Mariana Cristescu – O nouă descoperire senzaţională, in timpul excavaţiilor de la Turdaş! Inscrisuri dacice pe un trovant!

Mircea Chelaru: „Pietrele dacilor au început să vorbească din nou”

 Da! am fost acolo! Vă trimit în premieră absolută ceea ce am văzut la Turdaş (n.n. – luni, 24 septembrie 2012), pe traseul excavaţiilor autostrăzii. Am fost cu prof. Victor Crăciun şi senatorul Avram Crăciun, alăturat fotografului Virgil Jireghie, de la Arad. 

Priviţi înscrisurile şi comparaţi-le cu cele de la Tărtăria şi Oţelenii de Iaşi! Sau chiar cele de pe inelul de aur de la Ezerovo. Este numitorul comun al existenţei noastre inteligente de peste 20 de mii de ani. Constatările sunt numeroase, dar vom dezvolta public subiectul. 

Am făcut acest demers pentru că există deja emisă ipoteza descărcării arheologice, ceea ce ar fi încă un gest criminal asupra identităţii noastre ancestrale! 

Scriu toate acestea pentru a se şti şi spre a se acţiona! 

Iată cum, aşa cum spunea fondatorul conştiinţei naţionale, unicul Eminescu, „Pietrele au început să vorbească”. Şi nu numai de azi sau de ieri. 

Bucuraţi-vă! 

 Gen. (r) doctor MIRCEA CHELARU,

                                      vicepreşedinte al Ligii Culturale Române

 Nota red. Mesajul şi fotografiile au fost transmise presei, inclusiv cotidianului „Cuvântul liber” din Târgu-Mureş, miercuri, 26 septembrie 2012.

 *

„Era un popor brav acela care a impus tribut superbei împărătese de marmură a lumii – Roma. Era un popor nobil acela a cărui cădere te împle de lacrimi, iar nu de disperare, iar a fi descendentul unui popor de eroi, plin de nobleţe, de amor de patrie şi libertate, a fi descendentul unui asemenea popor n-a fost şi nu va fi ruşine niciodată.” (Mihai Eminescu)

Pentru cei nefamiliarizaţi cu trimiterile despre care face vorbire distinsul meu prieten, gen. Mircea Chelaru, autorul informaţiei atât de preţioase, precizez cele de mai jos.

 

          „Descoperirea sinelui adânc al părinţilor celor mai vechi e supremul act de orgoliu al unui neam.” (Nicolae Iorga)

 

În 1961, cercetătorul clujean N. Vlassa a descoperit în săpăturile arheologice întreprinse în satul Tărtăria (judeţul Alba, între Alba Iulia şi Orăştie), trei tăbliţe de lut ars (teracotă), parte integrantă din stravechea „cultură Turdaş”, care, împreună cu tot atât de străvechea cultură Vinca, a1cătuiesc un complex cultural neolitlic propriu sud-estu1ui Europei. Printr-un consens arheologic unanim s-a ajuns la concluzia că tăbliţele aparţin mileniului VI — V î.e.n.

 

Două tăbliţe sunt acoperite cu reprezentări stilizate de animale, copaci şi diferite obiecte. Cea de-a treia, de formă discoidală, cuprinde patru grupuri de semne, despărţite prin linii. Foloseşte o modalitate de scris pictografică. Este considerată ca fiind cea mai apropiată de o scriere adevărată. O bună parte din semnele conţinute pe ea se regăsesc în literele din inscripţiile arhaice greceşti (dar şi la scrierile feniciană, etruscă, veche italică, iberică). Observând similitudini între tăbliţele găsite la Tărtăria şi scrierile de pe tăbliţele sumeriene de la Uruk şi Djemdet Nasr, cele din urmă datând de la sfârşitul mileniului IV şi începutul mileniului III î. Hr., N. Vlassa a luat în considerare ipoteza conform căreia şi tăbliţele de la Tărtăria ar fi vestigii ale unei scrieri străvechi legate de scrierea sumeriană.

Tăbliţele de la Tărtăria ar fi însă mai vechi cu un mileniu decât monumentele scrierii sumeriene, fiind cele mai vechi scrieri din lume găsite până-n prezent.

2.  Inelul de aur de la Ezerovo (Bulgaria), cu înscrisuri în limba tracică.

 

3. În comunicarea despre „Trovanţii de Buzău-Pietrele vii de la Ulmet-Bozioru”, istoricul Diana Gavrilă, ghid turistic în zonă, ne lămureşte că termenul se referă la nişte bolovani uriaşi (concreţiuni), „o adunătură de pietricele de dimensiuni diferite, legate între ele printr-un ciment carbonatic. În principiu sunt gresii cu o textură mai dură decât a stratului în care se dezvoltă. Termenul de trovant este specific literaturii noastre şi a apărut prima dată în 1907, în lucrarea «Terţiarul din Oltenia», a naturalistului Gh. Munteanu Murgoci. Din România şi până în Noua Zeelandă, din Antarctica şi până în Groenlanda, trovanţii stârnesc uimire şi admiraţie.

În România pot fi văzuţi în judeţul Vâlcea, unde există un muzeu în aer liber, la Cluj – pe Dealul Feleacului, în Munţii Buzăului – la Ulmet, lângă Sibiu şi în Hunedoara. (Au fost găsiţi şi în exploatările miniere de suprafaţă din judeţul Mehedinţi, Cariera Husnicioara!). Poetul Ion Gheorghe şi regretatul arheolog Dinu Rosetti considerau că o parte din concreţiunile grezoase sunt artefacte lucrate din pastă litică, inspirate după natură. După aceste forme, omul, începând cu cel primitiv, şi-ar fi creat o întreagă mitologie, şi tot de aici ar fi născut şi fantasticele poveşti cu Feţi – Frumoşi, Ilene Cosânzene, balauri sau zmei. În zona Vâlcii sunt numiţi «balatruci», cuvânt ce vine din vechea ariană şi s-ar traduce «răsucirile lui Baal», un străvechi zeu solar. Trovanţii de la Costeşti-Vâlcea prezintă nişte particularităţi interesante: cei foarte mici sunt friabili şi au niste excrescenţe ce creează senzaţia de rădăcini. În urma ploilor, pe suprafaţa celor mari apar un fel de băşici, adică se formează nişte pui de trovanţi, care imită perfect «părinţii» pe care cresc. Se crede că aceste pietre sunt vii. Ele sporesc cu 4-5 cm la 1.200 de ani, dar se şi înmulţesc, aşa cum spun oamenii locului, «puiază». Sau, trovanţii ar putea fi o misterioasă trecere de la regnul mineral la cel vegetal. Alţii susţin că bolovanii aceştia ar avea origini supranaturale sau ar fi mărturii ale existenţei unor civilizaţii extraterestre foarte avansate.

Filosofiile şi religiile din antichitate admiteau că pietrele au o energie anume, care interferează cu energia umană. Astfel, şamanii uzau de ele în cadrul descântecelor, considerându-le pietre din care se revarsă divinul, crezând în proprietăţile lor terapeutice. Le foloseau şi pentru a însoţi sufletele în călătoria spre veşnicie.

În trecutul nu prea îndepărtat, ardelenii aşezau uneori trovanţi în cimitire, la căpătâiele celor dragi.

          Datorită aspectului sferic al unora dintre trovanţi, oamenii îi considerau a fi ouă uriaşe de dinozaur. Multă vreme pietrele vii au fost considerate fosile de plante sau de animale, fiind foarte căutate de către paleontologi, pentru colecţiile de fosile conţinute în miezul lor. În alte ţări există trovanţi uriaşi, ce ajung până la 3m în diametru, şi unii presupun c-ar fi de fapt animale preistorice pietrificate. Şi, uite aşa, transformarea în stană de piatră nu ar mai fi doar o acţiune de basm.

Ţăranii din zona Munţilor Buzăului obişnuiesc să aducă un bolovan la porţile gospodăriilor lor, pentru că, din moşi – strămoşi se ştie – aceştia aduc spor şi îndestulare.

Paracelsus, vestitul medic alchimist, susţinea, în sec.XV, că pietrele ar avea memorie, ele deţinând un vast univers de cunoştinţe. Ele ştiu totul despre originea formării Pământului şi-a Cerului. Memoria lor este infinită şi în ele regăsim întreaga istorie a Universului. Dar pentru a le-nţelege, pentru a le desluşi tainele, trebuie să ai un suflet pur, trebuie să înveţi ca să le simţi.

Concreţiuni grezoase s-ar fi observat şi în solurile lunar şi martian. Se numesc ,,afinele”, datorită formei şi culorii. Nu este cunoscută textura lor, şi nici cine a determinat, «creşterea prin imitare». Fantastica lume a trovanţilor rămâne însă necunoscută. Oamenii de ştiinţă nu au reuşit încă să desluşească misterul formării acestora. Ei nu fac decât să tot emită ipoteze.”

 „Da, am zis-o şi o voi repeta până voi putea fi auzit, că misiunea noastră este să dăm ştiinţelor arheologice pe omul Carpaţilor preistoric, anteistoric.” (Cezar Bolliac)

 Am insistat asupra acestor „roade ale Pământului” – sperând că am reuşit să vă trezesc interesul – deoarece, după părerea mea, uriaşa sferă cu înscrisuri dacice asupra căreia ne atenţionează, inclusiv în imagine, domnul gen. (r.) dr. Mircea Chelaru este tocmai un trovant, probabil cu funcţie de piatră tombală, deoarece, după cum am aflat, „în trecutul nu prea îndepărtat, ardelenii aşezau uneori trovanţi în cimitire la căpătâiele celor dragi”.

 Specialiştii vor afla, cu siguranţă, vârsta pietrei vii şi noima cuvintelor scrise în urmă cu… – e o simplă presupunere – peste cinci milenii, de strămoşii  noştri daci.