Ştefan Lucian Mureşanu- Sensul onomatopeelor în creaţia lirică bacoviană

BacoviaMotto: Veacul m-a făcut / Atât de cult, / Încât mă uit / Peste oameni. / Am învăţat atâtea / În timpul din urmă, / Că suntem / La un punct însemnat. (George Bacovia, „Vizită”)

 Poate ca nimeni altul George Bacovia şi-a trăit viaţa într-un sens greu imitabil, descifrat de către mulţi dintre biografii săi ca un om al meditaţiei profunde, însă definit ca un fiind cu un sens scrutător al unei lumii care îşi încheia un ciclu de fiinţare telurică. El trăia pentru că fusese dăruit cu viaţă, însă în trupul lui bolnav eul cosmic gemea la fiecare adiere de vânt, care anunţa apropierea unui sfârşit al egoului teluric. Asculta sunetele şi, precum marilor înţelepţi ai lumii, le dădea un sens şi le unea cu toate ideile, sumbre imagini apocaliptice într-un joc sinistru al onomatopeelor[1]. În templul singurătăţii, al meditaţiei şi al locului în care lumina nu pătrundea, doar eul i se zbătea întru eliberarea şi înălţarea spre culmile nemuririi radiante. >>>

Reclame