dr. Ștefan Lucian Mureșanu – Elegiile lui Nichita Stănescu și nonnervurile lor afective

Motto: Trupul meu viu și sufletul meu viu, / sau poate mai degrabă dorințele mele, / le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare / spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

Nichita StanescuCuvinte cheie: elegie, imagine, Nichita, superrealism, eu, lumi

1. Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stănescu

Nichita Stănescu s-a născut în acel sfârșit de martie, într-un an al dublului magic al cifrei trei, ca senzor al vibrațiilor unei poezii ce anticipa începutul unei noi ere în creația versificată, o naștere cu mult înaintea celei care avea să justifice eliberarea eului față de un sistem rigid. El avea să fie unul dintre aceia care urmau să netezească drumul spre o creație spontană. Suprarealismul lui întrezărea drumul abrupt al superrealismului mileniului trei, în care superexistența dezvăluia închisul din interiorul dezvăluit și dezvelit de valtrapurile reținerilor o literatură în care cuvântul avea să lovească imaginea imaginației extrovertite. Tipul exhibiționist supraviețuia alături de cel introvertit și îi demonstra libertatea ca bun simț, chiar dacă goliciunea lui punea în valoare formele ascunse ale firii și ale cuvântului: ”El începe cu sine și sfârșește / cu sine” (2009:101), avea să scrie în începutul primei sale elegii, poetul-om Nichita Stănescu. Continuator al sistemului previzionar bacovian, interpret al unor unor semne bizare ale existenței fiindului, cercetător ale eului cosmic, cu care armoniza și-și petrecea marele timp fiindual, versul măiestrit al poetului descindea ca un hrismos în începutul de viață al sortitului: ”Nu-l vestește nicio aură, nu-l / urmează nicio coadă de cometă.” El cercetează ca un astrolog, fiind însuși un eu cosmic, când binele ar putea da omului legătura de care să se poată prinde și ridica. >>>

Reclame

„Limba română este patria mea”

600px-flag_of_romania-svg

Eu nu mă spăl de poporul meu !
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne! >>>

Ion Ionescu Bucovu – Academicianul și scriitorul Eugen Simion la 80 de ani

Academicianul Eugen Simion a ajuns la vârsta senectuții. La 25 mai împlinește vârsta de aur a vieții, adică 80 de ani. Fiul Sultanei și al lui Dragomir, cu ascendență ardelenească, născut în satul Chiojdenca din județul Prahova, studiază la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, unde a fost coleg de școală cu Nichita Stănescu. Între 1952 și 1957 urmează cursurile Facultății de Litere a Universității din București, având mari profesori precum Tudor Vianu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan. Obține titlul de doctor în științe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Șerban Cioculescu (1969). >>>

Nichita și cultul “LuceafăruluiI”

Nichita StanescuNu cunosc un alt poet roman care, ca Nichita Stanescu, sa fi cultivat cu atata pathos si veneratie, cultul genialitatii eminesciene. “Dorul de Eminescu” va cristaliza, de fapt, intr-o obsesie fundamentala, lesne de urmarit in intreaga sa opera si in functie de care se va cladi, vegheat ca de o stea polara, destinul poeziei romanesti.

In “Cartea de recitire”, Nichita Stanescu da expresie stralucita acestor convingeri tutelare. El vede in Eminescu pe “cel mai dificil poet roman si cel mai de neinteles”, in ciuda iluziei ca poate fi inteles. Crede, apoi, ca “Oda in metru antic” exprima adevaratul “portret in ulei” al poetului, o veritabila “statuie in bronz”. Constiinta hyperionica a poetului a “statuarizat” sentimentele pe un soclu de notiuni, caci “Luceafarul si intreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente”. Fascinat de mitul sumerian al lui Ghilgames, autorul >>>

Vasile Târâţeanu: ,,Scriitorul nu poate exista în afara cetăţii” (interviu de Emanoil Toma)

Vasile Tarateanu,,Scriitorul nu poate exista în afara cetăţii şi în afara limbii materne” Interviu cu Vasile TârâţeanuBucovina (Ucraina)

 Dimineaţă de vară. Casa lui N. Stănescu îşi aşteaptă o parte din oaspeţii veniţi la cea de-a 17-a ediţie a „Zilelor Nichita“.

L-am abordat pe poetul sosit toc­mai din Bucovina de Nord, Vasile Tărâţeanu, imediat după ce termi­nasem interviul cu Adam Puslojic. Atmosfera din sufrageria poetului Nichita respira încă personalitatea acestuia, vulcanismul său. Spre deosebire de acela, Vasile Tărâţeanu pare scund, mai puţin volubil. Dar sen­timentele sale de român sadea aveau să-şi dea proba de andurantă chiar de la primul răspuns al interviului. >>>

Ovidiu Trifan – Influențe ale folclorului muzical românesc în lirica eminesciană

prof. dr. Ovidiu Trifan Motto: Există o ,,Idee Eminescu” iar aceasta s-a zămislit sub zodii româneşti. (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic)

 Nichita Stănescu spunea că pentru el patria este limba română. De aceea – continuă poetul –pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cu aproape un veac mai înainte, Eminescu a notat în epopeea dramatică Horia, unul din proiectele sale nefinalizate: Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cântată în ape, ţeara unei feerii[1]. Ambele definiţii sunt complementare şi surprind în sintetize metaforice transcedentale tot >>>

Al. Florin Ţene – Starea poeziei româneşti la începutul secolului XXI

Pentru a aborda această temă este necesar un îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI.

În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei romîneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion Simuţ. >>>

Eugen Evu – Maria Diana Popescu gândeşte poetic şi enunţă filosofic

             Maria Diana Popescu a debutat cu poeme, în 2002, cu o splendidă carte al cărei simplu titlu te face să tresari: „Lumea dintre gânduri”. Gândul-cogito-ul Mariei Diana Popescu – inteligenţă manifestă în dimensiunea cea mai vibratorie a poetului – este cel ce se auto-explorează în estetic, cu inconfundabil tonus propriu, în următoarele-i cărţi: „Trecutul din clipă”, „Urma de stea”, „Atingerea de înger”, „Vechimea veşniciei”, (titlu-sofism), „Cursuri de şantaj” (ascuţime civic-polemică), „Cai crucificaţi la simpozioane” (superb oximoronic recurs la un Delacroix – Dali , dadaist-paranoic), „Imperfectul perfect”, „Restul este legendă”. Parantezele mele sunt doar nuanţate atingeri la un dat-posibil trend oximoronic al acestei poetese-surpriză. Aş zice că este ceva din viitorul precipitat al liricii româneşti, iar poeta aceasta este una dintre zveltele prefigurări ale unei altfel-de-poezii: >>>

Mariana Cristescu – De la Nichita la Marcel Naste şi înapoi

De câtăva vreme îl studiez, pe cât posibil, pe tânărul Marcel Naste, încercând să decodific, dincolo de candoarea şi prospeţimea lui ca fiinţă pământeană, mesajele subliminale ale artei sale. Căci, dincolo de cel estetic, de cel emoţional, transpare, chiar şi unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie, glasul memoriei din pământuri, încărcat cu noduri şi semne din care îşi împleteşte scara către cer.

Avem aici o expoziţie de prapuri, zice el, şi putem să-l credem şi să considerăm că sunt chiar reprezentările unor flamuri ţesute cu fir de aur, pentru a fi prinse în vârful lănciilor cu care plecau la luptă bravii oşteni ai Armiei române. Şi gândul mă poartă, în acest sens, inevitabil, la steagul liturgic al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, plimbat în anii din urmă de la Bucureşti la Chişnău, spre a-l vedea şi fraţii de peste Prut, şi înapoi, la Bucureşti, în Muzeu, înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe deja biruitor – o ipostază iconografică mai neobişnuită -, aşezat pe un tron somptuos, ca un domnitor, încoronat de îngeri şi având la picioarele lui, deja supus, balaurul. Doar că acel steag, acea flamură, de fapt, figurativă, vişinie, are franjuri şi este brodată cu mult fir de aur pe catifea. Aşa era arta acelor vremi. >>>

Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române!

  „Plec zilnic la câştig în minele de aur ale graiului meu”  (Grigore Vieru)

Orice am spune despre bădica Grig acum, la atât de recenta lui plecare, nu poate fi nici criticat, nici respins. Există, ce-i drept, o anume contagiune a acceptării şi toleranţei asupra discursurilor. Pentru că miza este însuşi Grigore Vieru! Că aceste discursuri sunt pornite din adevăr, simţire şi cunoaştere, sau, dimpotrivă, dintr-un oportunism bine exersat, contează mai puţin. Constatăm însă că la pomana mortului vin chiar asasinii acestuia! Constatăm, însă, că tolerăm nepermis de vinovat să vorbească despre sfinţenia acestui Apostol al Românităţii tocmai acei care l-au scuipat cu limba lor diavolească. Dintr-odată, tocmai ei se descoperă în opera lui, devin peste noapte exegeţi, conving că au fost împreună cu poetul chiar şi acolo unde poetul nu a fost vreodată. Am reluat, succint, o paralelă cu vieţile celor Mari de dinainte. Nicio diferenţă. Poate doar de stil şi verb. În vieţile lor, Eminescu, Haşdeu, Caragiale, Iorga, Coşbuc, Eliade, Goga, Blaga, Arghezi, Cioran, Ţuţea, Noica, Preda, Sorescu sau Nichita au fost maltrataţi de gunoierii cuvintelor beţive, reduşi >>>

Nichita Stănescu – „Respir, doctore, respir”…

„Mă mut în lup
pentru că este vremea
schimbării lupilor
în clopote.”

(Nichita Stănescu).

  „Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui, a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut…” (Eugen Simion)

Iarăşi am păşit uşor, şi în trecutul decembrie 2012, peste dureroasa amintire a plecării lui Nichita. Încet, în vârful picioarelor, cu scuza, poate, de a nu-i tulbura somnul celui care adunase în ochii săi mari  tot verdele codrilor unui „pământ numit România”. Plutind îngereşte deasupra unei lumi înnobilate de geniul său, fiul ţăranului Nicolae Hristea Stănescu, din Prahova, şi al nobilei rusoaice Tatiana Cereaciuchin, membru post-mortem al Academiei Române, deţinător al Premiului internaţional Johann Gottfried von Herder şi nominalizat, în 1980, pentru Nobelul pentru literatură, a dăruit poeziei române universalitate. >>>

Festival Internaţional de Poezie ,,Mihai Eminescu”

Motto: “Un popor fără cultură e un popor uşor de manipulat.“(Immanuel Kant)

 În organizarea Fundaţiei Culturale „Lumina” şi a Centrului Cultural „Nichita Stănescu” Mehedinţi a avut loc la Drobeta-Turnu Severin, Orşova şi Băile Herculane în zilele de 14 si 15 ianuarie 2013 cea de-a XXII-a ediţie a Festivalului Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu”. >>>

Salonul cărţii de la Paris, martie 2013

Ştim că, în luna martie 2013, România este ţara invitată la Salonul Cărţii de la Paris. Mai ştim, vag, că, atunci cînd are loc un eveniment cultural în care este implicată România, există un grup de specialişti/cunoscători ai culturii româneşti şi de traducători, oameni care sînt consultaţi de oficialităţile franceze în vederea pregătirii evenimentului. Aţi putea să ne spuneţi cîte ceva despre pregătirile care se fac acum la Paris? Care sînt proiectele pe care le aveţi în vedere pentru acest eveniment?  >>>

Alex Ștefănescu – Poezia dată în dar

IONITA-Daniel-TESTAMENTA trecut vremea când o antologie era expresia dorinţei unui cititor pasionat (eventual profesionist) de a da şi altora ocazia de a citi poeziile care l-au încântat pe el. Acum o antologie se alcătuieşte din ambiţia unui critic literar de a se prezenta în faţa opiniei publice ca o instanţă supremă sau din nerăbdarea unei noi generaţii de poeţi de a se impune, după înlăturarea necruţătoare a celei dinainte. Ceva din farmecul culegerilor, crestomaţiilor, florilegiilor de altădată s-a pierdut. Aproape că-mi vine să mă adresez, copleşit de nostalgie ca Eminescu în Epigonii, predecesorilor noştri: „Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;/ Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri”. >>>

Vasile Şoimaru – Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (I)

Cotul Donului, o mare tragedie românescă, uitată de statul român

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.
Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (B okonax Cmaлuнгpada – tranşeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând. >>>

Aurel Dumitrașcu – remember

Născut la 2 noiembrie 1955, sat Sabasa, comuna Borca, Neamţ, se stinge din viață la16 sept,1990, Bucureşti- spitalul Fundeni. Între 1983-1987, urmează cursurile fără frec-venţă ale Facultăţii de Filologie (română – franceză) de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi. Lucrarea de diplomă se axează pe opera celor doi poeţi dispăruţi prematur – Daniel Turcea şi Virgil Mazilescu. Contribuie la formarea nucleului poetic din Neamţ (cu Daniel Corbu, Nicolae Sava, Adrian Alui Gheorghe, Radu Florescu, George Calcan). >>>

Festivalul București, mon amour

► București este capitala cu cei mai mari poeți europeni: George Bacovia, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Vasile Voiculescu și Ileana Mălăncioiu.

► Bucureștiul este orașul în care au locuit și locuiesc cei mai mari romancieri români: de la Hortensia Papadat Bengescu și Camil Petrescu, la Marin Preda și Nicolae Breban, de la Augustin Buzura la Dumitru Radu Popescu

 Între 18 și 20 octombrie 2012, la București, s-a desfășurat Festivalul București, mon amour, deschis cu Gala Premiilor Contemporanul de Aura Christi, Nicolae Breban și Augustin Buzura. Printre laureații de până acum ai revistei Contemporanul – publicație de cultură, politică și știință – se află personalități marcante ale literaturii, culturii și publicisticii române, între care Octavian Paler, Augustin Buzura, Radu G. Țeposu, Ion Mureșan, Eugen Negrici, Ștefan Borbély, Călin Căliman, Constantina Raveca Buleu, Alex Ștefănescu, Marian Victor Buciu, Silvia Radu, Marta Petreu, Sorin Roșca Stănescu. >>>

Mariana Cristescu – „ Emoţie de toamnă”

Coat of arms of Moldavian SSR (1990-1991), tod...

„Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea: de acasă – acasă”… 

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.” (Nichita Stănescu, „ Emoţie de toamnă”)

 Privesc o fotografie datată 7 aprilie 2006, reprezentând bustul cu „inima de aur”, de la Chişinău, al Poetului care spunea că „limba română e frumoasă ca o duminică”. Un comentariu adiacent marchează întru neuitare: „Scriitorii şi oamenii de cultură din Basarabia consideră că mişcarea anticomunistă şi de eliberare naţională din Basarabia a fost declanşată de vizita lui Nichita Stănescu la Chişinău, în 1976, când a îngenunchiat la gara Chişinău şi a spus: „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea: de acasă – acasă”… . Aşa să fie? Şi dacă da, îşi mai aminteşte cineva?

„Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,/ că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,/ că ai să te ascunzi într-un ochi străin,/ şi el o să se-nchidă cu-o frunză de pelin.// Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,/ iau cuvintele şi le-nec în mare./ Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare.” >>>

Influențe ale folclorului muzical românesc în lirica eminesciană

Nichita Stănescu spunea că pentru el patria este limba română. De aceea – continuă poetul –pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cu aproape un veac mai înainte, Eminescu a notat în epopeea dramatică Horia, unul din proiectele sale nefinalizate: Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cântată în ape, ţeara unei feerii[1].

Ambele definiţii sunt complementare şi surprind în sintetize metaforice transcedentale tot ceea ce n-ar putea conţine o raţională şi riguroasă formulare filologică. >>>

Adrian Alui Gheorghe – „Poezia este, în ultimă instanţă, practica metafizicii. Ca şi religia”

Nichita Stănescu a fost entuziasmat de nume şi mi-a spus că … „e o poezie în sine”
 
– Dragă Adrian Alui Gheorghe, ce vrea să însemne numele acesta al tău, unic în literatura română, deşi e unul ostentativ neaoş românesc? Vrea să sugereze descendenţa ultimă? Sau poate pe cea dintotdeauna? >>>

Vavila Popovici- Vremea orgoliilor

                 Orgoliul se află în noi ca o forță a răului. – Victor Hugo

De multe ori se identifică orgoliul cu mândria și este bine de separat acești doi termeni. Orgoliul este definit conform Dicționarului: „Părere foarte bună, adesea exagerată și nejustificată, despre sine însuși, despre valoarea și importanța sa socială; îngâmfare, vanitate, suficiență, trufie.” Între orgoliu şi mândrie este uneori greu de stabilit graniţa și totuși ele diferă, orgoliul fiind un defect, iar mândria putând fi o calitate.
Orgolios este cel ce se încăpățânează să aibă dreptate, dorește să obţină puterea, se crede om performant, se laudă sau cerșește laude, este egocentric, egoist şi fără credinţă în Dumnezeu. Orgoliosul e cel care se cunoaște cel mai puțin pe sine și îi place compania oamenilor care îl flatează. Nu suportă să fie contrazis. E atât de plin de el, încât orice tentativă de a-l lămuri într-o problemă, va fi sortită eșecului. Cunoaște sau nu cunoaște, el crede că știe totul, răspunsul lui va fi întotdeauna: „Știu!”. >>>

Confesiunile unei poete: Irina Mavrodin

Pretinzând că nu ar avea înzestrări de povestitoare şi memorialistă (ceea ce nu-i chiar adevărat), poeta, eseista şi traducătoarea mult apreciată Irina Mavrodin a recurs la metoda ,convorbirilor” care s-au adunat într-un interesant volum, realizat de jurnalistul Al. Deşliu de la Focşani. Materia este extrem de diversă, dar naraţiunea dialogată se constituie în esenţă ca o biografie travestită. Autoarea se destăinuie, punctează momentele importante ale vieţii şi mai ales trăirile, sentimentele şi gândurile care o bântuie încă din adolescenţă. Pe parcurs ne vom întâlni fireşte cu poeta, cu sensibilitatea ei, aflată mai mereu în prim plan, şi totodată cu eseista emiţând judecăţi de valoare nu numai asupra operelor, ci şi asupra vieţii literar-culturale de la noi sub multiple aspecte. >>>

Johnny Răducanu- O mie şi una de poveşti

Johnny Răducanu mi se pare a fi definiţia însăşi, vie, palpabilă şi ambulantă a PRIETENIEI. Popular cum pare, s-ar putea bănui că are o sumedenie de prieteni; adevărul nu este chiar acesta.
Aleşi pe sprînceană de-a lungul celor, iată, şaptezeci de ani, aflaţi pe pămînt sau sub pămînt, aceia printre care s-a învîrtit şi se învîrteşte ca un spiriduş ce prinde sufletele cu mii de sfori, toţi au ştiut să se bucure de devoţiunea lui. Totală şi pînă la capăt. Dincolo de bombăneli în barbă, de proteste, revolte sau ape liniştite, de vorbe care amestecă aiuritor tandreţea şi ironia. Johnny Răducanu are vocaţia prieteniei. Relaţia cu cei pe care îi iubeşte poate fi citită din felul în care ţine contrabasul în braţe. Se încordează, cuprinde instrumentul şi pare că sînt unul şi acelaşi, se depărtează brusc dar degetele rămîn mîngîind coardele, dialogul lor tainic nu se întrerupe nici-o secundă. La fel clapele >>>

Horia Zilieru- „sângele hrănind cu moarte trup bătrân/ închis mormânt”

Sunt în versurile lui Horia Zilieru şi sugestii ce trimit la Blaga (între ele o definiţie a dragostei  ca ,,blânda stare de orbire”), sau la Nichita Stănescu („os hiperboreean”, îngerii care trec cu aortele deschise pe hotarul dintre zi şi noapte) etc., de unde putem deduce că pentru împătimitul, cordialul poet ieşean comunicarea lirică începe printr-o asumare solemnă a emblemelor poetice tradiţionale şi moderne. E o umilinţă, e o trufie în această iubire de Poezie şi de convenţiile ei prestigioase, azi când orice poet face imposibilul pentru a scăpa de ele? Oricum, Horia Zilieru poartă cu orgoliu insignele retoricii tradiţionale şi nu se sperie de a fi socotit un poet nesincronic. El pune la butoniera unei lirici frumos împodobite, o roză putridă şi duce în mână un crin sfânt urcând, în acest timp, spre turlele albe, inaccesibile ale amorului. Cu toată invazia de imagini funerare (,,pierdut mormînt”, „giulgiu cald”, >>>

Matei Vişniec: „…Eu încerc să scap de definiţii şi de frontiere, de etichete şi de clasificări

– Stimate domnule Matei Vişniec, aş porni dialogul nostru de la o idee cunoscută. Caragiale apropia teatrul de arhitectură şi nu de literatură, opinând că dramaturgul este un constructor, nu un scriitor în adevăratul sens al cuvântului. Cum priviţi dumneavoastră relaţia teatru-literatură şi care este specificul dramaturgiei în raport cu poezia şi proza, ştiut fiind faptul că aţi încercat toate aceste genuri? >>>

În tonuri clare: Ana Blandiana

 Despre Ana Blandiana nu mi-e deloc uşor să scriu într-un constrângător chenar tipărit, fie şi doar pentru o mărturisire festiv-omagială. O mie de amintiri din tinereţea noastră clujeană mă leagă de minunata pereche de prieteni nepereche pe care n-o pot vedea şi evoca decât într-o ideală comuniune: Ana Blandiana şi Romulus Rusan, două dintre cele mai luminoase repere omeneşti de care am avut, ani de-a rândul, norocul să fiu aproape. Şi am rămas aşa, până în ziua de azi. >>>

Nichita Stănescu sau „Jocul demiurgic”?

„Slujirea poeziei este durere”

          Nimeni, de la Eminescu încoace, admirat sau pizmuit, n-a fost cercetat cu atâta osârdie, învolburând peisajul exegetic (aglomerat) şi omologând, consensual, imaginea serafică a Poetului oracular-sibilinic (devenit model popular), plutind extatic, zeificat şi gelozit, ori căzând în derapaj şi diluţie (fără a-şi diminua gloria) – precum Nichita Stănescu. Abstractizând emoţia, stănescianismul (original, inegal, prolix, iniţiatic, ermetizant, imponderabil, efeminat, fascinant, volatil etc., de >>>

Ion Ionescu Bucovu- Academicianul Eugen Simion la a 79-a aniversare

Academicianul , profesorul și criticul literar Eugen Simion se apropie de vârsta senectuții. La 79 de ani este încă tânăr, scrie și este preocupat de viața literară. A scos generații întregi de profesori și doctoranzi în ale literaturii, atât în țară cât și în străinătate. A participat la comisii de examene, la inspecții de grade didactice, la conferințe literare, s-a implicat în viața Academiei, a scris nenumărate studii despre scriitorii noștri de ieri și de azi. Mi-l amintesc de prin anii 70 când venea la Facultate cu un folksvagen, nu tocmai tânăr cu o >>>

Nichita Stănescu(1933-1983)- remember

Nichita Stănescu (1933-1983)

„ Poetul, ca si soldatul, nu are viata personala. ” 

„ Poetul nu are biografie: biografia lui este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata. ”

„ Schimba-te în cuvinte, precum îti zic. ” >>>

Constantin Chiriță (1925-1991) – in memoriam

scriitor, (1925-1991)

Constantin Chiriţă (născut la 12 martie 1925 în familia unor învăţători din comuna Ibăneşti, judeţul Vaslui) publică în 1956 un roman pentru tineri, Cireşarii (Buc., Tin., col. „Cutezătorii”) care devine al doilea best-seller din România comunistă (după romanul Toate pânzele sus! al lui Radu Tudoran, din 1954). Încurajat de succes, autorul scrie mai multe continuări ale cărţii, păstrând personajele – un grup de adolescenţi de doisprezece-şaisprezece ani de pe strada Cireşului dintr-un oraş românesc generic – >>>