Petruş Andrei – Eminescianismul lui Grigore Vieru

Prin eminescianism înţelegem ,,Moment distinct al istoriei literare, marcat de Mihai Eminescu, care, prin repunerea întrebărilor fundamentale ale existenţei şi prin răspunsurile originale, prin simţul absolut al limbii şi al muzicalităţii poetice, a dat o maximă strălucire romantismului românesc.” (conform ,,DEXI”, Editura ,Arc-Gunivas”, Chişinău, 2007)
Într-o altă accepţie, eminescianism înseamnă ,,Mijloc de expresie artistică specific gândirii şi operei eminesciene; totalitatea particularităţilor stilistice care caracterizează opera lui Eminescu”(idem).
În cel mai important studiu al său intitulat ,,Eminescu şi poeziile lui” (1989) Titu Maiorescu făcea o afirmaţie care îşi menţine mereu valabilitatea, anume aceea că: ,,Tânăra generaţie se află astăzi sub influenţa operei poetice a lui Eminescu(… )Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”

 

Doi dintre cei mai de seamă eminescologi contemporani, Theodor Codreanu şi Mihai Cimpoi, vin să întregească această premoniţie referitoare la ,,centralitatea canonică a geniului eminescian” (Theodor Codreanu). Academicianul Mihai Cimpoi, într-o carte de o valoare inestimabilă, (,,Eminescu – „Mă topesc în flăcări”, VIII, Dialoguri cu eminescologi din toată lumea, Editura ,,Litera & David”, Chişinău – Bucureşti, 1999) susţinea pe deplin justificat că ,,Eminescu se află cu toată poezia română într-un mirabil raport de intercondiţionare scriptural – lectorială, şi am scris că până şi poetul român, care nu s-a născut încă, va fi fără îndoială, într-un fel sau altul, un poet eminescian(…) El este arheul poeziei noastre şi solicită întotdeauna o relectură ,,de profunzime” din orice unghi ar fi abordat” (op. cit. pp.236-237).

Theodor Codreanu, la rândul său, afirmă că: ,,Toţi marii poeţi români s-au considerat eminescieni. De pildă, Ion Barbu mărturiseşte că e din familia celor cu ,,părinţi eminescieni”. Marin Mincu a emis ideea că poporul român s-a exprimat integral ca ,,poet” prin Mihai Eminescu, precum Anglia prin Shakespeare, Italia prin Dante şi Germania prin Goethe.” (Theodor Codreanu: ,,Mihai Cimpoi –„ De la mitopo(i)etică la Critica ontologică”, ,,Priceps Edit”, Iaşi, 2012, p.191)

,,Relaţia noastră cu Eminescu, susţine Mihai Cimpoi, este, în felul ei ,,divină”. Noi nu putem fi Eminescu, dar putem fi noi înşine, aşa cum este el însuşi.”

Mihai Eminescu este ,,cel mai mare om dat de poporul român” (Edgar Papu); el scrie în ,,cea mai poetică limbă a lumii” (Emil Cioran), iar poezia sa depăşeşte în armonie şi muzicalitate oricare altă poezie de pe mapamond. Astfel stând lucrurile, oricare poet care scrie în dulcea limbă românească este eminescian.

 Marile iubiri eminesciene: ţara, mama, limba, natura, poezia, copilăria, femeia în toate ipostazele ei, dorul, predecesorii, lumina sunt şi ale lui Grigore Vieru. Revolta eminesciană este şi a lui Grigore Vieru. Oricât ,,europenism” sau ,,universalism” s-ar infuza în noi, ţara din inimă este aceea în care te-ai născut şi a cărei limbă ai învăţat-o încă din fragedă pruncie. ,,Nu locuim într-o ţară, locuim într-o limbă. Asta şi nimic altceva înseamnă patria.” (Emil Cioran) Încă din adolescenţă, Eminescu îi dorea ţării sale să fie ,,iarăşi ce a fost şi mai mult decât atât.” ( Petru Rareş):  ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!”  În timp ce alţii visau să ajungă în cosmos, Grigore Vieru dorea să treacă Prutul pentru a vedea ţara reîntregită măcar în inima sa, dorinţă care transpare dintr-o ,,Scrisoare din Basarabia”: ,,Din Basarabia vă scriu/ Dulci fraţi de dincolo de Prut,/ Vă scriu cum pot şi prea târziu,/ Mi-e dor de voi şi vă sărut.”

Dragostea pentru fiinţa dragă care i-a dat viaţă, (uneori ,,mamă” înseamnă şi ,,ţară” ca-n poezia argheziană ,,Mamă ţară”), este de asemenea, un izvor de inspiraţie pentru Eminescu: ,,O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi.” (,,O, mamă”)

,,Făptura mamei” este omniprezentă în poezia lui Grigore Vieru: ,,Uşoară, maică, uşoară,/ C-ai putea să mergi călcând/ pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ!/ În priviri c-un fel de teamă,/ Fericită totuşi eşti – / Iarba ştie cum te cheamă;/ Steaua ştie ce gândeşti.” ( Grigore Vieru – ,,Taina care mă apără”, ,,Princeps Edit”, Iaşi, 2008, p.67)

Eminescu a venerat limba română. Pentru el limba este ca ,,un fagure de miere” iar truda lui de-o viaţă, din nefericire, prea scurtă, a fost aceea de a ,,turna în formă nouă/ limba veche şi-nţeleaptă.” ,,Nu noi suntem stăpânii limbii, spunea Eminescu, ci limba este stăpâna noastră.”

Pentru Grigore Vieru, limba înseamnă însăşi viaţa fiinţei: ,,În aceeaşi limbă/ Toată lumea plânge,/ În aceeaşi limbă/ Râde un pământ,/ Ci doar în limba ta/ Durerea poţi s-o mângâi,/ Iar bucuria/ S-o preschimbi în cânt.” (,,În limba ta”)

Natura este pentru Eminescu un templu, este raiul pe pământ: codrul, râul, ramul, freamătul, blânda batere de vânt, mişcătoarele cărări ale mării, luna, soarele, stelele, luceafărul, umbra, răcoarea fac parte din universul eminescian. Există în poezia eminesciană, aşa cum observa Theodor Codreanu, o natură a naturii şi o natură a sufletului. Capodoperele eminesciene vin să confirme această idee: ,,Revedere”, ,,Ce te legeni”, ,,Peste vârfuri”, ,,Pe lângă plopii fără soţ”, ,,Somnoroase păsărele”, ,,La mijloc de codru”, ,,Mai am un singur dor”, ,,Lacul”, ,,O, rămâi…”

Şi în poezia lui Grigore Vieru, iubirea este îngemănată cu dragostea pentru natură. Îndrăgostitul care-şi pierde fiinţa dragă, după dureroase căutări, îşi ciopleşte o corabie ,,Din stejarul prăvălit” şi pleacă s-o caute sau s-o uite: ,,Şi-o corabie-şi cioplise/ Şi-n amurgul greu, de stânci,/A plecat pe mări s-o uite,/ Clătinat de ape-adânci/ A plecat pe mări, s-o uite/ Dar sub lună, dar sub stea/ Răsărea la loc pădurea/ Iar corabia-nfrunzea.” (,,Pădure, verde pădure”)

Titu Maiorescu descoperea pentru prima dată inefabilul şi muzicalitatea  poeziei eminesciene ,,cu deosebire” prin înrudirea ,,cu poezia populară din care s-a hrănit şi deasupra căreia s-au ridicat pas cu pas până la exprimarea celor mai înalte concepţiuni.”

De aceste calităţi, ne aminteşte şi un ,,Cântec basarabean”: ,,Spune-ţi cântecul din gură,/ Cucule,/ Că pădurii are cine,/ Cucule,/ Ei îi cântă mierlele,/ Şi privighetorile,/ Cântă-mi, cuce, mie bine,/ Că sânt singur ca şi tine,/ Cucule.” (op. cit. p.364)

În ,,Epigonii”, Eminescu lăuda osârdia înaintaşilor, Alecsandri fiind încununat drept ,,rege al poeziei”; Grigore Vieru, la rândul său, omagiază pe iluştrii săi înaintaşi Eminescu, Blaga, Bacovia, Barbu, Arghezi ş.a.

Copilăria, pentru Eminescu, însemna ,,poveşti şi doine, ghicitori, eresuri/ Ce fruntea-mi de copil o-nseninară”; mai însemna şi ,,Lacul”, şi pădurea, şi prisaca din apropierea casei părinteşti. ,,Astfel zise lin pădurea,/  Bolţi  asupră-mi clătinând,/ Şuieram l-a ei chemare/ Şi-am ieşit în câmp răzând.” (,,O, rămâi”)

Copilăria lui Grigore nu este însă una senină. Era după  ,,Război” când bântuia seceta şi foametea: ,,Vreme-ncrâncenată…/ Şi plecam de-acasă/ Spre altfel de iarbă,/ Spre altfel de coasă,/ Pe faţa femeii –/ Lacrimă ce doare,/ Doamne, ca un creier/ De privighetoare.” (,,Război”)

Dar femeia? ,,Înger şi demon” pentru Eminescu, Amorul este ,,Un lung prilej pentru durere/ căci mii de lacrimi nu-i ajung/ Şi tot mai multe cere.” (,,Ce e amorul?” Dezamăgit de legămintele încălcate de fiinţa ai cărei ochi îl înşală şi a cărei gură îl minte, Eminescu, trecând ,,Pe aceeaşi ulicioară”, este bătut de astfel de gânduri: ,,Şi în farmecul vieţi-mi/ Nu ştiam că-i tot aceea/ De te razimi de o umbră/ Sau de crezi ce-a zis femeia.” Viaţa sentimentală a geniului eminescian a trecut de la agonie la extaz. În ,,Luceafărul”, ,,Călin (file din poveste)”, ,,Floare albastră”, ,,Dorinţa”, ,,Lacul” întâlnim cea mai frumoasă poezie de dragoste a lumii. Rareori, Eminescu mărturiseşte că: ,,Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură.”

Grigore Vieru cântă, de asemenea, femeia în toate ipostazele: logodnică, mamă, fiică, muză, patrie: ,,Iubito: această clipă a noastră/ durează mai mult/ decât durează la alţii moartea.” …,,Galeşă pururi/ în noapte, fiind/ de iubire cosită,/ în zori răsărind ca otava,/ Albastră fereastră luminătoare/ deschisă către sufletul meu/ întunecat ca un nor,/ Biruitoare, pururi tu,/ asupra deznădejdii mele –/ numai atunci, frumoaso, înceta-va/ iubirea noastră când lumea/ va sfârşi pe Pământ,/ dar şi atunci regăsi-ne-vom/  în ceruri, în veşnicia lor.” (,,Cântec de iubire”)

Poetul nostru naţional Mihai Eminescu a fost un isihast care a urcat cele trei trepte ale credinţei: curăţirea, iluminarea şi îndumnezeirea, propovăduindu-le: ,,Christos a înviat din morţi,/ Cu cetele sfinte,/ Cu moartea pre moarte călcând-o,/ Lumina aducând-o/ Celor din morminte.” (,,Învierea”)

Grigore Vieru, cel al credinţei şi al iubirii, cere tuturor românilor: ,,Reaprindeţi candela-n căscioare” pentru că, ,,Degerat la mâini şi la picioare”, ,,Se întoarce-acasă Dumnezeu” din ,,Siberii de gheaţă” unde a fost vremelnic izgonit; urmează spovedania sfâşietoare a poetului: ,,Ninge frigul şi pustiul plouă,/ Degerată-ţi este inima,/ Doamne, bine nu ne-a fost nici nouă/ Fără sfatul şi lumina Ta.”

Eminescianismul lui Grigore Vieru se manifestă prin adoraţia şi veneraţia pe care acesta le are pentru opera lui Eminescu, de aici şi un ,,Legământ” pe care-l face cu cel mai mare poet al tuturor românilor din toate timpurile: ,,Ştiu: cândva la miez de noapte,/ Ori la răsărit de Soare,/

Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cărţii Sale./ Am s-ajung atunce, poate,/ La mijlocul ei aproape,/ Ci să nu închideţi cartea/ Ca pe recile-mi pleoape./

S-o lăsaţi aşa, deschisă,/ Ca băiatul meu ori fata/ Să citească mai departe/ Ce n-a reuşit nici tata,/ Iar de n-au s-audă dânşii/ Al străvechii slove bucium/ Aşezaţi-mi-o ca pernă/ Cu toţi codrii ei în zbucium.”

 

                                      

 

Reclame