Regele tinereţii noastre

         În seara zilei de marţi 25 octombrie 1921, mai precis la orele nouăsprezece şi patruzeci de minute la castelul Foişor din Sinaia s-a născut primul – avea să fie singurul – fiu al principelui Carol, moştenitorul Tronului României, şi al soţiei sale, principesa Elena. Naşterea celui ce avea să primească numele lui Mihai, care pentru întâia dată a întruchipat- vremelnic -visul Unirii Românilor într-o singură ţară, a fost vestită cetăţenilor Capitalei prin 101 lovituri de tun.

Într-adevăr fericite erau auspiciile naşterii celui menit să asigure succesiunea la Tron, continuitatea Dinastică, stabilitatea României fiind astfel asigurată pentru multe decenii. Întemeietorul Dinastiei nu se născuse în ţara noastră. Şi nici nepotul său Ferdinand care i-a urmat în 1914 la Tron.

Cel dintâi care a văzut lumina zilei de pământ românesc a fost fiul lui Ferdinand şi al Mariei, Carol, şi în această simbolistică se întrevedea încununarea unui drum şi pecetluirea unei legături fără fisură între Dinastie şi poporul român. Principele Carol se născuse într-o Românie mică, adolescent şi tânăr a fost martorul acelui elan colectiv care acţiona pe toate căile pentru făurirea României Mari. Avea 21 şi, respectiv, 23 de ani când a asistat la dureroasele opţiuni ale regilor Carol şi Ferdinand legate de intrarea României în război. Tatăl său a ales ceea ce poporul român vroia. Principele Carol n-avea să fie în zilele războiului – în care zeci şi zeci de mii de ţărani, intelectuali s-au jertfit pe front şi au îndurat mizerie în spatele lui şi în teritoriul ocupat -, la înălţimea locului şi misiunii sale, lăsându-se antrenat de glasul inimii care a biruit raţiunea.

Acum, însă, în octombrie 1921, când se năştea fiul său, Mihai, din căsătoria întemeiată de principele Carol ca urmare a unei pasiuni mistuitoare – aşa cum ne încredinţează mama sa, Regina Maria – pentru prinţesa Elena a Greciei, acele ,,păcate ale tinereţii”, izbucniri ale unui temperament tumultos, a unor pasiuni care nu ţineau în seamă rigidităţile, convenţiile, obligaţiile ce decurgeau din situaţia sa de Moştenitor al Tronului României – păreau doar o amintire. N-a fost să fie aşa. Pentru că nu mulţi ani de la naşterea fiului său, Mihai, prinţul Carol cunoştea ultima şi cea mai devastatoare pasiune care avea să-i marcheze toată viaţa, Elena Lupescu, fiind cea care chiar dacă avea să-i fie soţie foarte târziu, îi va închide ochii în 1953. Potrivit dorinţei sale, Consiliul de Coroană şi Parlamentul României îl decad, prin actul rămas în istorie drept actul de la 4 ianuarie 1926, din drepturile sale de moştenitor al Tronului.

Mihai, în vârstă de şase ani, devine în momentul morţii bunicului său, Ferdinand I, cel mai tânăr rege al României, atât de tânăr încât a ,,domnit” cu o regenţă. Se părea în acel moment că succesiunea dinastică a sărit peste o etapă. Aceasta până la 8 iunie 1930, când tatăl său reintră fraudulos în ţară, cu complicitatea unor oameni politici şi cu îngăduinţa tuturor – afară de Partidul Naţional condus atunci de un om de intransigenţa morală a lui Vintilă Brătianu, fratele lui Ionel, cel care a exercitat toate îndemânările sale de politician abil şi de prim ministru cu mână forte pentru a-l determina pe regele Ferdinand I să pecetluiască renunţarea la Tron a fiului său.

O nouă epocă – s-a crezut o eră – se deschidea în istoria României. La 37 de ani, Carol Caraiman – cum primise numele la 4 ianuarie 1926 – devine Carol I Regele României, iar fiul său titulatura de Marele Voevod Mihai de Alba Iulia. Deoarece în cele ce se scriu despre acest moment se spune că Nicolae Iorga a avut această idee, trebuie să fac următoarea precizare: propunerea a venit din partea lui Mihail Manoilescu. Nicolae Iorga s-a opus: „8 iunie Şedinţă demnă. Însă, la început, propunerea de a face din Mihai Marele Voevod al Albei-Iuliei. Propunere a lui Manoilescu. Protestez energic: nu e serios. În comisiune, Manoilescu îşi apără dârz părerea (…) Se procedează după părerea lui. 100 de abţineri”. (N. Iorga, Memorii, VI, 1939, pg.2)

Când Mihai devenea Marele Voievod de Alba Iulia, mai avea câteva luni până să împlinească vârsta de 9 ani. Nu s-a bucurat de prezenţa mamei sale care a rămas doar Principesă a României. Din 1928 divorţul dintre părinţii săi fusese pronunţat. Şi-a văzut mama doar în anume perioade ale anului şi acelea în străinătate. Nu o dată unele din aceste perioade fiind însoţite de tensiuni între tată şi mamă care răbufneau şi în presă.

Tatăl său l-a înconjurat cu toată dragostea, având grijă ca această dragoste să fie cunoscută şi mediatizată prin toate mijloacele care îi stăteau atunci la dispoziţie. Era o dragoste care trebuia să iasă în evidenţă pentru a compensa lipsa soţiei şi prezenţa ocultă a Elenei Lupescu despre a cărei influenţă se vorbea, bineînţeles nu în presă – mult şi multe.

Toate actele festive, protocolare ale Domniei se desfăşurau din ce în ce mai mult în prezenţa Tatălui şi a Fiului. Nu puţine momente – cum ar fi succesivele înaintări în grad ale Voievodului -, căpătând o publicitate care includea jurnalul de cinematograf, radioul, presa. Când situaţia s-a înrăutăţit în timpul vizitelor la hotarele ţării unde regele Carol al II-lea vroia să se convingă de forţa noastră de rezistenţă – care s-a dovedit a fi inexistentă -, în cazul unor atacuri din afară, Voievodul Mihai îl însoţea pe Tatăl său, îmbrăcat în haină militară.

Anul 1940, anul tuturor prăbuşirilor, avea să însemne şi prăbuşirea domniei lui Carol al II-lea, după ce în iunie ,,Restauraţia” fusese sărbătorită cu o pompă care nu era cu nimic mai prejos de ceea ce avea să se întâmple după 1971.

Carol părăseşte Tronul şi România la începutul lunii septembrie ,,trecând” povara Domniei fiului său care peste două luni împlinea nouăsprezece ani. Va rămâne în istorie drept cel mai tânăr Rege al României. Şi aşa l-am avut în inimi, noi, cei care eram atunci copii, adolescenţi şi tineri. Toţi ne identificam cu tinereţea lui. Iar faptul că mama sa Elena se reîntorcea în ţară şi devenea Regina Mamă Elena, conferea o emoţionantă dimensiune sentimentală şi morală acestei Domnii.

Conducătorul ţării era generalul Ion Antonescu pe care, după câteva luni, Regele Mihai I îl va înălţa la rangul de mareşal. A fost timp de câteva luni şeful unui sat naţional-legionar. Şi-a sărbătorit în 1940, la 8 noiembrie, ziua numelui său împreună cu Regina Mamă Elena, generalul Ion Antonescu şi Horia Sima, la Iaşi, locul de naştere al Mişcării Legionare. A avut un rol protocolar, deciziile fiind luate de Ion Antonescu, pe care el le-a contrasemnat.

Chiar intrarea noastră în război a fost opera exclusivă a generalului Ion Antonescu, formula ,,Vă ordon treceţi Prutul!” aparţinându-i. Regele i-a trimis cunoscuta scrisoare în care îşi manifesta adeziunea completă la actul care avea să aducă ţării nu ceea ce credea în acele momente, ci sute de mii de morţi, pagube materiale şi morale care nu s-au cicatrizat. Iar atunci când sfetnicii săi i-au arătat pericolul care pândeşte ţara şi anume transformarea ei într-un câmp de ruine şi într-un teritoriu ocupat, a făcut totul ca să salveze ce se mai putea salva şi să treacă ţara din tabăra fascismului în cea a Naţiunilor Unite, adică a celor două mari puteri ale lumii Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie care întruchipau ideea de democraţie.

Cea de a treia componentă era reprezentată de Uniunea Sovietică, stat totalitar, dictatorial. Pe pământul ţării noastre se aflau încă din aprilie 1944 trupele ei. După cum deasupra cerului ţării noastre se năpustiseră începând de la 4 aprilie 1944 şi până la 19 august superfortăreţele anglo-americane, ale căror bombe loveau obiective militare, industriale, căi ferate dar şi instituţii culturale, locuinţe, ucigând oameni nevinovaţi, copii, femei, bătrâni.

În aceste condiţii actul de la 23 august 1944 s-a impus ca o soluţie – singura – care putea salva ţara de la o distrugere totală. Că a fost făcut în pripă, că a avut o mare parte de improvizaţie, e adevărat! Că soarta mareşalului Ion Antonescu putea fi alta, aşa cum a fost cea a lui Mannerhaim, Horty, Ante Pavelici ca să-i cităm doar pe câţiva din cei ce n-au mers în faţa plutonului de execuţie.

Dar în noaptea lui 23 august 1944 Regele a fost acela care a vestit ţării această curajoasă faptă care împlinea eforturile multor diplomaţi, oameni politici, militari, care, toţi, l-au urmat. Ne-a apărut tuturor ca un Monarh apt să înfrunte pericolul maxim, care îşi pune viaţa în joc şi nu ezită în faţa pericolelor, atunci când trebuie să-şi salveze ţara.

A fost un rege care în două rânduri nu a putut să facă aproape nimic; s-a aflat „sub vremi” – sub semnul legionarilor, sub semnul naziştilor, sub semnul comuniştilor sovietici.

Acest ,,aproape” vrea să însemne, însă, faptul că tânărul Mihai I a făcut istorie în după amiaza zilei de 23 august 1944!

Acest lucru nu i-l poate lua nimeni, iar faptul că bunul Dumnezeu i-a dat vârsta patriarhilor, este un semn de dragoste divină.

Nu mă număr printre românii care îl admiră necondiţionat, dar sunt un român care îl preţuieşte în fiecare an mai mult.

Acad. Răzvan Theodorescu

I se impută acum că, prin actul de la 23 august, a deschis calea comunismului în ţara noastră. Grăbită imputare şi neconformă adevărului istoric. Vinovăţia nu-i aparţine nici Regelui Mihai I şi nici marilor oameni politici români care au acţionat pentru a împlini acest act. Pentru că vinovaţi sunt cei care începând cu conferinţa de la Teheran au cedat în faţa Rusiei Sovietice. Să privim ,,acordul de procentaj” încheiat de Churchill cu Stalin în octombrie 1944 la Moscova, când premierul britanic îi dăruia dictatorului sovietic 90% din stăpânirea ţării noastre pentru ca Marea Britanie să păstreze acelaşi procent în Grecia. Ce târg odios!

A urmat Yalta în februarie 1945 care dă sovieticilor puteri depline asupra ţărilor ,,eliberate”. Istoricii străini consideră instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru Groza drept primul act al împlinirii acordurilor de la Yalta. Când Vâşinski a bătut cu pumnul în biroul Regelui, braţul demnitarului sovietic era condus de ceea ce se hotărâse la Yalta. Apoi hotărârile Conferinţei miniştrilor de externe din decembrie 1945 când cele două mari puteri democratice Anglia şi S.U.A. au acceptat şi au girat ,,cosmetizarea” guvernului dr. Petru Groza cu doi miniştri fără portofolii din partea partidelor istorice care se ştia de la bun început că nu vor avea nici-o putere şi vor fi pur şi simplu izolaţi.

Când devenise evident că puterile occidentale au părăsit România, Regele Mihai I ia o nouă hotărâre care dovedea curaj şi bărbăţie: greva regală din 1945. A fost un moment unic, exemplar din istoria noastră. Regele Mihai a dovedit din nou că este apt să înfrunte puterea din ţară, care îşi întemeiase forţa pe puterea trupelor sovietice. Şi de această dată a fost lăsat singur. Occidentul n-a vrut să fructifice acest act care arăta divorţul dintre Rege şi guvernul comunist. La 8 noiembrie 1945 tineretul ţării noastre în Bucureşti şi în alte oraşe a demonstrat, punându-şi libertatea şi viaţa în pericol, sub lozinca Regele şi Patria, arătând că poporul român, tineretul în primul rând, este alături de Rege, în jurul Regelui.

Partidele istorice au avut un rol important în organizarea acestei demonstraţii, membrii lor au participat în număr mare la manifestaţie, dar 8 noiembrie 1945 a fost o zi a poporului, a tineretului în primul rând. Atunci toţi cei ce am mers în coloanele demonstraţiei, toţi cei ce ne priveau, ne aplaudau şi ne înconjurau, am simţit că între Regele, tânărul Rege al României şi tineretul ţării s-a produs o fuziune care trece dincolo de timp.

 A abdicat sub imperiul forţei când, cred, în mod lucid şi-a dat seama că nu-şi mai poate lega numele de „mersul înainte al socialismului”. Nu mai repet ce am spus în coloanele acestei reviste când am recenzat ultima carte a istoricului Dinu C. Giurescu dedicată anului 1947. Că împrejurările abdicării şi ale plecării din ţară, aşa cum au fost povestite de Regele Mihai I, cuprind şi multe episoade care ridică semne de întrebare privind veridicitatea lor – e adevărat. Dar esenţa actului este una singură: Regele Mihai I a preferat să plece decât să asiste fără nici o putinţă de împotrivire la procesul de comunizare a României. Să nu uităm că partidele politice erau desfiinţate, şefii lor istorici trimişi la ocnă, sub ochii Occidentului, părăsiţi de Occident.

După aproape patruzeci şi cinci de ani a revenit în ţară. A trecut şi atunci prin multe încercări: unii nu au înţeles de ce venea şi l-au bănuit de gânduri ascunse, alţii nu şi-au îndeplinit promisiunile.

Acum, când Regele Mihai I împlineşte nouăzeci de ani pe care – poate – îi va sărbători în Palatul din care a fost alungat, acum, când se va adresa Parlamentului României, mulţi din cei ce vom fi în faţa aparatelor de radio şi de televiziune, indiferent care au fost drumurile şi opţiunile vieţii noastre care au fost şi sunt credinţele noastre, politice şi sociale, vom cunoaşte o miraculoasă „întoarcere în timp” şi vom trăi momente de profundă emoţie. Şi aceasta pentru că ne vom reîntâlni cu cel ce a fost şi va continua să fie în inimile tuturor Regele tinereţii noastre!

Autor: Prof. univ. dr. Valeriu Râpeanu  revistaclipa