Scriitori din județul Roman– fişe de dicţionar: litera F/G (autor Constantin Tomşa)

Harta  judetului Roman >>>

Reclame

Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române!

  „Plec zilnic la câştig în minele de aur ale graiului meu”  (Grigore Vieru)

Orice am spune despre bădica Grig acum, la atât de recenta lui plecare, nu poate fi nici criticat, nici respins. Există, ce-i drept, o anume contagiune a acceptării şi toleranţei asupra discursurilor. Pentru că miza este însuşi Grigore Vieru! Că aceste discursuri sunt pornite din adevăr, simţire şi cunoaştere, sau, dimpotrivă, dintr-un oportunism bine exersat, contează mai puţin. Constatăm însă că la pomana mortului vin chiar asasinii acestuia! Constatăm, însă, că tolerăm nepermis de vinovat să vorbească despre sfinţenia acestui Apostol al Românităţii tocmai acei care l-au scuipat cu limba lor diavolească. Dintr-odată, tocmai ei se descoperă în opera lui, devin peste noapte exegeţi, conving că au fost împreună cu poetul chiar şi acolo unde poetul nu a fost vreodată. Am reluat, succint, o paralelă cu vieţile celor Mari de dinainte. Nicio diferenţă. Poate doar de stil şi verb. În vieţile lor, Eminescu, Haşdeu, Caragiale, Iorga, Coşbuc, Eliade, Goga, Blaga, Arghezi, Cioran, Ţuţea, Noica, Preda, Sorescu sau Nichita au fost maltrataţi de gunoierii cuvintelor beţive, reduşi >>>

Cristu Georgi – proză

La Medelini

 Aşa nu se mai putea trăi! Începurăm o grevă „spontană”, din gură-n gură. Liderul sindical nu-şi mai avea rostul, distrusese tradiţia de a obţine banii prin muncă, furase cât noi toţi la un loc şi era un pic arestat. Aveam dreptate, meritam lefuri mai mari! Până şi actorii intrară în grevă de solidaritate cu demersul nostru. Ne-am ţinut tari, cu moralul ridicat, şi protestam cu vehemenţă, pichetând intrarea în fabrică.

Naivi cum eram, normal că ne-am bucurat ca nişte copii când m-a sunat nevastă-mea şi mi-a zis că ne-a văzut la televizor. Mi-a mai zis că, dacă mai stau degeaba la fabrică, să nu mai vin acasă. Dar ce ştia ea despre solidaritate?!

Numai aşa se mai putea trăi fără să mai vindem, pe furiş, la fier vechi ce mai rămăsese din dezmembrata făbricuţă. Ştiam, aproape sigur, din surse demne de toată încrederea, că vor s-o vândă ungurilor. După ce vânduseră aurul, petrolul şi gazele, nu puteam lăsa ca istoria să se repete, patriotismul risca să ajungă o adevărată rara avis. Cât pe ce să ne ia şi fierul de la gură! Mai rămăsese doar cel din care erau făcute porţile. Aici nu ne puteam băga, deşi încercarăm. Erau păzite permanent de bodyguarzii fostului manager, ajuns acum deputat (erau proiectul lui). Ne-am scandalizat la maximum împotriva acestui tratament incalificabil! Degeaba! >>>

scriitorul Leo Butnaru din Republica Moldova: “Populaţia nu prea ştie ce să facă cu puterea, puterea nu prea ştie ce să facă cu populaţia”

Butnaru LeoEşti printre primii scriitori de Basarabia care şi-au făcut, imediat după revoluţia din 1989, prieteni de condei în România. Care au fost primele impresii despre cei pe care, o bună bucată de vreme, i-ai cunoscut doar prin scris?

– Să ştii că, la început de septembrie 1987, la Bucureşti, în casa actorului şi poetului Arcadie Donose, de stirpe pruto-nistrean, l-am cunoscut pe Matei Vişniec. Iar peste vreo două săptămâni de la radio „Europa liberă” am aflat că tânărul scriitor român ceruse azil politic în Franţa. Anul acesta i-am expediat una din fotografii în care ne regăsim, Matei întrebându-se: „Să fi fost noi atât de tineri pe atunci?” Ei bine, până la acea primă permisiune de a trece Prutul – oricum, eram în plină perestroika – mi s-a întâmplat ca la o şedinţă a cenaclului „Eminescu” de la redacţia ziarului „Tinerimea Moldovei” din Chişinău să-l cunosc – pe cine crezi? – pe inveteratul promotor al criticismului sociologist Mihai Novicov, aflat în vizită în RSSM. Era pe la mijlocul lunii februarie a anului 1971. Nu ştiu cu ce ocazie se afla Novicov la Chişinău, >>>

Nichita Stănescu – „Respir, doctore, respir”…

„Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.”

(Nichita Stănescu).

  „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui, a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)

Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutul decembrie 2012, peste dureroasa amintire a plecării lui Nichita. Încet, în vârful picioarelor, cu scuza, poate, de a nu-i tulbura somnul celui care adunase în ochii săi mari  tot verdele codrilor unui „pământ numit România”. Plutind îngereşte deasupra unei lumi înnobilate de geniul său, fiul ţăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, şi al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române, deţinător al Premiului internaţional Johann Gottfried von Herder şi nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poeziei române universalitate. >>>