Mihai Eminescu

                                                      Epigonii  

 

             Iară noi? noi, epigonii?… Simţiri reci, harfe zdrobite,

             Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,

           Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;

                                Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;

                                   În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;

                                   Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic!

 

                             Şi de-aceea spusa voastră era suntă şi frumoasă,

                             Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,

                            Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.

                            S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;

                           Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;

                            Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

 

                           Voi, pierduţi în gânduri sunte, convorbeaţi cu idealuri;

                           Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,

                            Căci al nostru-i sur şi rece – marea noastră-i de îngheţ,

                           Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,

                             Când, plutind pe aripi sunte printre stelele senine,

                            Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergéţi.