La Viul Tău, fără oprire,
Adaug zilnic, strop cu strop,
Mulți sori flămânzi de răsărire,
Urmați de lunile potop…
Lumina lor fie-Ți zidire,
Țintind siocentrismul Tău –
Inimă, suflet și gândire –
Ani sfinți și neatinși de rău!
Nectar, Coroane, Cărți și Cânt,
Ivirii Tale pe Pământ!
Era zi de duminică, 16 martie, toate posturile de televiziune şi radio de la noi, dădeau răspuns la întrebarea „De ce plâng chitarele?”. Mihai Dolgan nu mai este. Ascultam şi priveam, dar nu credeam. Îmi tot spuneam – Nu se poate! Chiar şi atunci când am fost la Catedrala „Sfânta Teodora de la Sihla”, unde era depus sicriul cu regretatul artist, nu puteam să mă împac cu gândul că Mihai Dolgan a plecat dintre noi. „Eşti un munte de durere/ Sunt o mare de tăcere”, sunt versurile care mi-au venit în gând la coşciugul rece în care era marele compozitor şi interpret. Avea faţă tristă, altfel decât era în viaţă – mereu luminoasă. >>>
O, doina noastră așa începe…
O, doina noastra asa incepe
Si trece munte, trece deal, –
Am cucerit intinse stepe
Dar dorul tot ne e’n Ardeal.
Bat brandturi iurese de schije,
Turbati si darzi si val de val
Ne’ntampina dusmanii crucii
Dar dorul tot ne e’n Ardeal. >>>
„Adevăratul Popor sunt oamenii, cari s-au deprins să tacă (…). Sunt oamenii simţirilor fine, care au datina să nu flecărească.” N. Iorga (Ce e Patria?- Conf. 1910 )
Privim şi auzim, citim şi ne trece un fior rece pe şira spinării-ţara e în pradă, mai rău decât în vremea năvălirilor hoardelor barbare.
Numai că atunci bărbaţii în putere purtau la brâu, şi cînd ţineau coarnele plugului, sabia, iar căruţele – se spune din bătrîni – aveau două oişti, căci nu mai era timp de întors.
Era urgie mare, că de-atunci a şi rămas zicerea- Hoo, că nu dau tătarii ! Şi iarăşi e adevărat că bătrînii, femeile şi copiii fugeau în codri adînci să se ascundă. Pericolul vine acum din interior, de la ai noştri, şi de ei unde să te ascunzi, că şi de păduri au avut grijă.
Au râs munţii. Din falnicii codri de altădată, ai căror brazi au purtat şi căciuli dacice, sporind armata lui Decebal, a rămas doar jalea păsărilor, ce n-au unde-şi face cuiburi, şi furia vînturilor, care nu mai au cum legăna frunza, ce doinea jalea şi-amarul unui neam vitregit de istorie, care a biruit destinul, sperând, ca după milenii să trăiască fără lanţuri. >>>
Flamanda si desculta a fost copilaria si adolescenta mea. Flamand si descult strabateam pe jos opt kilometri pana acasa in satul natal, de la scoala din Lipcani, un orasel de pe malul stang al Prutului – unde imi faceam studiile medii. Maica mea, vaduva de razboi, trudea la cultura tutunului. Munca extrem de grea si daunatoare sanatatii. Plantatia era nesfarsita si bietele femei ieseau din cand in cand la marginea ei, la sosea, sa mai ia o gura de aer curat si pentru a-si sterge cu coltul basmalei lacrimile starnite de iuteala otravii frunzelor de tabac. Am compus mai tarziu, prin anii ’70, un poem despre asta, care suna astfel: “Pe campul/cu pomi ciudati de tabac – tacut inaintezi./Limbi verzi de serpi uriasi/ fiinta ta inconjoara./Dar tu inaintezi./Nu mai vine, mama, nimeni din urma/afara de painea ta/ invelita in stergar/si cerul din spate/eliberat de frunzele >>>
Dumitru Rucăreanu a murit într-o zi de duminică, pe 3 martie, și nimeni n-a știut nimic. Presa a aflat târziu, după incinerarea care a avut loc miercuri, în secret, așa cum și-a dorit actorul. A vrut să rămână departe de ochii presei care, de altfel, l-a ocolit în ultimii ani. Avea 81 de ani. Pentru că Dumitru Rucăreanu a preferat tăcerea în jurul morții lui și absența circului mediatic care se repetă aproape plictisitor de câte ori mai moare un artist, încât uneori ai impresia că auzi același text, doar cu numele schimbat. Pentru că puțini au vorbit despre el și rolurile lui în ultima vreme, pentru a nu aluneca în plasa ipocriziei generale care ne face să începem să scoatem la iveală arsenalul de cuvinte din limbajul de lemn din care nu lipsesc „generația de aur”, „monstru sacru” etc. etc. Și doar ca un exercițiu de reamintire, o discuție pe care am avut-o cu Dumitru Rucăreanu, într-o cafenea de la Piața Amzei, într-o dimineață de acum doi ani, și publicată atunci în Jurnalul Național. O discuție plină de umor și de multe povești și amintiri din tinerețe. În ziua în care ne-am întâlnit, ningea. Mi-a spus pe jumătate amuzat, pe jumătate întristat: „Cum să te simţi în Bucureşti, când într-o juma de oră toată zăpada asta albă frumoasă, devine cenuşie?! Aştept primăvara…”. >>>
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.