De câtăva vreme îl studiez, pe cât posibil, pe tânărul Marcel Naste, încercând să decodific, dincolo de candoarea şi prospeţimea lui ca fiinţă pământeană, mesajele subliminale ale artei sale. Căci, dincolo de cel estetic, de cel emoţional, transpare, chiar şi unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie, glasul memoriei din pământuri, încărcat cu noduri şi semne din care îşi împleteşte scara către cer.
Avem aici o expoziţie de prapuri, zice el, şi putem să-l credem şi să considerăm că sunt chiar reprezentările unor flamuri ţesute cu fir de aur, pentru a fi prinse în vârful lănciilor cu care plecau la luptă bravii oşteni ai Armiei române. Şi gândul mă poartă, în acest sens, inevitabil, la steagul liturgic al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, plimbat în anii din urmă de la Bucureşti la Chişnău, spre a-l vedea şi fraţii de peste Prut, şi înapoi, la Bucureşti, în Muzeu, înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe deja biruitor – o ipostază iconografică mai neobişnuită -, aşezat pe un tron somptuos, ca un domnitor, încoronat de îngeri şi având la picioarele lui, deja supus, balaurul. Doar că acel steag, acea flamură, de fapt, figurativă, vişinie, are franjuri şi este brodată cu mult fir de aur pe catifea. Aşa era arta acelor vremi. >>>
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.