Mariana Cristescu – De la Nichita la Marcel Naste şi înapoi

De câtăva vreme îl studiez, pe cât posibil, pe tânărul Marcel Naste, încercând să decodific, dincolo de candoarea şi prospeţimea lui ca fiinţă pământeană, mesajele subliminale ale artei sale. Căci, dincolo de cel estetic, de cel emoţional, transpare, chiar şi unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie, glasul memoriei din pământuri, încărcat cu noduri şi semne din care îşi împleteşte scara către cer.

Avem aici o expoziţie de prapuri, zice el, şi putem să-l credem şi să considerăm că sunt chiar reprezentările unor flamuri ţesute cu fir de aur, pentru a fi prinse în vârful lănciilor cu care plecau la luptă bravii oşteni ai Armiei române. Şi gândul mă poartă, în acest sens, inevitabil, la steagul liturgic al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, plimbat în anii din urmă de la Bucureşti la Chişnău, spre a-l vedea şi fraţii de peste Prut, şi înapoi, la Bucureşti, în Muzeu, înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe deja biruitor – o ipostază iconografică mai neobişnuită -, aşezat pe un tron somptuos, ca un domnitor, încoronat de îngeri şi având la picioarele lui, deja supus, balaurul. Doar că acel steag, acea flamură, de fapt, figurativă, vişinie, are franjuri şi este brodată cu mult fir de aur pe catifea. Aşa era arta acelor vremi.

Neobişnuiţi sunt însă şi „prapurii” lui Marcel.

         Sunt, oare, prapuri bisericeşti purtaţi la procesiuni sau la alte solemnităţi religioase – conform definiţiei din Dicţionar? Sunt şi nu sunt. Omniprezentă este CRUCEA. Simplificând lucrurile, aş putea spune: poate fi prapur, dar poate fi şi Crucea din fereastră, sau, extrapolând, de ce nu, acoperământul mesei din Sfântul Altar sau…, mergând şi mai departe, reprezentarea, în plan, a unui coif dacic. Fie şi cel al lui Decebal, de la Coţofeneşti. De ce? Pentru că am obsevat, în colţurile prapurilor, elemente apotropaice: ochii de pe viziera coifurilor, care, în fond, poate nici nu sunt ochi, fiindcă au forma Peştelui hristic.

Pe coifurile dacice am observat că apare adesea imagine vulturului în zbor – a vulturoaicei, cum spune Nichita Stănescu -, cu peştele în cioc şi iepurele în gheare. Vultur care va apărea  mai târziu, pe stemele şi steagurile ţinuturilor româneşti, cu Crucea în cioc. Oare e o pasăre bună, sau e o pasăre rea? Nichita se temea de ea.

MN2

Întreb fiindcă, dacă privim cu atenţie, observăm că orice pasăre în zbor ia formă de cruce. Chiar şi o pasăre de pradă.  De fapt, zborul este de la Dumnezeu. Ca şi plutirea, dar ca şi căderea. („La chute d’un ange”,/ „Căderea unui înger”, spune Lamartine, Ieronimul eminescian, „Înger şi demon”, „Luceafărul”, sau prăbuşirea lui Icar. Sau năruirea mănăstirilor argeşene ale lui Negru Vodă, care poate nu întâmplător se numea Negru, fiindu-le jertfită Ana lui Manole.

 Iar iepurele ce reprezintă? Nu ştiu, poate că nu e decât un simplu desen al unei scene de vânătoare pe coiful acela, cutumă masculină a vremii. Şi dacă nu? Tot aşa de bine s-ar putea să reprezinte pământul cu vieţuitoarele sale, inclusiv cu Omul cel mărunt şi temător de Dumnezeu.

Este, oare, doar un prapur liturgic, acest pătrat de aur vechi, nobil, regal, nesclipitor (fiindcă arta ţăranului român este frumoasă şi nobilă, nu ostentativă!), aproape nonfigurativ, împărţit egal, ca lumea cea mare, în patru zări, de Cruce. Crucea –  Semn/ Simbol şi Mesaj …subliminal, ca să folosim un termen mai circulat,  peste un timp imemorial – căci Dumnezeu este Unul. Crucea este şi Nod –adunând, într-unul Tatăl, şi chemând la ordine Haosul. „Din chaos, Doamne,-am apărut./Şi m-aş întoarce-n chaos…/Şi din repaos m-am născut./Mi-e sete de repaos.” …imploră Daimonul lucifericMN3

Privesc prapurii tânărului artist şi în aurul lor vechi simt negrul ţărânii româneşti amestecate cu sânge. „Preoţi cu crucea-n frunte, căci oastea e creştină”… Şi aud tropote de cai, şi de săbii, şi de obuze, sfărâmând vieţi şi prapurii din frunte oştii, prin vremi şi mereu. Şi-i văd şi pe basarabenii de la Fântâna Albă, cu Tricolorul, prapurii şi Crucea în frunte, seceraţi de mitralierele staliniste ascunse în codrul frate cu românul de la Varniţa, la 1 aprilie 1941, după Învierea Domnului.

Şi mai văd aurul vechi şi nobil precum cel din coiful rembrandtian, al lui Alexandu Macedon, în straiul şi în coroana domnilor noştri sfinţi ctitori de biserici, şi în Crucea – semn şi însemn peste timp, fără de care lumea din cele patru zări s-ar spulbera în neant. Căci ce e viaţa fără credinţă? Ce este viaţa fără „Nodul” acesta, care organizează haosul din noi şi de lângă noi, luminând şi dislocând negrul şi geometriile durerii?

Parcă niciodată nu mi-a fost atât de aproape Nichita, şi mai de înţeles, ca acum, asistând la ţâşnirea în lumină a acestui tânăr de geniu, Marcel Naste, care se caută cu o fervoare cutremurătoare. Ut pictura poesis. Un pământean parcă desprins din cohorta îngerească, obsedat de simboluri pe care ni le transmite ca un mesager al altor spaţii.

Şi iar mă întorc la Nichita. Obsesia lui pentru îngeri, din „Noduri şi semne”, înrudită cumva cu lirica lui Voiculescu, mă apropie într-un mod foarte straniu de lucrările lui Marcel, căruia am senzaţia că aceştia îi poartă penelul. „În lirica lui Nichita Stănescu, daimonul nu este doar duhul interior, lucifericul, ci starea pasională capabilă să cuprindă şi spiritul, şi instinctele într-o singura emoţie. De aceea, daimonul/ demonul încorsetează şi aduce dureri de nesuportat: «îmi umflă gleznele, ţiitoarele mersului,/ îmi pâlpâie inima ca pe o flacără,/ îmi usucă limba ca pe un deşert sălbatic” (Nod 28). Ca şi pictorul nostru, Nichita pune capcane pentru a se prinde în ele un animal miraculos (fiinţa creaţiei, poate) şi „are sentimentul că pătrunde într-o taină, că deschide un lacăt. Dar nu are nicio capcană pentru daimonul – febra care îi bântuie fiinţa (Nod 29) trecătoare prin lumea fioroasă de sub ceresc, ea, această lume, fiind vulturoaica, semeaţă, crâncenă şi aproape de neinvins: «Murise Îngerul,/ dar nu l-am putut ţine în braţe,/ se făcuse de apă şi mi-a curs printre degete,/ mi-a umezit genunchiul / şi mi-a spălat picioarele / cele cu care alerg,/ cu felul lui de a se duce / şi de a mă lăsa singur / şi în veşnică alergare” (Nod 19).

«SEMN 21. Stârneam şi înnebuneam vulturoaica, mort de oboseală, căţărat pe pisc, în loc să găsesc nori, crivate, stele albastre, am găsit-o pe vulturoaică stând pe ouă. Am fluierat la ea, am urlat la ea, i-am cântat; ea, calmă şi măreaţă, sus în vârf domnea peste ouăle ei din cuib. Am vrut s-o alung, dar mi-a sfâşiat obrazul cu pliscul. Vă spun şi vouă: Pe muntele ăsta nu e de urcat, pentru că nu e de văzut nimic! Vă zic şi vouă: Ce-a fost de văzut a văzut vulturoaica!»”.

         Vă spun şi vouă: Ce-a fost de văzut a văzut Marcel Naste. „Totul e atât de simplu – ar spune Nichita” – încât devine de neînţeles”.

23.01Cuvantul liber

 

Reclame