Isabela Vasiliu-Scraba: Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade

Motto: “Cel ce înţelege are aripi” (consemnează Noica la citirea lui M.Eliade). După editarea operei lui Nae Ionescu, Noica notase că “puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea de vreme ce rămaşi cu ea [după izgonirea din Rai] suntem totuşi aşa de departe de Dumnezeu” (Noica, Jurnal filozofic, 1944)

În anii când dorinţa lui Noica de a-şi vedea manuscrisele publicate ajunsese pe căi neştiute să coincidă cu tactica ideologilor comunişti de a-şi ascunde sentimentele antiromâneşti prin acordul dat la tipărirea unui trăirist de şcoală naeionesciană s-a întâmplat ca Noica să aştearnă pe furiş următorul gând: “Intrarea în element [este] reintegrare. Nu sînt toate reintegrările o asemenea stămutare [în element]? Literatura fantastică [a lui Eliade este] o ascensiune către element. Poate şi căutarea altui plan de realitate sau a altei substanţe în care lucrurile sînt [există prin esenţa lor nepieritoare]. La Mircea Eliade lucrul e izbitor, căci fantasticul lui ţine de arhetipuri, e intrare în fiinţă”. Multă vreme Constantin Noica ar fi vrut să scrie o carte despre Eliade care să ocolească zonele “obscurantismului” religios. Ea s-ar fi intitulat Cartea arheilor şi ar fi început cu “elementul înfrăţirii, al iubirii”, prin invocarea sfîntului Francisc din Assisi (Jurnal de idei, 6.20), mai uşor de trecut prin cenzură decât vreo imprudentă trimitere la naeionesciana “iubire ca instrument de cunoaştere”. Filozoful de la Păltiniş observase că simultaneitatea în timp e rod a iubirii: “eşti contemporan în timp cu cel pe care-l iubeşti. Asta e tot -şi înseamnă înfrângerea umană a timpului. Fiinţa nu e Dumnezeu ci este iubirea lui” (6.103), notează el între multe alte însemnări mai puţin periculoase din punct de vedere ideologic. Cum ar fi de pildă îndemnul pentru tinerii care-l vizitau: “Citiţi autori şi nu cărţi …Să nu vreţi nimic; să fiţi buni, curaţi la inimă şi să vă tăvăliţi în pajiştile culturii” (Noica-inedit, Istoricitate şi eternitate, Bucureşti, “Capricorn”, 1989, p.275). Doar în libertatea de dinainte de 23 august 1944 mai putuse scrie că îi place cum începe Biblia: Dumnezeu face şi­apoi vede că e bine ce-a făcut: “Ce extraordinară replică a Teodiceei lui Leibniz, în care lumea e creată pentru că e cea mai bună. Numai noi oamenii, leibnizieni înăscuţi, cerem ca programul să preceadă fapta” (v.C. Noica, Jurnal filozofic, 1944, ed. II 1990, p.14). 

Pe 11 noiembrie 1973 Noica îi spunea lui Octavian Nistor că vrea să scrie despre ideile filozofice ale lui Mircea Eliade, pe care-l consideră “un nou Haşdeu”. In mod delicat, O. Nistor (1917-1993), -fost coleg de facultate (v. Jeni Acterian, Jurnal, 1991, p.207) cu Ion Frunzetti (1918­1985) şi cu Alexandru Dragomir (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Propedeutică la eternitate. A. Dragomir în singurătatea gândului, Slobozia, Ed. Star Tipp, 2004) -, îi atrage atenţia că publicarea unui asemenea studiu în “Revista de filozofie” va fi întârziată (Noica şi Securitatea, 2009, p. 131).

Într-adevăr, abia în 1979, după ce Eliade fusese onorat cu mulţime de distincţii de lumea academică occidentală pentru gândirea sa deschizătoare de noi orizonturi culturale, lui Romulus Vulcănescu i se îngăduie a tipări Eliade ou le soif du concret în revista “Ethnologica”. După moartea marelui istoric al religiilor, revista “Manuscriptum” îi publică şi ea Deschiderea unei creaţii exemplare şi originale [opera lui Mircea Eliade] în nr.3 (68) 1987, p.65-66 (v. Stan V. Cristea, C-tin Noica. Repere bibliografice, ediţia II-a rev. şi adăugită, Bucureşti, RCREditorial, 2011, p.134). În rest, nici unul din studiile în româneşte despre Mircea Eliade nu i-au fost publicate lui Noica de vreo revistă a Academiei RSR: Adevăratul înţeles al “sacrului” la Mircea Eliade a apărut în trei numere ale revistei “Săptămâna culturală a Capitalei” din decembrie 1975;  Mircea Eliade –75 a fost tipărit de “România literară” în 4 martie 1982, şi un an mai târziu lui Ioanichie Olteanu cenzura îi permite să publice Cei şapte paşi ai lui Budha. Un înţeles pentru destinul lui Mircea Eliade în “Viaţa Românească”, nr.5/1983.

Dintr-o nefericită încercare de a pune la grămadă si a publica după moartea lui Noica o selecţie din gândurile sale rămase prin caiete de însemnări din care filozoful mai citea vizitatorilor săi întâmplători (v.Lucia Fetcu, Lecţia domnului Noica, în vol. Modelul cultural Noica, Buc., Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi artă, 2009, p.208), încercare nereuşită atât din cauza proastei selectii făcute de un literat fără acces la ideile filozofice cât şi a titlului lipsit de înţeles (Încercări din element, în Revista de istorie şi teorie literară, iulie-dec. 1987, nr. 3-4, p.283-294) găsim textul pe care G. Liiceanu l-a dat să fie consemnat pe o placă de mari dimensiuni în faţa vilei “Noica” de la Păltiniş: “şi-a chemat prietenii şi au înălţat împreună o casă”. Probabil ca să nu mai fie pusă la îndoială existenţa “Şcolii de la Păltiniş”, negată de genialul Petre Ţuţea pe motivul absenţei de scrieri filozofice originale a presupuşilor discipoli ce preferă a se legitima cu valoarea gândirii noiciene. Oricum, ei nutresc speranţa că a fost suficientă discuţia între prieteni (neapărat văzuţi) pentru a înalţa în domeniul filozofiei româneşti o casă. Ori, mai bine zis, o “încremenire în proiect”, fiindcă nici un “şcolar” de la Păltiniş n-a uimit încă lumea cu cine ştie ce originalităţi de gândire sau cu vreo carte de filozofie care să iasă din rând.

Înainte de prima sa arestare, Mircea Vulcănescu, invitat să-i vadă noua locuinţă din pădurea Andronache, ar fi făcut în 1946 această remarcă: “şi-a chemat prietenii şi au înălţat împreună o casă”. Sensul frazei – în decriptarea lui Noica – ar fi că un autor, atunci când îşi scrie cărţile, îşi “cheamă prietenii nevăzuţi” cercetându-le operele. E tocmai ce a făcut Noica şi n-a făcut nici unul dintre auto-declaraţii săi discipoli: a îmbobăţit cultura românească şi cultura universală prin câteva cărţi magistrale. Întâi a scris despre spiritualitatea limbii şi culturii româneşti chemându-l pe Mircea Vulcănescu (1904-1952) prin capodopera de gând a acestuia (Dimensiunea românească a existenţei). Apoi a conceput un Tratat ontologic, şi Trei introduceri la metafizica sa, împreună cu prietenii săi Aristotel, Platon, Kant, Hegel, Heidegger, Eminescu, Blaga şi Corydaleu, pentru ca la sfârşit să scrie acel “Tratat de logică reală”, la care se gândise în 1957 după de a terminat Povestirile despre om, solicitate de o editură franceză (v. scrisoarea lui Noica din 23 febr.1957, în vol. Modelul cultural Noica, Buc., Fundaţia Naţională pentru ştiinţă şi artă, 2009, p.509). L-a mai invocat şi pe Mircea Eliade (1907-1986) când a scris Adevăratul înţeles al sacrului şi în 1983 Cei şapte paşi ai lui Budha la vremea când “cel mai mare istoric al religiilor din secolul XX” concepea dincolo de Ocean renumita sa Istorie a credinţelor, premiată de Academia franceză. 

După Constantin Noica, literatura lui Mircea Eliade doar aparent ar descrie oameni şi situaţii, fiindcă hermeneutul religiilor “redă sau instituie elemente” (6.9). La Eliade, sacrul ar fi “element” (6.11) , sau, mai bine zis, trecere a elementului din mediu exterior în mediu interior [hierofanie, în termenii lui Eliade]. Şi pentru ca scrierile literare ale prietenului său din tinereţe să nu apară asemenea unei generaţii spontanee, filozoful de la Păltiniş s-a gândit să le pună alături de alte scrieri “fantastice”, remarcând că orice “fantastic” [ghilimelele sînt ale lui Noica] al romanticilor, de pildă, sau al unora dintre suprarealişti, ar putea fi considerat “pe linia strămutării în element” (Jurnal de idei, 1978-1987, 6.2., Bucureşti, Ed. Humanitas, 2007, p.307). Într-o altă opinie consemnată în ceea ce editorul a botezat cu numele de Jurnalul de idei, creştinismul ar fi “religia religiilor” (6.96), iar mistica ar fi “înnobilat sensibilitatea umană” (6.6), l-ar fi făcut pe om să aspire către “strămutarea în element, către depăşirea tărâmului “limitaţiei care limitează” pentru intrarea în “zonele limitaţiei ce nu limitează” (ibid.). Ilustrativă în acest sens ar fi muzica lui Bach. Ea este învăluitoare din afară spre înăuntru “şi departe în tine [în interiorul tău] învăluitoare” (6.7). Atunci când încetează, muzica lui Bach dă senzaţia de părăsire pe care o sugerează şi versul eminescian “ca un suflet fără parte. Fără element. Fără participaţie la element” (rânduri şterse de Noica şi trecute de editori în subsolul paginii, op. cit., p. 309).

Cum filozoful urmărit permanent ştia că păzitorii gândirii “corecte” îi vor cenzura referirile la misticism, el şi-a deplasat uneori în mod intenţionat şirul gândurilor (aşternute prin caietele sale) către zonele accesibile comuniştilor pe care-i medita fără plată: “Dacă nu eşti un individual-general nu eşti nimic. Te preia statistica” (6.190), scria el celor care credeau că ies din statistică dacă se cocoaţă în ierarhia politică şi socială, ignorând cu bună ştiinţă spiritul şcolii de înţelepciune pe care ar fi vrut s-o edifice filozoful care-i îndemna să dispreţuiască “oamenii politici, aceşti valeţi ai istoriei” (Noica, Istoricitate şi eternitate, 1989, p.271). Din documentele de arhivă a Securităţii, selectate pentru publicare în 2009, s-a putut afla cu certitudine că pereţii camerei sale de 8 mp erau “microfonizaţi” şi că manuscrisele îi erau sistematic controlate prin percheziţii făcute pe ascuns.

În alt loc, drept camuflaj al ideii de strămutare prin ascensiune către element, filozoful trece ideea că fizica ar descrie şi ea nişte elemente, ca magnetismul, sau gravitaţia. În margine pune însă o observaţie cu tâlc religios: “Nimic nu este ce este: e altceva”. Desigur şi această notaţie trebuia un pic estompată prin unul-multiplu de genul: “trăim în elementul prieteniei, -scrie filozoful pentru vigilenţii săi cititori din obligaţia slujbei – în elementul profesiunii, în elementul unei limbi, al unei culturi şi al unei epoci” (6.3). De încheiat încheie iarăşi în plan religios, cu ideea de bază a misticismului după care numai omului îi este dat să prefacă transcendentul în imanent.

În opinia înţeleptului ţinut de oficialii culturii comuniste departe de tinerii care ar fi vrut să-l audă, oamenii s-ar împărţi în “drept­credincioşi şi arieni, adepţi ai lui Arie” (6.215). Primii ar fi cei care cred în Unu-multiplu (Trinitate). Arienii, crezând în Unu şi multiplu, ajung să creadă numai în multiplu, singurul care ‘se vede’. Aceştia ar fi raţionaliştii (/iluminiştii), cei care nu ştiu “de lumina taborică a bunei filozofări”(ibid.).

“De ce a triumfat icoana? (6.85) -se întreabă Noica, spre a răspunde în coordonatele metafizicii platonice: “Pentru că este un Unu­multiplu”. (v. Isabela Vasiliu-Scraba, Mistica platonică a participării la divina lume a Ideilor, Slobozia, Ed. Star Tipp,1999). După filozoful izolat la Păltiniş, Europa începe la 325 cu Conciliul de la Niceea care îngăduit cultul icoanelor. “Dar icoana a devenit în renaştere portret, apoi fotografie” (6.96), mai notează Noica în postura de filozof al culturii, după ce propusese în 1986 cea mai indrăzneaţă logică metafizică din câte se puteau publica la vremea terorii ideologice materialiste. Desigur, logica sa metafizică pe care o botează logica lui Hermes fusese epurată înainte de tipărire de orice trimitere la filozofia religiei creştine. Doar din caietele sale aflăm de “obârşia în Tatăl Ceresc” a lui Unu-multiplu care ar apărea drept o unire de tipul I-D-G.

În această triadă, G (generalul) ar trimite la descinderea pe linie paternă (Iosif -Avraam), D (determinanta) ar indica matriarhatul, iar I (individuaţia) n-ar sugera nici naştere din tată, nici naştere numai din mamă, ci din Unul (Tatăl Ceresc) transcendent şi trinitar (Noica, 6.42). Noica precizează (pentru sine) că “individuaţia e doar o treaptă” (ibid.) şi că asemenea idei se regăsesc atît în spiritualitatea indiană cât şi în cea europeană, când nu este fără Dumnezeu, adică în versiunea ei proastă (acatholistă), “restrânsă la grija agoniselii fără de limită a bunurilor de consumare”. Filozoful considera că nu este “nevoie să refuzi omului proprietatea”. Ar fi destul să-l aduci prin cultură în situaţia de a spune: “Nu am ce face cu proprietatea” (6.80). Despre cultura europeană el nu avea o părere grozavă. Lucrul apare limpede din consemnarea impresiei că “secolul acesta nu lasă monumente arhitectonice şi nu lasă idei mari. De aceea şi face atâta scandal, până la isteria catastrofei finale. Ca oamenii fără importanţă” (6.153).

Aspectul metafizic al logicii lui Hermes este ilustrat în caietele lui Noica de posibilitatea convertirii: Timpul logic se converteşte în alt timp. “Se continuă şi se desfăşoară prin trecerea într-o altă spaţialitate, cu generalul ca dimensiune a individualului. Convertirea se confirmă prin prefacerea mediului exterior în mediu interior” (Noica, 6.118).  In opinia filozofului de şcoală trăiristă (exclusă din cultura română de paznicii indobitocirii materialiste) “elementul se distribuie fără să se împartă” (6.4). El poate fi universalul devenit persoană ca “arheu” (6. 21), cum au fost Eminescu, Cantemir, Mircea Eliade, L. Blaga, S. Lupasco, G. Uscătescu, etc, personalităţi marcante despre care a scris Cartea marilor întruchipări (sau Cartea arheilor “istorici”), volumul inedit din care o parte a fost publicat de G. Liiceanu în 2007 cu un titlu de batjocură: Despre lăutărism. Provenit din nevoia de participaţie, Unu-Multiplu arheului întrupat în multiplul istoriei nu apare doar în plan religios. El poate ilustra (pe tărâm cultural) universalul-particular al insului devenit “arheu istoric”, adică ridicat prin capodopere (precum Eminescu,  compozitorul Paul Constantinescu, M. Eliade, Vintilă Horia, L. Blaga, Horia Stamatu, etc.) la spiritul obiectiv. Cu spusele lui Noica, ar fi vorba de o întrupare “în arheul istoric (din timp şi de dincolo de timp) al culturii ca spiritualitate autentică” (Jurnalul de idei, 6.22).

În plan cultural, după colectivismul comunist instituit şi păzit prin teroare, individualismul capătă o însemnătate aparte fiindcă “acum e în joc individul care în însingurarea lui reface comunitatea” [subl. mea, I.V.S]. Noica se referă aici la asceza culturală în care a trăit el însuşi, precum şi Anton Dumitriu, şi atâţia alţii care au reuşit să creeze în domeniul filozofiei opere de reală valoare. Noica însă accentuează în mod expres asupra refacerii de după “distrugerea sistematică a spiritului care a luat trup printre noi” observată de Lucian Blaga si consemnată pe furiş in Luntrea lui Caron, să nu rămână neştiute cele întâmplate în plan spiritual odată cu ocupaţia rusească de după 23 august 1944. Dacă atunci “s-au retezat brutal şi cu fierăstrăul toate valorile, pentru ca urmaşii noştri să nu mai găsească nici un sprijin spiritual şi nici un temei de mândrie nicăieri şi în nimic” (L.Blaga, Luntrea lui Caron, 1990, p.302), mai târziu nu a mai fost necesară arderea bibliotecilor şi nici confiscarea cărţilor, întrucât ştiinţa manipulării creierelor a obţinut aceleaşi rezultate prin dominaţia mijloacelor de mass media şi prin tehnicile subliminale de control şi de influenţare a gândirii. Desigur un rol de primă mărime l-a jucat si ruinarea învătământului de toate gradele.

De la Anton Dumitriu ştiu că în perioada interbelică R. Guenon îi îndemna pe cei insetaţi de spiritualitate autentică să înveţe româneşte şi să ia aminte la viaţa duhovnicească din mânăstirile noastre ortodoxe. În credinţa lui Constantin Noica (şi a lui Mircea Eliade), întreg secolul XX va trece neobservat în istorie (6.102) dacă spiritul obiectiv (în sens hegelian) întrupat în spiritualitatea şi cultura românească nu va fi integrat în cultura universală.

revista Conta