Victor Crăciun – Eminescu la 1883

Eminescu  1883 este anul crucificării lui Mihai Eminescu. Împlinise vârsta hristică în ianuarie şi era cel mai de seamă poet al neamului. Dăduse, până în iunie, o uriaşă operă lirică, partea ei cea mai aleasă fiind inclusă într-un volum definitoriu. I-l alcătuise, cu pricepere şi viziune întregitoare, Titu Maiorescu. Dar nu avem convingerea că poetului i-a plăcut gestul. Când criticul, la sfârşit de decembrie, i-a adus un exemplar, Eminescu nu s-a învrednicit să-l onoreze decât cu câteva minute, pe care le socotim de complezenţă. Se întâmplase ceva în legătură cu care nu vom avea niciodată certitudini, ci doar supoziţii. De altfel s-a desprins uşor de carte, dăruind-o doctorului Leidesdorf, care l-a îngrijit la Ober-Döbling câteva luni, şi care, neştiind româneşte, nu era interesat de această ediţie, ci mai degrabă de culegerea Mittei Kremnitz, care cuprindea şi 25 de poeme traduse în limba germană, transpunere privegheată de poetul însuşi. >>>

Reclame

Petruş Andrei – Eminescianismul lui Grigore Vieru

Prin eminescianism înţelegem ,,Moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, care, prin repunerea întrebărilor fundamentale ale existenţei şi prin răspunsurile originale, prin simţul absolut al limbii şi al muzicalităţii poetice, a dat o maximă strălucire romantismului românesc.” (conform ,,DEXI”, Editura ,Arc-Gunivas”, Chişinău, 2007)
Într-o altă accepţie, eminescianism înseamnă ,,Mijloc de expresie artistică specific gândirii şi operei eminesciene; totalitatea particularităţilor stilistice care caracterizează opera lui Eminescu”(idem).
În cel mai important studiu al său intitulat ,,Eminescu şi poeziile lui” (1989) Titu Maiorescu făcea o afirmaţie care îşi menţine mereu valabilitatea, anume aceea că: ,,Tânăra generaţie se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu(… )Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.” >>>

Poetul romaşcan Grigore Melidon şi Mihai Eminescu

A doua poezie pe care o trimite Eminescu de la Viena este Epigonii. Deşi redacţia Convorbirilor literare îi comunicã poetului unele rezerve faţã de mai mulţi autori ,,cântaţi de dânsul”, o publicã în numãrul din 15 august 1870 chiar în fruntea revistei, unde versurile apãreau rar.[1] Între timp, Eminescu scrie redacţiei (17 iunie 1870) pentru a explica motivele esenţiale ale poeziei. ,,Ideea fundamentalã – scrie el – e comparaţiunea dintre lucrarea încrezutã şi naivã a predecesorilor noştri şi lucrarea noastrã trezitã, rece. [ … ] Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale, îndatã însã ce conştiinţa vede cã imaginile nu sunt decât un joc, atunci, dupã pãrerea mea, se naşte neîncrederea scepticã în propriile sale creaţiuni.
Comparaţiunea din poezia mea cade în defavorul generaţiunei noi (s. autorului) şi cred cu drept”. [2] >>>

Mihai Ştirbu – Vasile Alecsandri şi Paulina

Vasile Alecsandri a fost considerat cel mai mare poet român până la afirmarea lui Mihai Eminescu, iar criticul literar Titu Maiorescu îl numea … „cap al poeziei noastre literare în generaţia trecută, poetul «Doinelor şi lăcrimioarelor», culegătorul cântecelor populare păruse a-şi fi terminat chemarea literară (…). Deodată, după o lungă tăcere, din mijlocul iernei grele, ce o petrecuse în izolare la Mirceşti, şi iernei mult mai grele ce o petrecuse izolat în literatura ţării, poetul nostru reînviat ne surprinse cu publicarea Pastelurilor …” (Convorbiri literare, 1871)

 Vasile Alecsandri, care-şi doarme somnul de veci în curtea casei sale din Mirceşti, a fost nu doar un om politic, scriitor şi poet. A fost un adevărat boier al vremurilor trecute. S-a bucurat de o existenţă fără grija zilei de mâine, s-a bucurat de privilegiul de a fi făcut doar ce-şi dorea, mai nimic nestându-i în cale. Şi-a purtat paşii prin lume, ca diplomat şi călător, dornic de a vedea locuri şi civilizaţii mereu noi. Doar destinul neprevăzut, cel care nu ţine cont de averi şi măriri, i-a întristat existenţa chiar când se bucura de o dragoste (Elena Negri) adâncă, împărtăşită. >>>

163 de ani de la naşterea lui Eminescu

Eminescu„Suntem români, vrem să rămânem români și cerem egală îndreptățire a națiunii noastre” Mihai Eminescu

  Mihai Eminescu a bucurat nația noastră cu doar 39 ani de viață, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.

    Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”.

    Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate…  „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!” >>>

Ion Ionescu Bucovu – Eminescu la a 163-a aniversare de la naștere

La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron. Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron, Leopardi, Pușkin și Lermontov.

El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai sănătos, limba populară. >>>

Tradiţii – Pomul de Crăciun

Cei mai mulţi dintre români care, încă de la începutul lui decembrie, cercetează pieţele în vederea cumpărării unui brad arătos şi, totodată, colindă magazinele pentru a cumpăra cadouri celor dragi, cred, probabil, că obiceiul împodobirii bradului de Crăciun vine dintr-un trecut insondabil. Dacă s-ar face un studiu asupra contestării, de către români, a unorobiceiuri, acuzate de nespecificitate românească, pomul de Crăciun (bradul luminat şi împodobit) ar constitui un capitol semnificativ, pentru că i s-a tăgăduit, timp de vreo şase decenii, între 1882 şi 1940, dreptulde a exista printre obiceiurile de Crăciun ale noastre. Obiceiul a iscat, la noi, încă din ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea, o aprigă discuţie pe tema nespecificităţii lui. Contestarea lui a fost începută, în chip paradoxal, de Petre Ispirescu, care, cum se ştie, a fost culegător deproducţiuni populare şi doar într-o mică măsură aplicat spre teoretizări pe astfel de probleme. Şi totuşi, P. Ispirescu a atacat cu înverşunare acest obicei, atât în cadrul unei serate a Junimii bucureştene, în casa lui Titu Maiorescu (acesta ar fi spus: „Pe mine m-ai convins şi în casa mea nu voi lăsa să se mai facă”), care i-a tipărit textul în Convorbiri literare (1882, nr. 9), cât şi într-o conferinţă ţinută la Societatea „Concordia română”, unde a denunţat originea „barbară” a obiceiului. Textul lui Ispirescu a apărut în broşură în 1886 şi a fost reprodus în Calendariu din Sibiu (1902, p. 127-141). >>>

Ioan Miclău – Eminescu și spiritualitatea românească de azi!

  EminescuSe spune si cred cu convingere, ca cea mai frumoasa etapa a istoriografiei literaturii romane a fost perioada  in care Vasile Alecsandri dupa o lunga si rodnica creatie literara, dand literaturii noastre o valoroasa opera, apunea, iar la zenitul nou al literaturii romanesti aparea ca un luceafar Mihai Eminescu. 

Zic cea mai frumoasa etapa, pentru ca acum idea ierarhizarii valorilor literare devenea o chestiune tot mai discutata la agenda zilei. Spiritele vremii se agitau, grupari scriitoricesti se inchegau, noi orientari si curente emancipau  gandirea, cat mai ales legarea poeziei de realitatea vietii cotidiene. Asta insemna desigur si un apus al romantismului. Lirismul profund a lui Mihai Eminescu, asa cum il constata Titu Maiorescu, era totusi mai putin romantic, tindea spre realismul lui Stendhal, insa prin profunzimea filosofica din care Eminescu isi scoate ideile inspiratoare, ideile  social-economice si istorico-politice, se producea o dislocare completa a poeziei spre a fi redata interesului general, de emancipare nationala. >>>

Mihai Ştirbu – Caragiale și Alexandrina Burelly

„Lucrarea d-lui Caragiale este originală, comediile sale pun pe scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor”. Titu Maiorescu

  Dacă cineva şi-ar forma o părere despre dramaturgul Ion Luca Caragiale doar prin faptul că este autorul ,,Scrisorii pierdute’’ sau a ,,Nopţii furtunoase’’, cu siguranţă s-ar înşela. Asemeni tuturor scriitorilor, a avut o viaţă plină, marcată de împliniri dar şi de multe dezamăgiri şi insatisfacţii în viaţa personală şi-n cea publică, fiind apreciat şi blamat totodată de personalităţile din literatura vremii. În acelaşi timp, s-a bucurat de prietenia şi dragostea unor doamne care au însemant ceva în epocă, dar şi-n literatura română. Trebuie spus că în ciuda cancanurilor (adevărate sau nu) care l-au împovărat, periclitându-i poate voit cariera, în viaţa de toate zilele Caragiale a fost respectuos, curtenitor şi iubitor cu femeile din familia sa. >>>

Vasile Conta

 “Cea mai mare inteligenţă pe care a dat-o până la el neamul românesc”, cum l-a caracterizat Titu Maiorescu, Vasile Conta s-a născut la 15 noiembrie 1845 la Ghindăoani, fiu al preotului Grigore Conta. Succint, biografia lui, seamănă izbitor cu cea a lui Eminescu: amândoi genii, amândoi au murit la vârste tinere, au fost junimişti şi deschizători de drumuri în domeniul lor. Va începe clasele primare la Târgu Neamţ (unde l-a avut coleg în primul an pe Creangă), face gimnaziul la Iaşi (şi-a întrerupt studiile pentru a însoţi, ca şi Eminescu, o trupă de teatru ca sufleor), va avea bursă de studii în străinătate (Belgia), de unde se va întoarce cu diplomă >>>

Lucian Vasiliu – Jurnal junimist inedit

Despre întâmplări de la „Junimea“ s-a scris relativ târziu: George Banu în 1908, Iacob Negruzzi în 1923. Acest jurnal al lui Teohari Antonescu este primul despre „Junimea“ veritabilă. „Junimea“ în carne şi oase am spune. De asemenea, încă două ipostaze despre Teohari Antonescu: este cel care a iniţiat la Iaşi Muzeul de antichităţi (continuat de ucenicul lui, Orest Tafrali, 1876-1937, istoric din perioada interbelică) şi este cel care a insistat la doi miniştri diferiţi (Petru Poni şi Spiru Haret) pentru lucrări de arheologie urgente dedicate civilizației Cucuteni (în zonele Iaşi, Neamţ, Suceava) şi lucrări de arheologie la Sarmisegetusa şi Adamclisi. >>>

Mândria de a fi român

În ultimul timp am întâlnit persoane, în special dintre tineri care, la întrebarea daca sunt mândri de faptul că sunt români sau ce părere au despre România, dădeau un răspuns scurt: nu, nu sunt mândru că sunt român…fiecare argumentând în felul lui. Acum, întrebarea mea este: ce i-a determinat pe aceşti oameni să fie aşa indiferenţi faţă de propria lor ţară şi de ce? Care sunt cauzele si cine se face vinovat de aceste lucruri? Nu o să incerc să aflu răspunsuri la aceste întrebări pentru ele se află în faţa fiecăruia dintre noi, în schimb o să încerc să pun problema mândriei de a fi român pe baza istoriei.

>>>

Gheorghe Teodorescu Kirileanu – (1872-1960) in memoriam

cărturar (1872-1960) Piatra Neamț

Se naște la 13/25 (stil vechi) martie 1872, la Holda-Broşteni, județ Suceava- se stinge din viață la 12 noiembrie 1960, la Piatra Neamţ. Cunoscut cărturar, istoric literar, memorialist, folclorist, membru de onoare al Academie Române, cetățean de onoare al municipiului Piatra Neamț. Biblioteca județeană Neamț din Piatra Neamț îi poartă cu onoare numele, din 13 martie 1992. A avut norocul să fie înzestrat cu o mare sete de a cunoaşte şi cu dorinţa de a învăţa. Studiile începute la şcoala din Broşteni (1879), şi le continuă la şcoala nr.1 din Fălticeni (1881-1883). Cursurile gimnaziale, tot la >>>