcerea Acasă a scriitorului Ben Todică.>>>

Vavila Popovici- Focul păcatului și apa curată a virtuții

Rafael Sanzio- Cele trei grații

    „Să fii abil e ceva, dar să fii cinstit, asta merită osteneala.”
Constantin Brâncuși >>>