Alex. Ştefănescu – Petre Ţuţea

Petre TuteaPetre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş.a., s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”

>>>

Părintele Iustin Pârvu: „Trădările intelectualilor duc la prăbuşirea noastră”

Iustin Parvu16 ani grei de încarcerare ca deţinut politic în puşcăriile comuniste l-au apropiat pe Iustin Pârvu, unul dintre cei mai mari duhovnici ai României încă în viaţă, de tot ce poate fi numit sacrificiu, nevoinţă pentru credinţă, neam şi pentru aproapele. Imediat după 1989, pe locul unui străvechi schit de pe vremea lui Petru Rareş, din inima munţilor împăduriţi ai Neamţului, el a înfiinţat Mănăstirea „Petru Voda”, înspre care „curge” întreaga românitate – de la mic la mare.

După ce ne-am închinat la moaştele unor mucenici din perioada comunistă, adăpostite cu grijă de părintele Iustin în bisericuţa schitului de maici, ne-am amintit cutremuraţi de un alt erou devotat neamului şi Bisericii Ortodoxe – Gheorghe Calciu Dumitreasa, care odihneşte tot acolo. Apoi, stareţul de la Petru Vodă” a oferit un interviu în exclusivitate pentru JURNAL.

– Prea Cuvioase părinte Iustin Pârvu, aţi fost foarte îndrăgit de basarabeni, mai ales imediat după istoricul 7 aprilie 2009, când aţi adresat un mesaj lui Traian Băsescu, în legătură cu drama basarabenilor. Aţi cerut atunci preşedintelui să ne sprijine şi să se „împotrivească fiarei comuniste”. Cum apreciaţi evoluţia lucrurilor? Transformările ulterioare din RM au fost pe măsura aşteptărilor Dvs.?

>>>

,,Lecție despre Neamul Românesc” de Părintele Justin Pârvu

Iustin Parvu,,Romanul s-a identificat foarte bine cu Ortodoxia, Ortodoxia circula in sangele romanului nostru. Dupa cum spuneau si marii nostrii scriitori nationalisti, pe care acum vor sa ii desfiinteze – Eminescu, Iorga, Crainic, Nae Ionescu, Mircea Vulcanescu – asa spuneau – ca nu exista roman catolic. Asa cum zicea Nae Ionescu ca a fi roman inseamna a fi ortodox, dupa cum animalul cal este si patruped.

Romanii nostri vor fi foarte greu de inselat, de indus in eroare – ma refer la oamenii statornici in credinta, cu o adevarata convingere si care nu au uitat sa sunt romani. Desi conducatorii bisericii noastre si preotii nu si-au facut datoria de a catehiza poporul in dreapta credinta, ca, de, s-au temut; preotii nostri nu vorbesc despre asta – la ei asta face parte din lumea poeziilor. Insa, credinciosii nostri au constiinta ortodoxa mai dezvoltata decat a multora dintre pastori, si iau o carte, mai citesc un ziar si afla ei cum stau lucrurile. Acum sta la dispozitia fiecaruia sa afle adevarul. >>>

Constantin Frosin: ,,Eliade văzut de pairii săi”

Mircea EliadeÎntrebat de ce scrie literatură, Eliade afirma, la un moment dat, că scrie pentru că nu poate altfel, şi pentru a-şi păstra sănătatea şi echilibrul sufletesc. Pornind de la acest element, să-i zicem, autobiografic, ne propunem să urmărim imaginea pe care Eliade a lăsat-o în mintea şi memoria contemporanilor săi, s i n g u r a care contează, pentru că acei semeni i-au fost aproape, l-au cunoscut mai bine decât cei care-şi dau acum cu presupusul şi dezgroapă morţii, în căutare de potcoave de cai verzi… >>>

Paul Cernat – Mircea Eliade, o captivitate şi două evadări prin literatură

Mircea EliadeFaptul că, în lagărul de lângă Miercurea Ciuc, chiar înainte de a începe să scrie Nuntă în cer, Mircea Eliade a tradus din engleză romanul Înger luptător (Figthing Angel) al lui Pearl S(ydenstricker) Buck (1892-1971), nimeni alta decât scriitoarea americană care avea să câştige în acel an Premiul Nobel pentru Literatură, nu e – nu avea cum să fie! – un simplu accident biografic. Şi aceasta chiar dacă propunerea traducerii, dimpreună cu un onorariu substanţial, au venit din partea lui Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, într-un moment dificil pentru Eliade, rămas şomer intelectual în urma eliminării pe motive politice de la Universitatea din Bucureşti1. Indiferent că ofăcea din raţiuni pecuniare sau nu (numai), este ştiut că Eliade nu obişnuia să traducă decât scrieri convergente cu propriu-i program de acţiune culturală: de la Simple povestiri de pe coline de Rudyard Kipling, pe care le tălmăcise în 1929, trecând prin jurnalul de călătorie al lui T.E. Lawrence „al Arabiei” (Revoltă în deşert), tradus şi prefaţat de el în 1935 la Editura Fundaţiilor, şi până la romanul din 1936 al amintitei Pearl S. Buck, autorii acestor volume (dar şi eroii lor centrali) fac parte din rândul aventurierilor, al exploratorilor sau misionarilor occidentali (de regulă, anglo-americani, ca şi destule alter ego-uri ale lui Eliade însuşi) într-un Orient asiatic pe care şi-l apropriazăşi de care se lasă profund impregnaţi. >>>

Vasile Şoimaru – Cotul Donului 1942: eroism, jertfă, trădare (I)

Cotul Donului, o mare tragedie românescă, uitată de statul român

Acum 70 de ani, la 19 noiembrie 1942, la o distanţă de 1942 de kilometri de Chișinău, se declanşa cea mai tragică operațiune militară din istoria Armatei Române, cea de la Cotul Donului, componentă a marii Bătălii de la Stalingrad.
Despre bătălia de la Stalingrad, considerată cea mai grea, cea mai sângeroasă din istoria omenirii, inclusiv despre tragedia de la Cotul Donului, am citit pentru prima dată în cartea lui Victor Nekrasov (B okonax Cmaлuнгpada – tranşeele Stalingradului), un bestseller din perioada sovietică, în primăvara anului 1967, fiind student în anul trei la Tehnicumul (azi Colegiul) de electromecanică din Chişinău. Mă aflam la practică la Fabrica de mobilă Nr. 5 din oraşul transnistrean Tiraspol şi locuiam în gazdă cu doi muncitori de la acea fabrică, care sorbeau pe rând cartea cu pricina, contaminându-mă şi pe mine de lectura ei. Despre carte am avut cea mai bună impresie. Aşa înţelegeam eu lucrurile pe atunci… Numai că, mai târziu, în toamna anului 1982, deci, la exact 40 de ani de la evenimentele de pe Volga şi Don, am auzit alte adevăruri despre tragedia dată, din gura unui bătrân, Gheorghe Oţetea, veteran al războiului din Est, din comuna Corbasca, judeţul Bacău. Plângea şi vorbea, iar soţia lui, Ioana, adăuga pe alocuri, la cele spuse de bătrân, amănunte pe care le auzise tot de la el pe când era mai tânăr şi avea o memorie mai bună. Impresiile de la cele auzite de la bătrânul Oţetea m-au urmărit mulţi ani la rând. >>>

Isabela Vasiliu-Scraba: Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade

Motto: “Cel ce înţelege are aripi” (consemnează Noica la citirea lui M.Eliade). După editarea operei lui Nae Ionescu, Noica notase că “puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea de vreme ce rămaşi cu ea [după izgonirea din Rai] suntem totuşi aşa de departe de Dumnezeu” (Noica, Jurnal filozofic, 1944)

În anii când dorinţa lui Noica de a-şi vedea manuscrisele publicate ajunsese pe căi neştiute să coincidă cu tactica ideologilor comunişti de a-şi ascunde sentimentele antiromâneşti prin acordul dat la tipărirea unui trăirist de şcoală naeionesciană s-a întâmplat ca Noica să aştearnă pe furiş următorul gând: “Intrarea în element [este] reintegrare. Nu sînt toate reintegrările o asemenea stămutare [în element]? Literatura fantastică [a lui Eliade este] o ascensiune către element. Poate şi căutarea altui plan de realitate sau a altei substanţe în care lucrurile sînt [există prin esenţa lor nepieritoare]. La Mircea Eliade lucrul e izbitor, căci fantasticul lui ţine de arhetipuri, e intrare în fiinţă. Multă vreme Constantin Noica ar fi vrut să scrie o carte despre Eliade care să ocolească zonele “obscurantismului” religios. Ea s-ar fi intitulat Cartea arheilor şi ar fi început cu “elementul înfrăţirii, al iubirii”, prin invocarea sfîntului Francisc din Assisi (Jurnal de idei, 6.20), mai uşor de trecut prin cenzură decât vreo imprudentă trimitere la naeionesciana “iubire ca instrument de >>>

Adrian Alui Gheorghe- Imposibila solidaritate

Cum deosebim un popor de o populaţie? Definiţie abruptă: o populaţie trăieşte după reguli scrise; un popor trăieşte, mai ales, după reguli nescrise.

Legile scrise asigură (sau nu asigură) ordinea, justiţia, dau pedepse, dau recompense. Legile nescrise acţionează ca un liant între oameni: sînt obiceiurile, cutumele care dau stabilitate «tribului», individualitate, îi asigură onoarea şi continuitatea. Legile scrise sînt diverse şi se pot modifica; legile nescrise sînt unice. Dacă respecţi legile scrise ale unei ţări devii un cetăţean onorabil, poţi urca pe scara socială, poţi să te pierzi în mulţime fără să trezeşti interesul cuiva. Legile nescrise ale unui popor rămîn însă greu accesibile unui străin – >>>

Ovidiu Papadima despre „Rânduială”

Ovidiu Papadima (23 iunie 1909, Sinoie, Mihai Viteazu, județul Constanța – d. 26 mai 1996)

Cartea lui Ovidiu Papadima O viziune românească a lumii (Bucureşti, 1941) este înrudită cu Dimensiunea românească a existenţei a lui Mircea Vulcănescu, dar este mai îndepărtată de spiritul rostirii filosofice româneşti, căci autorul nu caută viziunea românească a lumii pe tărâmul limbii române, ci în domeniul folclorului românesc. Este o primă carte de filosofie a culturii populare româneştiUneori, însă, Papadima este nevoit să facă şi hermeneutică, de exemplu, în legătură cu rostirilerând şi rânduială – ultima devenind, la C. Noica, denumirea unuia dintre ciclurile rostirii filosofice româneşti.

A fi în rândul oamenilor sau a fi în rând cu lumea pare „îndreptăţirea cea mai adâncă a vieţii pe pământ”. Cine nu este în rând cu lumea >>>

Mircea Eliade și „generația” sa

 La sfîrsitul anilor 20, un număr de intelectuali care si-au spus tînăra generatie si care erau profund influentati de Nae Ionescu, au căutat să scape de goliciunea înspăimîntătoare a pozitivismului si a tehnologiei moderne si să realizeze un nou echilibru spiritual.

Nichifor Crainic a identificat în febrilitatea lor confirmarea unei noi orientări în viata intelectuală românească si o reîntoarcere la religie si le-a deschis acestora paginile revistei „Gîndirea”. Dar această generatie avea propriul său program. Hotărîti să descopere adevăratele coordonate ale spiritualitătii românesti si dornici să aseze cultura română pe un nou făgas, reprezentantii acesteia au format o asociatie numită Criterion. >>>

Petru Ursache- Înapoi la Platon

„Doamna Isabela Vasiliu-Scraba trece peste „mlaştina prezentului” (de care se scutură discret) şi decis şi începe cu începutul, adică readuce în memorie elementele esenţiale de care trebuie să se ţină seama în construirea actului de gîndire.”

Fiecare carte din seria „inefabila metafizică” purtînd semnătura doamnei Isabela Vasiliu-Scraba (şi au apărut cîteva după 1989, scrise cu elan şi publicate în trombă: Filosofia lui C. Noica.Între fantasmă şi luciditate, 1992, 142 p,; Inefabila metafizică, 1993, 224 p.; Atena lui Kefalos, 1997, 215 p.; Configuraţii noetice la Platon şi la Eminescu, 1998, 191 p.; Mistica platonică, 1999, 358 p.; Contextualizări. Elemente pentru o topologie a prezentului, 2002, 187 p.; Propedeutică la eternitate, 2004, 190 p.; precizare: lista nu este „la zi”) întăreşte convingerea că autoarea doreşte să re-valorizeze tradiţia gîndirii filosofice, grav afectată prin ruptura produsă de ideologia bolşeocomunistă începînd cu primul deceniu proletcultist, inclusiv prin catastrofala reformă a lui Iosif Chişinevschi, fără posibilitate de revenire la normalitate nici pînă în zilele noastre. Şansa autoarei şi a noastră este că Filosofia (ca şi Teologia, de altfel) a reuşit să se menţină în cîteva forturi, împotriva vremuirilor, cel puţin ca semne de identitate şi de supravieţuire. Mă refer la gînditori prestigioşi de talia lui Ion Petrovici, Constantin Noica, Anton Dumitriu, la preoţi, teologi, monahi, ca Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Iuliu Hossu, Arsenie Papacioc; şi unii şi alţii trecuţi prin închisori, umiliţi, martirizaţi pentru idee, pentru adevăr, pentru credinţă. >>>