dr. Ștefan Lucian Mureșanu – Elegiile lui Nichita Stănescu și nonnervurile lor afective

Motto: Trupul meu viu și sufletul meu viu, / sau poate mai degrabă dorințele mele, / le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare / spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

Nichita StanescuCuvinte cheie: elegie, imagine, Nichita, superrealism, eu, lumi

1. Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stănescu

Nichita Stănescu s-a născut în acel sfârșit de martie, într-un an al dublului magic al cifrei trei, ca senzor al vibrațiilor unei poezii ce anticipa începutul unei noi ere în creația versificată, o naștere cu mult înaintea celei care avea să justifice eliberarea eului față de un sistem rigid. El avea să fie unul dintre aceia care urmau să netezească drumul spre o creație spontană. Suprarealismul lui întrezărea drumul abrupt al superrealismului mileniului trei, în care superexistența dezvăluia închisul din interiorul dezvăluit și dezvelit de valtrapurile reținerilor o literatură în care cuvântul avea să lovească imaginea imaginației extrovertite. Tipul exhibiționist supraviețuia alături de cel introvertit și îi demonstra libertatea ca bun simț, chiar dacă goliciunea lui punea în valoare formele ascunse ale firii și ale cuvântului: ”El începe cu sine și sfârșește / cu sine” (2009:101), avea să scrie în începutul primei sale elegii, poetul-om Nichita Stănescu. Continuator al sistemului previzionar bacovian, interpret al unor unor semne bizare ale existenței fiindului, cercetător ale eului cosmic, cu care armoniza și-și petrecea marele timp fiindual, versul măiestrit al poetului descindea ca un hrismos în începutul de viață al sortitului: ”Nu-l vestește nicio aură, nu-l / urmează nicio coadă de cometă.” El cercetează ca un astrolog, fiind însuși un eu cosmic, când binele ar putea da omului legătura de care să se poată prinde și ridica. >>>

Reclame

Ştefan Lucian Mureşanu – Artă a sensului codificat în poezia bacoviană „Altfel[1]”

POZA -  0259Motto: Omul începuse să vorbească singur… / Şi totul se mişca în umbre trecătoare – . (George Bacovia, „Altfel”)

  În anul 1914, George Bacovia publică o poezie cu un înţeles tăinuitor, distribuită în două catrene, sub un titlu al inversului existenţial, o cu totul altă pregătire a omului elevat, care se destăinuie celor iniţiaţi. „Altfel”[2] este dorinţa de a explica că omul poate trece, prin voia necunoscutului, într-o altă dimensiune, cea a cunoaşterii, a înţelepciunii. Este o cale a întunericului luminată de gândirea profundă a fiindului elevat: „Omul începuse să vorbească singur…” nu este oare începutul începerii noii „Faceri”?, noua ordonare a Haosului pe care omul-poet o simte! Oare singur, poetul-om nu are ca şi divinitatea puterea absorbirii cuvântului pe care îl exprimă? Bacovia, luminat şi călăuzit de umbra sa spune că „omul începuse” în taina >>>

Ştefan Lucian Mureşanu- Sensul onomatopeelor în creaţia lirică bacoviană

BacoviaMotto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)

 Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante. >>>

Ştefan Lucian Mureşanu – Sărbătoare a iubirii la români, Dragobetele

ac

Motto: Dragobete blând şi darnic, / Se-nfăşoară ca năvalnic, / Patimi vechi le reaprinde, / Dragostea în plasă prinde. (Viorica Pop)

 1.     Încercare de etimologizare a cuvântului Dragobete
Sărbători ale iubirii au existat şi încă dăinuie ca date de celebrare în calendarele lumii, ca simbol al fertilităţii a ceea ce în fapt oamenii au avut cel mai la îndemână gest de manifestare a dragostei, iubirea, de atunci, de când lumina a călăuzit dezvoltarea conştientă a omenescului. >>>

Ștefan Lucian Mureşanu – Funerar şi sens al regretelor în scânteile galbene bacoviene

Motto: ,,or, nu! s-aprind luminile-n oraş… / sunt alţii, şi un alt poet – / e mult de când dormim în umbră, / în cimitirul violet…” (George Bacovia, „Amurg”)

Funerarul este solitudinea efectului în creaţie al poetului. El depăşeşte dimensiunea telurică, se uneşte cu spaţiul cosmic, ondulează regretul şi îl coboară în sufletele oamenilor. În inima lui am putea crede că există două fonduri: luminos, care se revarsă în mediu prin licăririle ochilor şi întunecos, care vuieşte prin voce în unde sonore, perturbând existenţa. Orice vibraţie rezultă din melancolie şi distruge în poezia bacoviană normalul, transformându-l în regret. Regretul este tocmai taina funerarului pe care îl adânceşte în lumesc: O femeie în doliu pe stradă, / O frunză galbenă tremura după ea – („Scântei galbene”, 1965:91). Poetul vrea să creadă că a uitat de trecerea timpului şi că Pământul se va adânci într-o beznă pe care el o vede intrând în fiecare noapte: Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, braţele nemişcate ale celui fără de viaţă sunt învinse, pentru că poetul se vede dus pe drumul nopţii: Plângând, după pierderea darului iubirii Şi fredonând cu bucuria nemuririi pentru că, abia atunci, Bacovia realizează trebuinţa gândirii >>>

Negrul și palidul în poezia bacoviană

Motto: „În poezie m-a obsedat întotdeauna un subiect de culoare. Pictura cuvintelor sau audiţie colorată.[…] Îmi place mult vioara. Melodiile au avut pentru mine influenţa colorată. Întâi am făcut muzica şi după strunele vioarei am scris versuri. Fie după note, fie după urechea sufletului, acest instrument m-a însoţit cu credinţa până azi. Am făcut şi compoziţie pentru mine. Pictorul întrebuinţează în meşteşugul său culorile: alb, roşu, violet. Le vezi cu ochii. Eu am căutat să le redau cu inteligenţa, prin cuvinte. Fiecărui sentiment îi corespunde o culoare. Acum, în urmă m-a obsedat galbenul, culoarea deznădejdii. De aceea şi ultimul meu volum poartă titlul „Scântei galbene”. Roşu e sângele, e viaţa zgomotoasă […]. În plumb văd culoarea galbenă. Compusii lui dau precipitat galben. Temperamentului meu îi convine această culoare. După violet şi alb, am evoluat spre galben[…]. Plumbul ars e galben.” (I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia) >>>