Profesorul şi arheologul romaşcan Ioan Teştiban spunea cândva că Romanul de odinioară tace, acoperit de o brazdă groasă de pământ[1]. În timp, prin strădania unor harnici iscoditori ai arhivelor, o parte din această „brazdă groasă” a fost ridicată, fapt care a permis, într-o mare măsură, reconstituirea cărţii de identitate culturală a oraşului. În ea sunt înscrise nume de referinţă atât pentru spiritualitatea noastră naţională cât şi pentru cea universală. Aceste nume sunt cunoscute – din fericire pentru noi, romaşcanii – in orbi dar – din păcate, tot pentru noi – mai puţin in urbi, confirmându-se, încă o dată, zicerea de la Luca citire că nimeni nu-i profet în ţara lui. Luna aceasta, la 10 martie, s-au împlinit 118 ani de la naşterea unuia dintre ,,profeţii” romaşcani şi care, ca orice ,,profet” este puţin cunoscut astăzi în ,,ţara lui”, adică în Roman, dar comemorat şi omagiat la Bucureşti. Ne referim la dirijorul, profesorul şi compozitorul Dumitru D. Botez.
Făcând parte din pleiada muzicienilor romaşcani, numele lui Botez, împreună cu cele ale încă patru concitadini, conturează un adevărat ,,cvintet de aur” al muzicii româneşti, căci despre toţi cinci putem spune că au fost deschizători de drumuri, fiecare în câte o direcţie. În ordine cronologică, vorbim despre: Paul Ciuntu, pionier al simfonismului românesc – cel care a scris prima simfonie românească înainte cu câteva decenii ca Enescu să o fi compus pe a sa (1897) – Alexandru Zirra, creatorul poemului simfonic românesc, Mihail Jora, ctitor al baletului românesc şi al liedului modern, Dumitru D. Botez, fondatorul şcolii româneşti de dirijat coral, Sergiu Celibidache, genialul dătător de viaţă al atâtor capodopere simfonice. Dintre toţi, Botez a fost cel mai legat de oraşul natal.
Pentru a realiza un medalion al maestrului romaşcan, ne propunem să răspundem la următoarele întrebări: cine a fost omul şi muzicianul Dumitru D. Botez? Care au fost legăturile sale cu viaţa muzicală romaşcană? Care este aportul său ca dirijor şi compozitor în muzica românească a secolului al XX-lea? Vom începe afirmând că personalitatea lui Dumitru D. Botez a însumat calităţile pe care le au doar marii oameni: o vastă cultură, reper în muzica corală românească în calitate de făuritor de şcoală dirijorală, compozitor care a valorificat melosul popular românesc, profesor şi pedagog desăvârşit, toate acestea dublate de o rară modestie, bunătate şi discreţie, omul care a făcut mult bine în vremuri grele şi căruia i s-a răspuns de multe ori cu răutate. Asta probabil pentru că a ,,suferit” de acea boală rară, grea şi incurabilă, numită bun-simţ, manifestată la el atât pe plan moral cât şi artistic.
În luna noiembrie 2011, la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti a fost lansată cartea Era sufletul meu…, într-o ediţie îngrijită de doamna profesoară Cecilia Botez, soţia maestrului romaşcan. Volumul reuneşte amintiri ale muzicianului nostru – în mare parte dictate soţiei sale – fragmente din coresponenţa sa, relatări din activitatea dirijorală, componistică, pedagogică, destăinuiri legate de unele momente tragice din viaţă, dar şi anecdote despre diverşi muzicieni pe care i-a cunoscut. Din relatările maestrului aflăm că s-a s-a născut într-o casă de pe strada Sucedava, …parcă 156, spune el, dar noi credem că e vorba de numărul165, după cum rezultă dintr-o fotografie aflată în arhiva familiei. Aici aveau părinţii săi închiriată o cameră, proprietar fiind Alexandru Hofman, fost primar al oraşului. Tatăl său, Dimitrie Botez, născut la Enăcheşti, lângă Tescani (Bacău), a fost, ucenic apoi cofetar la Galaţi, după care a lucrat ca magazioner la Fabrica de Zahăr din Sascut şi, din 1901, la cea din Roman, apoi a fost avansat director cu producţia de sfeclă de zahăr. Mama, Constanţa Mihăileanu, era fiica prefectului de poliţie al oraşului Constanţa. După ce tatăl s-a pensionat, a cumpărat casa din strada Vasile Lupu nr. 3, pe care compozitorul o socoteşte a fi casa părintească.
Educaţia sa muzicală începe la Liceul Roman-Vodă şi o datorează, după propriile sale mărturisiri, profesorilor Ioan Cristu Danielescu, Ion Dimitriu, Grigore Buică şi Eugen Teofănescu[2] . Cu doi dintre ei, Danielescu şi Dimitriu, a studiat vioara. Tot în această perioadă devine, pentru totdeauna, pasionat pentru cor şi muzica corală. A cântat mai întâi în corul condus de compozitorul Danielescu, autorul celebrului marş Voinţa Neamului, prezentat de elevii romanvodişti în premieră în noiembrie 1918 la sala teatrului Cobzaru. Tot el este acela care – după cum spune Botez – i-a pus bazele educaţiei muzicale. Primele experienţe ca dirijor le datorează celuilalt profesor, Grigore Buică, autor al operetei Ursul şi al marşului Salutaţi oastea română. Acesta, intuind talentul tânărului său elev, dar având şi o fire foarte timidă, evita să dirijeze la spectacole şi îi încredinţa frecvent lui Botez conducerea corului liceului. Următorul pas l-a făcut tot când era elev şi cânta în corul Episcopiei, şi pe care îl şi dirija în lipsa titularului, profesorul Eugen Teofănescu – fost prefect de Roman, frate cu basul Nicolae Teofănescu de la Opera Română din Bucureşti, şi cu diaconul Dumitru Teofănescu, cel care a dirijat aproape patru decenii corul Episcopiei. Tot în această perioadă susţinea recitaluri de vioară la Societatea Miron Costin, acompaniat de colegii săi Virgil Gheorghiu – pianist concertist, compozitor, critic muzical, muzicolog, autor de poezie şi proză avangardistă, fantastică şi de anticipaţie – şi Nicolae Marcovici – pianist concertist, maestru corepetitor, profesor de pian la Conservatorul de Stat din Bagdad şi Conservatorul G. Enescu din Iaşi.
În 1923 a fost admis la Conservatorul din Iaşi, avându-l în comisie, apoi ca profesor, pe Alexandru Zirra. Respectând condiţia pusă de tatăl său de a se înscrie şi la o facultate ,,serioasă”, a urmat în paralel cursurile Facultăţii de Drept (aceeaşi condiţie impusă de pater familia o acceptase mai înainte şi Jora). În timpul studiilor universitare a cântat într-un cvartet de coarde al Conservatorului, în orchestra Teatrului Naţional, iar în vacanţe venea la Roman şi susţinea recitaluri şi concerte camerale împreună cu alţi colegi la Cercul studenţesc ,,Roman-Vodă” sau la societăţile culturale Miron-Costin şi Alexandru Vlahuţă, aceasta din urmă fiind găzduită de familia prietenului său Marcovici, într-o casă de pe strada Cuza-Vodă. După absolvire vine în 1930 la Roman şi se angajează mai întâi ca secretar al avocatului Vârgolici – tatăl baritonului Alexandru Vârgolici de la Opera din Bucureşti – dar fără a avea atracţie către cariera juridică. Apoi, începând cu 1 ianuarie 1931 este chemat ca suplinitor la Seminarul Sf. Gheorghe, unde a înfiinţat un cor de 150 de elevi, pe care l-a împărţit în trei formaţii sub conducerea unor elevi talentaţi din cursul superior, şi care cântau la trei biserici din oraş, dar şi în concerte publice la Societatea Miron Costin. A mai predat un an vioară la Şcoala Normală, până în vara anului 1933 când ocupă, prin concurs, un post de violă în Orchestra simfonică Radio din Bucureşti, pe care o ctitorise un alt romaşcan, Mihail Jora. Până în 1949 când a fost numit conferenţiar la Conservatorul bucureştean, Botez a mai funcţionat ca profesor de muzică în Bucureşti la Gimnaziul Comercial, Liceul Comercial, Seminarul Pedagogic Universitar Titu Maiorescu, precum şi la Liceul Militar Nicolae Filipescu de la Mănăstirea Dealu din Târgovişte.
Chiar dacă începând cu 1933 Dumitru D. Botez s-a mutat definitiv la Bucureşti, el a fost singurul din ,,cvintetul de aur” care a revenit în Roman de nenumărate ori, şi nu numai în vizită, ci şi pentru a-i ajuta pe mai tinerii săi confraţi, dirijori de coruri, ori de câte ori timpul îi permitea sau era era solicitat. Şi nu numai în Roman venea să sprijine activitatea corală. În volumul de memorii, el enumeră o listă de 71 de formaţii corale din ţară unde a fost chemat să dea o mână de ajutor, iar dintre acestea 15 erau formaţii de cămin cultural[3]. Peste tot unde era chemat, el nu venea în calitate de maestru coborât de pe piedestal în rândul ,,maselor”, ci ca un om care înţelegea că alţii au nevoie de sfaturile sale, pe care le dădea cu modestie, talent şi har pedagogic, stimulând şi sprijind dirijorii de cor, fără să practice acea ,,chirurgie artistică”.
Nu ştim măsura afecţiunii pe au avut-o ceilalţi mari muzicieni pentru oraşul natal, dar cu siguranţă că Botez a iubit foarte mult Romanul, oraşul unde a văzut lumina zilei şi unde s-a îndrăgostit iremediabil de muzică. Lucrarea Odă Liceului Roman-Vodă, compusă în 1972 cu prilejul centenarului acestei instituţii, este o dovadă de sinceră afecţiune pentru pentru foştii săi dascăli, dar şi pentru şcoala unde a gustat pentru prima dată din bucuriile muzicii şi unde şi-a început cariera ca dirijor-ucenic[4]. Cei care prin anii ’80 au făcut parte din Corul Sindicatului Învăţământului din Roman – printre care şi semnatarul acestor rânduri – şi-l amintesc pe maestrul Botez intrând în sala de repetiţii, salutând pe corişti jovial şi cu familiaritate, de parcă s-ar fi cunoscut de-o viaţă sau abia se despărţiseră. Însă, când începea lucrul, toţi simţeau mâna ,,stăpânului”, chiar dacă ea se mişca cu simplitate, dar cu o precizie şi o eleganţă firească, necăutată.
Este foarte dificil de făcut o sinteză a activităţii sale dirijorale, componistice şi pedagogice, dar vom încerca să punctăm câteva aspecte esenţiale. După 12 ani – timp în care a fost membru al orchestrei simfonice Radio – în 1945 a fost numit dirijor al corului Radio, formaţie pe atunci proaspăt înfiinţată, dar ale cărei baze au fost puse, de fapt, de maestrul Botez, iar în 1949 a fost numit conferenţiar şi şef al Catedrei de Dirijat Cor la Conservatorul Ciprian Porumbescu din Bucureşti. În această calitate, a structurat, împreună cu Gheorghe Kulibin, prima programă analitică din România a unui curs de Dirijat Cor. Ca dirijor şi ctitor de şcoală de dirijat coral, Botez a fost o personalitate care a format personalităţi, mulţi dintre cei mai valoroşi dirijori de cor din ţară din a doua jumătate a secolului XX fiindu-i ucenici. A urmat, după aproape trei decenii şi jumătate de la numirea sa la conservatorul bucureştean, monumentalul Tratat de Cânt şi Dirijat Coral (vol. I, 1982, vol. II, 1986), lucrare fundamentală, cu caracter didactic, în care D. D. Botez a sistematizat întreaga sa experienţă artistică şi profesională.
După cinci ani de activitate în fruntea corului Radio, în 1950, a fost concediat de nou-instalatul regim ,,democratic”, pe motiv că nu era competent pentru funcţia ocupată. De fapt, era vorba de nişte intrigi pe linie politică şi, ca urmare, timp de trei ani, până în 1953, i s-a interzis să mai ocupe un post de dirijor de cor sau de orchestră într-o instituţie muzicală, cu toate că atât Constantin Silvestri cât şi George Georgescu îl propuseseră în 1950 să preia conducerea nou-înfiinţatului cor al Filarmonicii. Printre altele, într-o şedinţă de partid i s-au reproşat următoarele: de ce a fost tatăl său director de fabrică; avea ideologie nesănătoasă; se extazia în faţa muzicii lui Brahms şi batjocorea calitatea cântecelor de mase; a criticat textul imnului pentru Stalin; avea o atitudine plină de smerenie; organiza coruri care cântau la cununii; dădea muzicii o interpretare mistică; a afirmat despre cor că este un templu al artei (cum adică, muzica e templu?); a respins criticile unor tovarăşi, şi, de asemenea – halucinantă pretenţie – ,,tovarăşii” au solicitat să-i fie verificată şi… viaţa sexuală. În aceşti ani, Botez înfiinţase şi corul de copii Radio, pe care l-a preluat apoi fostul său student, Ion Vanica.
În 1953 a ocupat prin concurs postul de dirijor al Corului Filarmonicii George Enescu din Bucureşti. În această calitate, a amplificat aparatul coral, aplicând şi o severă selecţie a structurilor vocale, fapt ce i-a permis să obţină sonorităţi de excepţie. Repertoriul pe care l-a abordat – aproximativ 1300 de lucrări – este impresionant, de la muzica preclasică la cea clasică, romantică şi contemporană, demonstrând intuiţie şi cunoaştere profundă a stilurilor. A deschis şi netezit calea către polifonia vocală a Renaşterii şi către interpretarea muzicii vocal-simfonice. În privinţa numărului de concerte pe care le-a dirijat, maestrul Botez spunea: O aproximativă socoteală mă duce la vreo 1500 de concerte şi emisiuni la Radio, şi la peste 500 de audiţii[5], având de multe ori în program şi lucrări în primă audiţie pe scena Filarmonicii. În componistică, paleta stilistică este este variată, de la armonizările în manieră clasico-romantică la modalismul contemporan altoit pe filonul renascentist.
Ca o recunoaştere a activităţii sale profesionale şi artistice, Dumitru D. Botez a îndeplinit şi funcţiile de rector al Conservatorului Ciprian Porumbescu (1959-62), secretar al Biroului de Muzică Corală la Uniunea Compozitorilor (1969-86), preşedinte al Societăţii Profesorilor de Muzică (1970-87), şi a fost distins cu titlul de Maestru emerit al Artei (1964), Medalia comemorativă Zoltan Kodaly (1982), Marele Premiu al Uniunii Compozitorilor (1983).
Vom încheia acest medalion citând o cugetare a orfeului nostru muşatin, izvorâtă dintr-o înţelepciune pe care poate numai conştienta apropiere apropiere a momentului de trecere ,,de aici – dincolo”, o dă omului: Viaţa e mult prea scurtă pentru a face din ea ceea ce am dori […]. Ne facem gânduri şi ne întrebăm ce vom lăsa după noi[…]. La bătrâneţe, după ce privim îndărăt şi ne dăm seama de timpul irosit în nimicuri, ne apucăm să facem în grabă lucruri ce ar fi trebuit şi n-am făcut.[…] Soarele este acelaşi, răsare în fiecare zi, dar viaţa nu. Şi aşa ne trezim în pragul mormântului cu regretul că n-am realizat mai nimic[6].
Acesta a fost omul şi muzicianul Dumitru D. Botez, membru de onoare al ,,cvintetului de aur” muşatin.
[1] Apud: Epifanie Cozărescu, Viaţa muzicală a Romanului de odinioară, manuscris nedat, ( Fondul Epifanie Cozărescu, Muzeul de Istorie din Roman), p. 1.
[2] cf. Dumitru, D. Botez, Memorii (ediţie îngrijită de Cecilia Botez, -, – ), pp. 22-32.
[3] cf. idem, op. cit., pp. 217-18.
[4] Partitura originală se află în Muzeul Colegiului Naţional Roman-Vodă (n. n.).
[5] Idem, op. cit., p. 87.
[6] Idem, op. cit., p. 7.
Melidonium 