Scara divină, urcuș în poezia lui Teo Cabel

Coperta2MOTTO: “Ca să fii plin de toate bucuriile şi durerile lumii, urmează pilda vioarei: goleşte-te de tot ce eşti tu, scobeşte-ţi tot miezul egoismului, aşa ca înăuntru să circule, ca un aer, sufletul universal.” Vasile Voiculescu

Poetul Teo Cabel (Cabel Ștefan Teodor) un buzoian ce face cinste locului. Nu întâmplător am ales ca motto, un citat din Vasile Voiculescu, ,,medicul fără de arginți,, și marele poet isihast al Rugului Aprins, un sfânt plecat în veșnicie, iubitor al meleagurilor buzoiene. Poate și dedicația autorului m-au determinat să mă opresc “pe un strop liric” ajuns pe “malurile Begăi”. >>>

Reclame

Octavian D. Curpaş – ,,Ultima piruetă” de Vavila Popovici, o naraţiune despre dragoste, credinţă şi valori

Ultima_Pirueta_2003Născută la Suliţa, în judeţul Hotin, în nordica Bucovină (actualmente Ucraina), Vavila Popovici este autoare a douăsprezece volume de versuri și douăsprezece de proză. Scriitoarea debutează în 1982, în revista „Ramuri”, din Craiova, iar şase ani mai târziu, în 1988, câştigă premiul Editurii Eminescu. În prezent locuieşte, în Statele Unite ale Americii.

Ultima piruetă, cartea scrisă de Vavila Popovici, este un micro-roman. La fel ca şi în „Cartea mamei”, stilul din „Ultima piruetă” este o împletire de epic şi liric. Naraţiunea nu are nimic banal, fiind presărată pe alocuri cu pasaje idilice, a căror naturaleţe poetizează epicul cărţii. Autoarea prezintă cu mult har şi originalitate viaţa rurală din Basarabia de dinainte şi de după 23 august 1939, dar şi mediul rural şi citadin din România comunistă şi post-decembristă. Ar mai trebui remarcate naturaleţea şi frumuseţea descrierilor, profunzimea simbolurilor, analiza transformărilor sufleteşti ale personajelor, prezentarea raporturilor acestora cu familia, elemente care fac din „Ultima piruetă” o carte de suflet. Romanul Vavilei Popovici este de asemenea, o reuşită monografie a satului moldovenesc, dar şi o carte despre valori şi despre credinţa în Dumnezeu, într-o lume în care totul este politizat. Titlul cărţii anunţă finalitatea tragică a întâmplărilor, precum şi faptul că fericirea este trecătoare. >>>

Ştefan Lucian Mureşanu- Sensul onomatopeelor în creaţia lirică bacoviană

BacoviaMotto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)

 Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante. >>>

Gh. A. M. Ciobanu – Un Zenon eleat „a fost”, dar a rămas eternu’- „a fi”

Gh.A.M.CiobanuFiind copil, priveam, ca pieton şi de aproape, cu emoţia firească a vârstei ce o aveam, cum arde Teatrul-Cinematografic Modern din oraşul Roman, incendiul pornind de la pelicula ce se rula atunci, acestea având, la vremea aceea, un grad foarte mare de inflamabilitate. Clădiri arzânde am mai văzut, sunt doar generaţia războiului. Altceva însă, m-a impresionat atunci, ceva ce mă tulbură şi acum…

Clădirea Modern avea un turn înalt, pătratic, pe platoul de sus fiind, de ani şi ani „împărăţia” porumbeilor.

            Era primăvară, când, în cuiburile lor, acum arzânde, se zbăteau puişori plăpânzi, cu aripioare care, încă, nu ştiau ce-i zborul. Deasupra, stoluri alarmante de columbi, ce încercau mereu, dar în zadar, din flăcări să salveze pe micuţii porumbaşi. >>>

Mariana Cristescu – România umbrelor…

cazinoul2O dimineaţă însorită de toamnă târzie a anului 1972. Un autobuz confortabil, al ONT Carpaţi, doldora cu compozitori, rula vesel către „Marea cea mare”. Tânăr redactor muzical la Radio Bucureşti, „boboacă”, încă nu apucasem să-i cunosc pe toţi personal, nici măcar din studiourile de înregistrare. „Hait, m-am aranjat! – zic în sinea mea. În afară de mine, o singură cucoană, parfumată cu Givenchy şi elegantă, doar eşarfa costă cât patru salarii de ale mele. Nu stau lângă ea. O fi vreo fandosită, iar eu sunt cu blugi.” Trezită devreme, încă somnoroasă, şi fără chef, am vrut să mă aşez în spate, să mai moţăi un pic. Nu m-au lăsat. >>>

Nichita Stănescu – „Respir, doctore, respir”…

„Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.”

(Nichita Stănescu).

  „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui, a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)

Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutul decembrie 2012, peste dureroasa amintire a plecării lui Nichita. Încet, în vârful picioarelor, cu scuza, poate, de a nu-i tulbura somnul celui care adunase în ochii săi mari  tot verdele codrilor unui „pământ numit România”. Plutind îngereşte deasupra unei lumi înnobilate de geniul său, fiul ţăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, şi al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române, deţinător al Premiului internaţional Johann Gottfried von Herder şi nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poeziei române universalitate. >>>

Victor Teişanu: Lucia Olaru Nenati – “Sentimentul spiralei” (antologie)

Lucia Olaru Nenati este o poetă a vibraţiilor adânci, aducând la suprafaţa textului, de predilecţie, viziuni candide şi serafice, dar şi ultragiile unui destin cel mai adesea potrivnic. Lipsită de complexe în faţa modelor literare, inclusiv ale propriei generaţii, ea caută şi găseşte, mai ales în lirica maturităţii, acel echilibru majestuos denotând vocaţie şi dătător de infinite satisfacţii estetice. De la primele poeme până astăzi a crezut în miza sa pe sinceritate şi >>>

„Întoarcerea poetului risipitor” – Adrian Erbiceanu, Canada

                                  Adrian Erbiceanu – Printre silabe

(Sumar al prezentării făcute de prof. Ortansa Tudor, sâmbătă 21.04.2012, cu ocazia lansării volumului poetului Adrian Erbiceanu, Printre silabe, lansare organizată deAsociaţia Scriitorilor de Limbă Română (ASLRQ), la Centrul Socio-comunitar, 6767 Côte-des-Neiges, Montréal)

 Spunând Adrian Erbiceanu, ne gândim, în primul rând, la cofondatorul şi Preşedintele Asociaţiei Scriitorilor de Limbă Română din Québec şi la Directorul executiv al Editurii de limbă română (ASLRQ) din metropola canadiană Montréal. Dar de data aceasta Adrian Erbiceanu ni se prezintă cu un volum de poeme, carte ieşită proaspăt de sub tipar datorită efortului Editurii SINGUR din Târgovişte. >>>