Vavila Popovici – fragment din volumul în pregatire ,,Popasurile vieţii”

Vavila PopoviciAlba Iulia

„De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară.” Antoine de Saint – Exupery

Căci cea mai de preţ avuţie pe care o avem în viață ne este copilăria, cea care ne îndeamnă spre cunoaștere și ne dă încredere în viaţă. Acum, copilăria mi se arată ca o prințesă îmbrăcată în straie vălurite, translucide… Plecând din preajma mea cu multă vreme în urmă, plutește undeva în văzduh și uneori îmi vorbește de locurile prin care am trecut, îmi amintește…
Din orășelul Bolgrad al Basarabiei noastre, în care am poposit pentru scurt timp, am plecat la Bălgrad (Cetatea Albă), numele mai demult al orașului Alba Iulia, oraș cu însemnătate istorică, situat pe malul stâng al râului Mureş, în podişul Transilvaniei – zonă centrală a țării noastre – vegheat de Munţii Apuseni şi de Carpaţii Meridionali, cu vestitele vârfuri Pătru și Șurianu ai munților Sebeșului. Revenisem de fapt în zona județului Alba, orașul Alba Iulia fiind la distanță rutieră de Câmpeni de numai 80 km. >>>

Vavila Popovici – Fragment din cartea „Popasurile vieții”- în pregătire

„Avem o țară unde au stăpânit odată/ Vitejii daci, bărbați nemuritori./ Și unde stau de veacuri laolaltă/ Izvoare, văi și munți cu fruntea-n zări.”
                                                                                                                       Radu Demetrescu Gyr

La Câmpeni, în Transilvania, localitate atestată documentar din secolul al XVI-lea, aflată în județul Alba, la 77 de kilometri distanță de reședința de județ – Alba Iulia, am ajuns împreună cu părinții. Aveam pe atunci vreo trei anișori. Eram trupește și sufletește precum o salcie, un copil sensibil căruia nu-i lipsea însă curajul, curiozitatea pătrunderii în locuri și taine. Unii copii erau mai rigizi, mai egali în acțiunile lor, mai puțin oscilanți, mai reci. Eu, priveam și reacționam sub impulsul inimii mele de copil, primeam mesaje din exterior sub forma unor unde care îmi atingeau intens simţurile.
Deseori mă plimbam, de mână cu părinții, prin acea parte a văii Arieșului, deosebit de pitorească. Am păstrat vie imaginea stălucitoare a râului care curgea fericit pe timpul verii, primind săruturile fierbinți ale soarelui. >>>

Mariana Cristescu – «Dumnezeu a vrut ca, odată cu capul, să fie cinstit şi trupul Sfântului Voievod, nedescoperit încă la acea dată»…

Mihai Viteazul, Voivode of Wallachia, Transylv...

Motto: „Iată că s-au descoperit acum, într-un sat din Teleorman, aceste oseminte, fără cap, galbene şi frumos mirositoare. Nu ştim dacă sunt ale lui Mihai Viteazul, dar sunt câteva argumente ce ar demonstra că ar fi cu adevărat ale domnitorului..” (Părintele Iustin Pârvu, 25 noiembrie 2011).

Târgu-Mureş, secolul al XVI-lea. În anul 1595, Mihai Viteazul obţine două victorii importante împotriva Imperiului Otoman, la Călugăreni şi la Giurgiu, care vor determina încheierea unei păci favorabile Ţării Româneşti şi vor asigura o anumită stabilitate în zonă, ce îi permite voievodului punerea în aplicare a măreţului plan de a cuceri Transilvania şi Moldova şi de a înfăptui unirea tuturor teritoriilor locuite de populaţie de origine română. În anul 1599, în bătălia împotriva principelui transilvănean Andrei Báthory, găseşte sprijin şi în rândul iobagilor secui din zona Mureşului, care îşi revendicau dreptul la dezrobire promis de principele Transilvaniei. După victoria de aici şi intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599, Târgu-Mureşul va fi printre primele oraşe care recunoaşte stăpânirea lui Mihai Viteazul. Drept urmare, acesta îl va lua sub protecţia sa şi va acorda libertate iobagilor secui: «Am luat sub ocrotirea noastră pe locuitorii din Târgu-Mureş – se arată într-un document emis de domnitor, la Alba-Iulia, 3 noiembrie 1599 – fiindcă le cunoaştem credinţa arătată faţă de noi.» >>>

Mesajul Consiliului Unirii la Alba Iulia

MESAJ către Românii veniţi la Alba Iulia

Fraţi Români,

“Secolul XIX, al naţionalităţilor”, a însemnat şi cristalizarea conştiinţei privind unitatea naţională românească, privind un destin comun în trecut, prezent şi viitor.

La 21 noiembrie 1917, Sfatul Ţării a proclamat “Republica Democratică Moldovenească”, iar, la 24 ianuarie 1918, a adoptat Declaraţia de Independenţă. Pe 27 martie 1918, Sfatul Ţării a votat DECLARAŢIA de UNIRE a Basarabiei cu România:

“În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama ei România. Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!” >>>

Un maramureşean din dreapta Tisei „împinge Ţara înainte”

Impresionanta istorie a doctorului Ion Moiş, cu circa 50 de ani vechime în oncologie, un chirurg consacrat în domeniu, originar din Maramureşul istoric, care îşi poartă  destinul ca pe o diplomă de nobleţe (dar ca şi pe o cruce), se înscrie perfect în destinul românilor din afara graniţelor României. Numită o Ţară de dincolo de Ţară, Maramureşul istoric, ca şi Basarabia, mai continuă a fi o rană deschisă şi dureroasă. Miracolul românesc de a supravieţui intemperiilor istoriei ar fi sinonim cu această insuliţă de vis şi mit, leagăn de civilizaţie şi tradiţii milenare. Această populaţie străromânească a vieţuit necontenit în vatra sa originară, cele câteva zeci de aşezări de aici sunt aceleaşi cum au fost 1,5-2 mii de ani în urmă. Potrivit cercetătorilor, graiul maramureșean este unul dintre cele cinci subdialecte de bază ale dialectului dacoromân, ale cărui trăsături (rotacismul, de exemplu) s-au perpetuat în vremi. Un farmec aparte îl constituie portul maramureşean (moroşean), care se remarcă prin eleganţă sobră, reţinută, cu elemente specifice pe care nu le găsim în alte zone. Vestitele gube şi glugi au fost descoperite pe straiul dacilor de pe Columna lui Traian. Nu mai puţin fascinante sunt casele şi bisericile din lemn, obiceiurile care păstrează până astăzi forme de manifestare caracteristice vechilor civilizaţii antice, îmbrăcând azi haine creştine (muzica şi jocul popular, măştile etc.).  >>>

Album de suflet: Constantin Ghenescu

Constantin Ghenescu, sau Costică cum îi spunem noi colegii, s-a născut la 12 februarie 1944 în Bucureşti şi a crescut în Alba Iulia.

A absolvit Institutul de artă teatrală şi cinematografică în 1969 cu rolul Sancho Panza din „Don Quijote”, la clasa prof. Moni Ghelerter şi a fost repartizat la Teatrul Tineretului. Venea în teatrul nostru împreună cu Pilu Crişan, erau absolvenţi la clasa pe care o absolvisem şi eu în urmă cu patru ani. Am încercat să îi ajut fiindcă ştiam cât de timorant este să debutezi într-un colectiv sudat, într-un teatru celebru. Costică a început uşor, juca ce i se dădea, dar se străduia să facă totul cât mai bine. În perioada 1969-1982, când a plecat la Teatrul Bulandra, a interpretat 35 de roluri. Îmi amintesc cu plăcere de Costică în >>>

Mariana Cristescu – O nouă descoperire senzaţională, in timpul excavaţiilor de la Turdaş! Inscrisuri dacice pe un trovant!

Mircea Chelaru: „Pietrele dacilor au început să vorbească din nou”

 Da! am fost acolo! Vă trimit în premieră absolută ceea ce am văzut la Turdaş (n.n. – luni, 24 septembrie 2012), pe traseul excavaţiilor autostrăzii. Am fost cu prof. Victor Crăciun şi senatorul Avram Crăciun, alăturat fotografului Virgil Jireghie, de la Arad. 

Priviţi înscrisurile şi comparaţi-le cu cele de la Tărtăria şi Oţelenii de Iaşi! Sau chiar cele de pe inelul de aur de la Ezerovo. Este numitorul comun al existenţei noastre inteligente de peste 20 de mii de ani. Constatările sunt numeroase, dar vom dezvolta public subiectul.  >>>

Cristian Negrea – Ne puteam opri pe Nistru?

Eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de nord (22 iunie – 26 iulie 1941)

 În vara aceasta s-au împlinit şaptezeci de ani de la intrarea României în al doilea război mondial, la 22 iunie 1941. Prilej pentru unii de a-şi da cu părerea pe la televiziuni despre una sau despre alta, despre ce ar fi trebuit România să facă atunci şi nu a făcut sau despre ce ar fi trebuit să nu facă dar a făcut. Am văzut peregrinându-se fel de fel de specialişti şi experţi în datul cu părerea, dar prea puţini au reuşit să puncteze situaţia de atunci şi adevărul, iar chiar dacă au făcut-o, părerea lor s-a pierdut în corul pseudoanaliştilor de conjunctură. A mai zis şi preşedintele o chestie şi de aici a ieşit o păruială care a aruncat în desuetitudine orice analiză clară şi la rece a evenimentelor. Este tipic pentru media românească, orice dezbatere serioasă necesară este aruncată în contextul luptelor electorale, de parcă noi am fi permanent într-o campanie electorală. Dar atunci, în 1941, nu eram într-o campanie electorală, ci într-o luptă pentru existenţa statului român, asta uită majoritatea analiştilor de pe ecranele televizoarelor.

>>>

Regele tinereţii noastre

         În seara zilei de marţi 25 octombrie 1921, mai precis la orele nouăsprezece şi patruzeci de minute la castelul Foişor din Sinaia s-a născut primul – avea să fie singurul – fiu al principelui Carol, moştenitorul Tronului României, şi al soţiei sale, principesa Elena. Naşterea celui ce avea să primească numele lui Mihai, care pentru întâia dată a întruchipat- vremelnic -visul Unirii Românilor într-o singură ţară, a fost vestită cetăţenilor Capitalei prin 101 lovituri de tun. >>>

66 de ani de la asasinarea Mareşalului Ion Antonescu şi a celorlalţi trei martiri

„Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi, şi vinovaţi suntem cu toţii: unii, pentru că am tăcut; alţii, pentru că am greşit, cu toţii, pentru că am suportat.” (General Ion Antonescu – Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

Poporul îl consideră pe Mareşal în rândul celor mai de seamă români, de oricând şi de orişiunde!

Biografia Mareşalului Antonescu, care nu poate şi n-are cum decade în hagiografie, se întemeiază pe realităţi indiscutabile, verificate şi susţinute numai pe temeiul unei multitudini de documente, multe cercetate de noi cu predilecţie în arhive şi biblioteci apoi valorificate, numeroase în premieră, judecate şi relatate de specialişti sau de participanţii la evenimente, unii interogaţi special de noi – Gh. Barbul, George I. Duca, Barbu Călinescu, Henriette şi Gh. Magherescu ş.a., ş.a. Nu este lipsit de interes să precizez că biografia este populată de cel puţin o mie de personaje, fiecare ocupându-şi natural locul în funcţie de rolul jucat în devenirea, desfăşurarea şi consecinţele faptelor examinate. >>>

27 mai 1600: Prima Unire politică a celor trei principate româneşti

La 27 mai 1600 Mihai Viteazul este intitulat “Domn al Ţării Româneşti, Ardealului şi Moldovei”. 

Mihai Viteazul, domn al Ţării Româneşti, a deschis în istoria poporului român o nouă epocă, care va avea drept scop unirea celor trei principate române. Acesta a venit la tronul Ţării Româneşti într-o situaţie de cumpănă, într-o conjunctură internaţională complexă, cînd presiuni externe şi dificultăţi politice şi economice interne puneau sub semnul întrebării durabilitatea statului român. >>>

CHEMARE către tinerimea română

FRAŢILOR!

Dealungul veacurilor de robie neamul nostru, cu voinţa tenace a obijduitului a urmărit o stea călăuzitoare: UNIREA TUTUROR ROMÂNILOR. Conştiinţa de neam şi mândria de român ne-a înarmat mintea şi braţul. Din vieţile măcinate în lupte seculare, din sângele românilor scurs în ţărâna patriei mame idealul nostru, a luat fiinţă. Suntem astăzi stăpânii destinelor noastre!

Din faptul unirii am aşteptat ca progresul şi tăria să se înstăpânească în viaţa poporului nostru, am aşteptat ca la porţile Orientului să răsară un Stat demn de luptele şi jertfele înaintaşilor, unit şi înoit în viaţa lui de Stat puternic înlăuntru şi considerat înafară. >>>

Aurel Pantea – aniversare

poet, Alba Iulia

Am starea cind as inventa o limba atroce,

un idiom ce ar numi cu saruturi sulfurice viata si moartea,

m-as trezi diminetile, as spune buna ziua, iar ziua s-ar cutremura >>>