La plecarea Părintelui Iustin

Iustin ParvuLa plecarea Părintelui Iustin plîng oamenii şi se veselesc îngerii.
La plecare Părintelui Iustin se aprind candele în biserici, dar mai ales se aprind candele în suflete. Cine l-a cunoscut, măcar o singură dată, are o lumină de sprijin în lumea asta şi în lumea de dincolo.
A făcut din rugăciune o potecă pe care mulţi oameni care rătăceau şi-au găsit sens vieţii.
A fost închis de oameni, în închisori vremelnice, pentru a putea vorbi de libertate ca răspuns al dragostei lui Dumnezeu.
De asta, răspunsul Părintelui Iustin la orice încercare a vremurilor, a clipei, a vieţuirii între semeni a fost unul singur: Dacă iubeşti pe Dumnezeu, cu dragoste netulburată de interese, orice piatră care te loveşte se preschimbă în floare, în duh. >>>

Ştefan Lucian Mureşanu- Sensul onomatopeelor în creaţia lirică bacoviană

BacoviaMotto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)

 Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante. >>>

Cristina Dascălu şi Eugen Steţcu – Poeţi din Târgu Neamţ şi Roman

eugen-stetcuE un truism ceea ce spun dar, în ultimii ani, se scrie mult, se tipăreşte mai mult decât ar trebui, se citeşte foarte puţin. De aceea există în viaţa literară o confuzie a valorilor cum n-a mai fost decât poate pe la începutul secolului trecut, când criticii literari români cu autoritate puteau fi număraţi pe degetele unei singure mâini, iar tiparniţele particulare aduse din Occident nu pridideau să scoată albume de versuri semnate de tot felul de anonimi. Am făcut această introducere pentru a scoate în evidenţă faptul că cele două apariţii editoriale nu fac parte din această categorie. Cei doi autori sunt poeţi cunoscuţi, recunoscuţi în ţară, deşi nu locuiesc în capitala judeţului, ci la Târgu Neamţ şi la Roman. >>>

Eugen Emeric Chvala – Zbor în doi

lacrima norilor săgetaţi de aripile rândunelelor
lacrima nopţilor prelinsă pe pleoapa serilor mele / aşterne dor desprins din visele mele…
aşterne ritm de vals stingher/ uitat cândva într-un ungher
în culori de toamnă regăsită de iele
…corole ce se sparg…zâmbete născând…aripi fluturând
erau şi nişte virgule pe care le-am păpat
nimic concret…fac parte din zburat…
împrăştiind pe vize acuarele plăpânde…sau lumini nedesluşite…in ceţuri poleite… >>>

Ștefan Lucian Mureşanu – Funerar şi sens al regretelor în scânteile galbene bacoviene

Motto: ,,or, nu! s-aprind luminile-n oraş… / sunt alţii, şi un alt poet – / e mult de când dormim în umbră, / în cimitirul violet…” (George Bacovia, „Amurg”)

Funerarul este solitudinea efectului în creaţie al poetului. El depăşeşte dimensiunea telurică, se uneşte cu spaţiul cosmic, ondulează regretul şi îl coboară în sufletele oamenilor. În inima lui am putea crede că există două fonduri: luminos, care se revarsă în mediu prin licăririle ochilor şi întunecos, care vuieşte prin voce în unde sonore, perturbând existenţa. Orice vibraţie rezultă din melancolie şi distruge în poezia bacoviană normalul, transformându-l în regret. Regretul este tocmai taina funerarului pe care îl adânceşte în lumesc: O femeie în doliu pe stradă, / O frunză galbenă tremura după ea – („Scântei galbene”, 1965:91). Poetul vrea să creadă că a uitat de trecerea timpului şi că Pământul se va adânci într-o beznă pe care el o vede intrând în fiecare noapte: Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, braţele nemişcate ale celui fără de viaţă sunt învinse, pentru că poetul se vede dus pe drumul nopţii: Plângând, după pierderea darului iubirii Şi fredonând cu bucuria nemuririi pentru că, abia atunci, Bacovia realizează trebuinţa gândirii >>>

Octavian D. Curpaş : „Mulți spun că americanii au venit prea târziu, alții spun că au venit degeaba” – Interviu cu Marina Constantinoiu, redactor şef la Jurnalul Nanţional

„Jurnalistul este mai degrabă sanitar decât om de cultură. Sanitar al societăţii. Primul ajutor, în caz de nevoie. Iar nevoie este permanent. Nevoia de informaţie, căci omul informat este puternic.” (Marina Constantinoiu)

 Secretul profesiei de jurnalist:

„Totul stă în puterea unui virus – virusul presei!”

 Cuvântul scris a fost şi va rămâne o forţă care poate schimba lumea, ceea ce conferă jurnalismului un statut clar, bine conturat în teatrul existenţial al fiecărei naţiuni. În acest context, condiţia sine qua non pentru transmiterea informaţiei şi prezentarea fidelă a realităţii este propria informare şi documentare a specialistului din presa scrisă. Acurateţea şi rigurozitatea informaţiei sunt extrem de importante, dar destul de dificil de realizat, mai ales în cazul politicii externe – ramură de top a genului gazetăresc. Jurnalistul – în general, cel de politică externă – în special are nevoie în permanenţă de documentare şi informare corectă. >>>

Gheorghe Constantin Nistoroiu – Unde sunt ierarhii Bisericii Ortodoxe Române?

„… Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei ?…Căci de o încoronare de spini şi de întinsul mâinilor pe cruce… e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi !…” (Episcopul Grigorie Leu)

„… A venit timpul când arhiereii trebuie să-şi scoată mitrele aurite- semnul slavei lui Hristos, şi să-şi pună cununi de spini, căci mai mult se huleşte astăzi în popor numele Domnului decât se slăveşte”. (Ieromonahul Tihon) >>>

Mircea A. Diaconu- I. L. Caragiale. Materie şi sens

“Redusă la gastronomic, discuţia despre reveriile lui Caragiale e limitată. Foamea de real face ca materia însăşi să capete consistenţa iluziei, a delirului vizual, olfactiv, sau auditiv. Să ne amintim că, în C.F.R., întreruperea delirului verbal care hrănea imaginaţia celor doi amici e sinonimă unei întoarceri „fără haz” în realitate…” >>>

Evoluţia feminismului românesc

Dacă odată cu izbucnirea, în 1789, a Revoluţiei franceze, femeia iese din spaţiul domestic devenind luptătoare egală cu bărbatul pentru principiile întregii societăţi, reformularea statutului ei social va presupune încă o lungă perioadă de timp. Deşi până la sfârşitul sec. XIX locul şi rolul ei în societatea europeană rămân încă marginale, nu încetează să evolueze. >>>