George Petrovai – A fi sau a nu fi kafkian (II)

Kafkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate că în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză şi engleză – ceea ce a facilitat circulaţia scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.

Dar cu toate că în ţările occidentale moda Kafka  începe să se estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care şi-a adjudecat-o acest straniu scriitor, graţie unicităţii operei sale şi imposibilităţii repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei, şi asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care se înscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic şi definitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetare ştiinşifică, cât şi ca model literar. >>>

Monica Ilaş – versuri

Monica Ilaszapezi de tei

Obositi de cuvinte, am chemat cerul
sa isi rostogoleasca palmele,
d i n  z a p e z i  d e  t e i

peste obrazul suav al sferelor. >>>

Ştefan Lucian Mureşanu- Sensul onomatopeelor în creaţia lirică bacoviană

BacoviaMotto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)

 Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante. >>>

Maria Diana Popescu – De pe mormanele de bani şi de arme

Maria Diana PopescuAr trebui să nu aud, să nu-mi aduc aminte sau să arunc pisica moartă în curtea indiferenţei, cînd zăcămintele intră singure în abataj prin mîna miliţienilor planetari? Mă întrebam aşa, în sinea mea, oare dacă Irakul ar fi produs iepuri de casă în loc de petrol, ar mai fi fost vreodată invadat? Din moment ce mai toţi preşedinţii americani au vorbit personal cu Dumnezeu, probabil în şcolile de la ei copiii învaţă că civilizaţia s-a născut în Texas, iar scrierea a fost inventată de strămoşii lor. William McKinley a declarat în 1898 că a vorbit cu Dumnezeu într-o noapte, în timp ce se plimba pe culoarele Casei Albe, şi a primit ordin de la El să ia în >>>

Maria Rugină – Fii prin tine!

Vaccinat cu libertate, un popor inteligent
Se va ridica deaspura efectelor de moment:
Nu se va propti umil cu privirea în momeală,
Alunecând fără șansă de la prima amețeală;

Va-nțelege, chiar sub drog, că renegându-și trecutul,
Își dezgolește călcâiul, aruncând în aer scutul;
Nu-și va scoate la mezat, pe un preț de ambalaj,
Trupul, mintea și pământul, într-un neoprit picaj! >>>

Ştefan Plugaru – Profil de preot basarabean: părintele Vlad Mihăilă

Vlad Mihaila Discuţia cu un preot hăruit de către Dumnezeu cu vocaţie duhovnicească este întotdeauna un prilej de a căuta răspuns la problemele sufletului şi cugetului. Prin voia Domnului, l-am întâlnit, relativ recent, la o manifestare culturală organizată de Asociaţia Culturală ,,Pro Basarabia şi Bucovina” România, la Oneşti, în judeţul Bacău, pe cuviosul părinte Vlad Mihăilă de la Biserica cu hramul ,,Sfânta Teodora de la Sihla” din Chişinău, pendinte de Mitropolia Basarabiei. Dialogul cu părintele a fost ca o spovedanie reciprocă, atât din partea mea, un creştin ortodox nu tocmai prieten bun cu Biserica, iar pentru preotul Vlad Mihăilă o mărturisire a credinţei româneşti şi o împărtăşire către noi a valorilor şi idealurilor creştin – ortodoxe şi naţionale care, prin voinţa lui Dumnezeu, i-au călăuzit existenţa până acum. >>>

Mariana Gurza – poeme din volumul ,,Pe urmele lui Zenon”

mariana-gurzaPLÂNG  ÎN PRAG  DE SEARĂ

  În grădina sufletului meu

şi-a făcut cuib o pasăre cântătoare.

 Are ceva de rugăciune, >>>

Sfântul Ioan Gură de Aur – Ideea şi vrednicia smereniei

Sf-Ioan-Gura-de-AurSmerenia nu înseamnă ca un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci aceea este smerenie, când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi totuşi nu cugetă lucruri înalte despre sine, ci zice ca Pavel: „Cu nimica pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (/ Cor. 4, 4). Şi iarăşi: „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (/ Tim, l, 15).

Aceea este smerenie, când cineva cu faptele cele bune ale sale este mai presus de toţi, şi totuşi se înjoseşte înlăuntrul său. Iară pentru ca să cunoaşteţi cât de bine este a nu gândi cineva lucruri înalte despre sine, închipuiţi-vă două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul. Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului si ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ. >>>

Ștefan Lucian Mureşanu – Funerar şi sens al regretelor în scânteile galbene bacoviene

Motto: ,,or, nu! s-aprind luminile-n oraş… / sunt alţii, şi un alt poet – / e mult de când dormim în umbră, / în cimitirul violet…” (George Bacovia, „Amurg”)

Funerarul este solitudinea efectului în creaţie al poetului. El depăşeşte dimensiunea telurică, se uneşte cu spaţiul cosmic, ondulează regretul şi îl coboară în sufletele oamenilor. În inima lui am putea crede că există două fonduri: luminos, care se revarsă în mediu prin licăririle ochilor şi întunecos, care vuieşte prin voce în unde sonore, perturbând existenţa. Orice vibraţie rezultă din melancolie şi distruge în poezia bacoviană normalul, transformându-l în regret. Regretul este tocmai taina funerarului pe care îl adânceşte în lumesc: O femeie în doliu pe stradă, / O frunză galbenă tremura după ea – („Scântei galbene”, 1965:91). Poetul vrea să creadă că a uitat de trecerea timpului şi că Pământul se va adânci într-o beznă pe care el o vede intrând în fiecare noapte: Pierdut, mă duc şi eu, cu braţele învinse, braţele nemişcate ale celui fără de viaţă sunt învinse, pentru că poetul se vede dus pe drumul nopţii: Plângând, după pierderea darului iubirii Şi fredonând cu bucuria nemuririi pentru că, abia atunci, Bacovia realizează trebuinţa gândirii >>>

Constantin Enianu – ecce agnus

m-am săturat de dor şi amintire

de cel hulit care acceptă-nvins

să-l râdă rău cu rău-n devenire

precum incendiu peste lan întins >>>

Culori şi forme întrepătrunse

Universul stilistic al picturii este nelimitat şi diversificat depăşind fruntariile imaginaţiei. Istoria artei ca domeniu al cercetării şi cunoaşterii cuprinde prin strădania istoricilor şi criticilor ariile stilistice şi conceptuale ale epocilor şi perioadelor ce se succed în pas cu timpul. Artişti şi opere cunoscute şi etalate la vedere reprezintă nucleele în jurul cărora se decelează principiile estetice şi regulile ce definesc stilul. Cu toate acestea, opere remarcabile şi artişti importanţi, nu odată, trec prin timp neobservate şi neînţelese de contemporanii lor. Acele opere sunt descoperite mai tîrziu de generaţiile ce le urmează. Descoperirea creaţiilor unor pictori peste care timpul a trecut neobservat, reprezintă momentele înălţătoare ale unor revelaţii. Nu odată ele înseamnă originile care premerg >>>

Iurie Osoianu – versuri

* * *

… Eu am avut norocul să mă nasc român
Şi-am mai avut norocul de a şti
De mic copil, în ciuda comunismului păgân
Că sunt român
Român că voi muri… >>>

Irina Păcurariu, în căutare de poveşti prin bibliotecile ţării

Printr-un program susţinut de Fundaţia Bill şi Melinda Gates, „Biblionet”, multe biblioteci publice din România, mare parte dintre ele situate în comune şi sate, au fost dotate cu calculatoare. În promovarea acestei iniţiative s-au implicat mai mulţi scriitori, oameni de televiziune şi bloggeri, care au pornit să colinde ţara în lung şi-n lat, făcând câte un popas în bibliotecile publice din proiect în căutare de poveşti. Printre ei s-a numărat şi Irina Păcurariu. >>>

Ruxandra Cesereanu – poezie

1.
mâna mea e în dreptul inimii prin spatele tău
legată cu o eşarfă roşie la ochi piciorul meu
de iederă se caţără pe piciorul tău
înot prin aer cu umerii înfloriţi în primăvară
cristalul swarowski se mişcă pe piept şi măsoară cusătura inimii
o cutie plină cu funda ruptă >>>

Constantin Chiriac(II): „În România nu prea sunt industrii culturale“

Imediat după Revoluție v-ați implicat în proiecte internaționale?

Teatrul din Sibiu a ars de câteva ori în istorie. S-a întâmplat şi în 1989, la Revoluţie, când au ars toate bunurile, cu excepţia scenei. Am plecat pe banii mei la Berlin şi am făcut prima structură asociativă – „Renaşterea teatrului sibian“, o structură independentă, graţie căreia am început să călătoresc prin lume. Atunci l-am cunoscut pe Helmut Kohl, care mi-a
făcut o invitaţie la un târg de aparatură de teatru şi de film şi am început să cunosc oameni importanţi. Am făcut un Festival Internaţional de Poezie, am mers în Belgia, acolo am reuşit să particip, în 1992, la evenimentul Capitala Culturală Europeană de la Anvers şi atunci mi-a încolţit în minte ideea că Sibiul poate deveni în timp o astfel de Capitală. Am avut ideea festivalului de teatru în 1993. Când am devenit directorul Casei de Cultură a Studenţilor din Sibiu, am organizat şi primul festival, un festival studenţesc cu participare internaţională. Apoi, în 1994, ca să demonstrez că totul este rupt de trecut, am organizat >>>

Radu Florescu- Fascinația marginii

Am scris cu altă ocazie despre discretia lui Radu Florescu si despre marginea în care, poetic vorbind, locuieste, o locuire deliberată, întemeiată pe convingerea că este acesta singurul mijloc de a se înscrie în adevăr. Poate că n-am insistat îndeajuns atunci asupra felului în care lumea poeziei sale, articulate tocmai pe coordonatele marginii, refuză exhibarea, spectaculosul, histrionismul, mărturie a unui adevăr care-si este siesi suficient si nu slujeste nimic altceva. Fără îndoială, o anume teatralitate stă la temelia acestei poezii (si ea înseamnă, în fond, constiintă de sine), dar este o teatralitate a negativitătii, a retragerii în sine. Pe această recesivitate se instituie si unitatea de ton a liricii lui Radu Florescu: cu fiecare volum, poetul slefuieste un singur poem (si, în realitate, un anume mod de a fi în lume), asa încît, dacă as cita din mai vechile comentarii, nimic n-ar fi în contradictie cu poemele din ultimul volum, Probă de viată (Editura Conta, 2008). >>>

Eminescu, gazetarul intolerabil

       Ignoranta, interesele politice si propagandistice derizorii, dar si reaua credinta sau ostilitatea unor alogeni au deformat de atâtea ori adevaratul spirit al operei lui Eminescu – poetul si ziaristul. Destinul acestei opere s-a dovedit a fi tot atât de dramatic, precum destinul omului care a creat-o, precum biografia sa. G. Calinescu sublinia într-o celebra conferinta rostita la Academia Româna, în 1964, la împlinirea a 75 de ani de la moartea celui ce a scris „Oda, în metru antic“, ca viata acestuia „se confunda cu opera, Eminescu n-are alta biografie“. Dar, când facea aceasta remarca, marele critic avea în vedere opera poetica („el a scris în versuri o zguduitoare biografie“). Eminescu a scris însa o biografie tot atât de zguduitoare si în proza de ziar, rodul, de altfel, al singurei sale profesii si al unei vocatii paralele, cum observa Serban Cioculescu într-un articol aparut în „Revista Fundatiilor Regale“, din 1939, când trecuse o >>>

Despre măscărici şi supravieţuire

Romanul lui Alexandru Vlad „Ploile amare”, Editura Charmides, 2011datorează destul de multe lucruri prozei lui D. R. Popescu, şi în special naraţiunilor acestuia din ciclul F. Astfel, cititorul cât de cât familiarizat nu va avea prea mari dificultăţi să observe, de amândouă părţile, înclinaţia spre o atmosferă sumbră şi apăsătoare, extinsă peste o lume rurală degradată, cu rosturile întoarse pe dos, preferinţa pentru scenariul detectivistic, care scoate la lumină crime vechi şi tăceri vinovate ale comunităţii, dexteritatea în mânuirea stihialului, cu trimiteri la apocalipsă, apetenţa pentru deriziunea care se substituie tragicului şi pentru fantasticul grotesc, plăcerea de a aduce în scenă personaje şocante, cu comportament contorsionat, marcate de gesturi definitorii şi trăgând după ele biografii încărcate, excentrice. >>>

Grigore Ilisei: Dan Hăulică- Aristocrat al spiritului

Dan Hăulică iese din plasma unei modeste familii româneşti, cea care şi-a dus zilele mai cu seamă într-o uliţă patriarhală a Iaşilor, pe strada Octav Botez, capăt cu Sărăria, adică în mahalaua Muntenimii, cum i se zicea acestei părţi de târg în Evul de Mijloc. Din acest mediu al „mulţimii tăcute” ni s-a dăruit un savant şi un făuritor al spectacolului ideilor şi expresiei. Este în această geneză a aristocraţiei spiritului o alchimie misterioasă, de vreme ce, din cealaltă ramură a familiei, una încă mai de la talpa ţării, din neam de ţărani din Ipatele, s-a ridicat la treapta cea mai înaltă a ştiinţei vărul său, fiziologul Ioan Hăulică. Aceste două vlăstare ale seminţiei au intrat în elita elitelor intelighenţiei româneşti, în Academia Română. >>>

Cezarina Adamescu- Bookfest 2012 -tabletă-

Cel puţin şase pavilioane, cu standuri din toate editurile existente şi pe cale de dispariţie. Invitată de onoare, anul acesta este Franţa. Mulţi scriitori străini. Mulţi români. Mulţi, nici străini, nici români. Adică din diaspora. 

Lume, lume, „privitori ca la teatru” cum ar spune Ion Cocora. Privesc, admiră, se limitează la atât. Alţi ani, puneau şi mâna. Adică lzuau câte o carte şi o întorceau pe toate părţile. Chit că nu se hotărau să o cumpere. Măcar ştiau că există.   >>>

George Roca- Un poet ca un văzduh luminos

Am citit de câteva ori cartea de poezie a domnului George Roca, „Evadare din spaţiul virtual” (Florilegiu de poezie), apăruta la editura Anamarol, în anul 2009, pentru că poezia d-lui George Roca îmi făcea bine, fiinţa mea pentru care poezia a fost dintotdeauna elixirul şi respiraţia lui Dumnezeu, avea nevoie de o astfel de poezie. Poezia domnului Roca este o poezie luminoasă, odihnitoarea, aş putea să spun psihoterapeutică… Este o poezie de care, într-o lume bolnavă, aşa cum >>>

Ben Todică- Între două lumi (II)

Literatura ca instrument

 Muzica se pare e cea mai perfectă formă de comunicare. Atunci când scriu e bine să nu uit această dezvăluire. Animalele şi chiar plantele sunt atrase de culoarea sunetului. Dacă extratereştrii ar veni să ne cunoască, sau să ne vaporizeze, i-aş întâmpina mai degrabă cu o doină la fluier, decât cu nonsensul translaţiilor şi decodărilor ultramoderne. Aş fi acuzat de aventură?

 În literatură avem nevoie de aventurieri, de vizionari, de sinceri, care să schimbe direcţia şi forma de exprimare din text. Sunt suspicios când un autor îmi spune lui îi e atât de uşor să scrie şi de fapt totul nu e decât o joacă şi el scrie pentru e obligat să producă la comandă, la normă – ca şi cum doctorii să aibă o sută de bolnavi pe masă, groparii ar avea normă şi ei şi, dacă nu, să trimită dricul pe autostradă, să mai producă câţiva … >>>

Mircea A. Diaconu- I. L. Caragiale. Materie şi sens

“Redusă la gastronomic, discuţia despre reveriile lui Caragiale e limitată. Foamea de real face ca materia însăşi să capete consistenţa iluziei, a delirului vizual, olfactiv, sau auditiv. Să ne amintim că, în C.F.R., întreruperea delirului verbal care hrănea imaginaţia celor doi amici e sinonimă unei întoarceri „fără haz” în realitate…” >>>

Părintele Ile Cleopa- Călugăr desăvârşit, lumină şi apărător al Ortodoxiei

Marele, dar smeritul duhovnic, părinte Cleopa Ilie este omagiat, în aceste zile, în aşezarea monahală în care a vieţuit timp de câteva decenii. A fost cunoscut şi căutat de ierarhii din ţară şi străinătate, de slujitorii sfântului altar din mănăstiri şi parohii, de călugări şi călugăriţe, de pelerini, de cei aflaţi în grele încercări sau ispite, de cei bolnavi sau săraci, de cei care doreau să pună început unei vieţi duhovniceşti sau de cei care au dorit un sfat. Pe toţi aceştia, părintele i-a primit în curtea din faţa chiliei în care locuia, sau în mica încăpere în care a vieţuit. Oamenii veneau pentru a asculta cuvintele pline de folos duhovnicesc. De fapt, marele vieţuitor al Sihăstriei era un continuu transmiţător al mesajului Evangheliei Mântuitorului Hristos, care apela la pildele pline de înţelepciune din Pateric şi nu numai. >>>

Marilena Toxin- aniversare

publicistă, Bistriţa

 Publicistă, (născută la 24 aprilie 1957, Bistriţa, judeţul Bistriţa-Năsăud). Studii: Institutul de Psihopedagogie din Iaşi absolvit în anul 2000; Activitate literară: Este membră a cenaclurilor literare ”Conexiuni” şi ”George Coşbuc” din Bistriţa şi a „Societăţii de Haiku” din Constanţa. Are colaborări la cotidienele bistriţene „Răsunetul” şi „Mesagerul de Bistriţa”. >>>

Dorel Mihai Gaftoneanu- Despre ceea ce scriu eu…

poet, Botoșani

… Ceea ce mi-am propus la debut…

 Un proiect ambiţios de poet total anonim într-o lume literară unde tot mai des se vorbeşte despre fundăturile de drum ale postmodernismului şi criza de identitate a liberalismului stilistic. >>>

Alexandru Priboieni – poezie

poet, Bucureşti

Pentru dragoste 

Pentru dragostea ei, pentru clipa divină

Sufăr şi ard. >>>

Vasile Spiridon – Fişă de dicţionar: Adrian Alui Gheorghe

Adrian Alui Gheorghe: născut la 06.07.1958 în Topoliţa- Grumăzeşti, jud. Neamţ este ultimul copil (al cincilea) al lui Constantin (funcţionar agricol) şi al Măriei (casnică, născută Silea). Absolvent al liceului “Calistrat Hogaş“ din Piatra Neamţ. A urmat Facultatea de Filologie (secţia Română-Limbi clasice) a Universităţii “Al. I. Cuza”, din Iaşi, între 1983-1987. Doctor în Filologie, din 2004, al Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi cu lucrarea: “Tinereţe fără bătrîneţe” şi sentimentul tragic al timpului”. >>>

Radu Florescu

poet, Piatra Neamţ

Dimineaţa devreme

nopţile astea la întâmplare îmi deşiră

carnea sufletului.

nimeni nu ştie de ce. >>>