dr. Ștefan Lucian Mureșanu – Elegiile lui Nichita Stănescu și nonnervurile lor afective

Motto: Trupul meu viu și sufletul meu viu, / sau poate mai degrabă dorințele mele, / le-am ridicat ca pe niște globuri mișcătoare / spre stele. (Nichita Stănescu, Cântec de om)

Nichita StanescuCuvinte cheie: elegie, imagine, Nichita, superrealism, eu, lumi

1. Greul interior al imaginii create în elegia lui Nichita Stănescu

Nichita Stănescu s-a născut în acel sfârșit de martie, într-un an al dublului magic al cifrei trei, ca senzor al vibrațiilor unei poezii ce anticipa începutul unei noi ere în creația versificată, o naștere cu mult înaintea celei care avea să justifice eliberarea eului față de un sistem rigid. El avea să fie unul dintre aceia care urmau să netezească drumul spre o creație spontană. Suprarealismul lui întrezărea drumul abrupt al superrealismului mileniului trei, în care superexistența dezvăluia închisul din interiorul dezvăluit și dezvelit de valtrapurile reținerilor o literatură în care cuvântul avea să lovească imaginea imaginației extrovertite. Tipul exhibiționist supraviețuia alături de cel introvertit și îi demonstra libertatea ca bun simț, chiar dacă goliciunea lui punea în valoare formele ascunse ale firii și ale cuvântului: ”El începe cu sine și sfârșește / cu sine” (2009:101), avea să scrie în începutul primei sale elegii, poetul-om Nichita Stănescu. Continuator al sistemului previzionar bacovian, interpret al unor unor semne bizare ale existenței fiindului, cercetător ale eului cosmic, cu care armoniza și-și petrecea marele timp fiindual, versul măiestrit al poetului descindea ca un hrismos în începutul de viață al sortitului: ”Nu-l vestește nicio aură, nu-l / urmează nicio coadă de cometă.” El cercetează ca un astrolog, fiind însuși un eu cosmic, când binele ar putea da omului legătura de care să se poată prinde și ridica. >>>

„Limba română este patria mea”

600px-flag_of_romania-svg

Eu nu mă spăl de poporul meu !
Doamne, apără poporul român.
Ai grijă de el şi
apără-l!
El este al tău
cu blândeţea lui de miel
şi cu răbdarea lui de taur
cu omenia lui
de floare de zăpadă
ce se vede pe geam, Doamne,
pe fereastră şi pe libertate!
Doamne! >>>

Ion Ionescu Bucovu – Academicianul și scriitorul Eugen Simion la 80 de ani

Academicianul Eugen Simion a ajuns la vârsta senectuții. La 25 mai împlinește vârsta de aur a vieții, adică 80 de ani. Fiul Sultanei și al lui Dragomir, cu ascendență ardelenească, născut în satul Chiojdenca din județul Prahova, studiază la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, unde a fost coleg de școală cu Nichita Stănescu. Între 1952 și 1957 urmează cursurile Facultății de Litere a Universității din București, având mari profesori precum Tudor Vianu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan. Obține titlul de doctor în științe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Șerban Cioculescu (1969).

>>>

Nichita și cultul “LuceafăruluiI”

Nichita StanescuNu cunosc un alt poet roman care, ca Nichita Stanescu, sa fi cultivat cu atata pathos si veneratie, cultul genialitatii eminesciene. “Dorul de Eminescu” va cristaliza, de fapt, intr-o obsesie fundamentala, lesne de urmarit in intreaga sa opera si in functie de care se va cladi, vegheat ca de o stea polara, destinul poeziei romanesti.

In “Cartea de recitire”, Nichita Stanescu da expresie stralucita acestor convingeri tutelare. El vede in Eminescu pe “cel mai dificil poet roman si cel mai de neinteles”, in ciuda iluziei ca poate fi inteles. Crede, apoi, ca “Oda in metru antic” exprima adevaratul “portret in ulei” al poetului, o veritabila “statuie in bronz”. Constiinta hyperionica a poetului a “statuarizat” sentimentele pe un soclu de notiuni, caci “Luceafarul si intreaga lui mitologie nu decurgeau din sentimente”. Fascinat de mitul sumerian al lui Ghilgames, autorul >>>

Vasile Târâţeanu: ,,Scriitorul nu poate exista în afara cetăţii” (interviu de Emanoil Toma)

Vasile Tarateanu,,Scriitorul nu poate exista în afara cetăţii şi în afara limbii materne” Interviu cu Vasile TârâţeanuBucovina (Ucraina)

 Dimineaţă de vară. Casa lui N. Stănescu îşi aşteaptă o parte din oaspeţii veniţi la cea de-a 17-a ediţie a „Zilelor Nichita“.

L-am abordat pe poetul sosit toc­mai din Bucovina de Nord, Vasile Tărâţeanu, imediat după ce termi­nasem interviul cu Adam Puslojic. Atmosfera din sufrageria poetului Nichita respira încă personalitatea acestuia, vulcanismul său. Spre deosebire de acela, Vasile Tărâţeanu pare scund, mai puţin volubil. Dar sen­timentele sale de român sadea aveau să-şi dea proba de andurantă chiar de la primul răspuns al interviului. >>>

Ovidiu Trifan – Influențe ale folclorului muzical românesc în lirica eminesciană

prof. dr. Ovidiu Trifan Motto: Există o ,,Idee Eminescu” iar aceasta s-a zămislit sub zodii româneşti. (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic)

 Nichita Stănescu spunea că pentru el patria este limba română. De aceea – continuă poetul –pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cu aproape un veac mai înainte, Eminescu a notat în epopeea dramatică Horia, unul din proiectele sale nefinalizate: Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cântată în ape, ţeara unei feerii[1]. Ambele definiţii sunt complementare şi surprind în sintetize metaforice transcedentale tot >>>

Al. Florin Ţene – Starea poeziei româneşti la începutul secolului XXI

Pentru a aborda această temă este necesar un îndelung exerciţiu de receptare a poeziei româneşti în ansamblu, cu aplecare spre tendinţa de evoluţie a poeziei din a doua parte a secolului XX, şi numai apoi este necesară o plonjare în panorama poeziei secolului XXI.

În acest context, cristalizarea criteriilor de selecţie şi a conceptelor cu care trebuie lucrat stau la baza analizei noastre. O panoramă a poeziei de la Nichita Stănescu, trecând pe la Cristian Popescu, până la Claudiu Simonati se întinde pe o suprafaţă de timp considerabilă, greu de cuprins doar într-un articol, mai degrabă poate fi expusă în Biblia înţelegerii poeziei romîneşti din secolul nostru, de care făcea vorbire Ion Simuţ. >>>

Eugen Evu – Maria Diana Popescu gândeşte poetic şi enunţă filosofic

             Maria Diana Popescu a debutat cu poeme, în 2002, cu o splendidă carte al cărei simplu titlu te face să tresari: „Lumea dintre gânduri”. Gândul-cogito-ul Mariei Diana Popescu – inteligenţă manifestă în dimensiunea cea mai vibratorie a poetului – este cel ce se auto-explorează în estetic, cu inconfundabil tonus propriu, în următoarele-i cărţi: „Trecutul din clipă”, „Urma de stea”, „Atingerea de înger”, „Vechimea veşniciei”, (titlu-sofism), „Cursuri de şantaj” (ascuţime civic-polemică), „Cai crucificaţi la simpozioane” (superb oximoronic recurs la un Delacroix – Dali , dadaist-paranoic), „Imperfectul perfect”, „Restul este legendă”. Parantezele mele sunt doar nuanţate atingeri la un dat-posibil trend oximoronic al acestei poetese-surpriză. Aş zice că este ceva din viitorul precipitat al liricii româneşti, iar poeta aceasta este una dintre zveltele prefigurări ale unei altfel-de-poezii: >>>

Mariana Cristescu – De la Nichita la Marcel Naste şi înapoi

De câtăva vreme îl studiez, pe cât posibil, pe tânărul Marcel Naste, încercând să decodific, dincolo de candoarea şi prospeţimea lui ca fiinţă pământeană, mesajele subliminale ale artei sale. Căci, dincolo de cel estetic, de cel emoţional, transpare, chiar şi unui ochi neavizat, al iubitorului de artă, glasul de dincolo de materie, glasul memoriei din pământuri, încărcat cu noduri şi semne din care îşi împleteşte scara către cer.

Avem aici o expoziţie de prapuri, zice el, şi putem să-l credem şi să considerăm că sunt chiar reprezentările unor flamuri ţesute cu fir de aur, pentru a fi prinse în vârful lănciilor cu care plecau la luptă bravii oşteni ai Armiei române. Şi gândul mă poartă, în acest sens, inevitabil, la steagul liturgic al lui Ştefan cel Mare şi Sfânt, plimbat în anii din urmă de la Bucureşti la Chişnău, spre a-l vedea şi fraţii de peste Prut, şi înapoi, la Bucureşti, în Muzeu, înfăţişându-l pe Sf. Gheorghe deja biruitor – o ipostază iconografică mai neobişnuită -, aşezat pe un tron somptuos, ca un domnitor, încoronat de îngeri şi având la picioarele lui, deja supus, balaurul. Doar că acel steag, acea flamură, de fapt, figurativă, vişinie, are franjuri şi este brodată cu mult fir de aur pe catifea. Aşa era arta acelor vremi. >>>

Grigore Vieru, Arhanghelul Limbii Române!

  „Plec zilnic la câştig în minele de aur ale graiului meu”  (Grigore Vieru)

Orice am spune despre bădica Grig acum, la atât de recenta lui plecare, nu poate fi nici criticat, nici respins. Există, ce-i drept, o anume contagiune a acceptării şi toleranţei asupra discursurilor. Pentru că miza este însuşi Grigore Vieru! Că aceste discursuri sunt pornite din adevăr, simţire şi cunoaştere, sau, dimpotrivă, dintr-un oportunism bine exersat, contează mai puţin. Constatăm însă că la pomana mortului vin chiar asasinii acestuia! Constatăm, însă, că tolerăm nepermis de vinovat să vorbească despre sfinţenia acestui Apostol al Românităţii tocmai acei care l-au scuipat cu limba lor diavolească. Dintr-odată, tocmai ei se descoperă în opera lui, devin peste noapte exegeţi, conving că au fost împreună cu poetul chiar şi acolo unde poetul nu a fost vreodată. Am reluat, succint, o paralelă cu vieţile celor Mari de dinainte. Nicio diferenţă. Poate doar de stil şi verb. În vieţile lor, Eminescu, Haşdeu, Caragiale, Iorga, Coşbuc, Eliade, Goga, Blaga, Arghezi, Cioran, Ţuţea, Noica, Preda, Sorescu sau Nichita au fost maltrataţi de gunoierii cuvintelor beţive, reduşi >>>