Alex. Ştefănescu – Petre Ţuţea

Petre TuteaPetre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş.a., s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”

>>>

Reclame

Ion Ionescu Bucovu – Academicianul și scriitorul Eugen Simion la 80 de ani

Academicianul Eugen Simion a ajuns la vârsta senectuții. La 25 mai împlinește vârsta de aur a vieții, adică 80 de ani. Fiul Sultanei și al lui Dragomir, cu ascendență ardelenească, născut în satul Chiojdenca din județul Prahova, studiază la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, unde a fost coleg de școală cu Nichita Stănescu. Între 1952 și 1957 urmează cursurile Facultății de Litere a Universității din București, având mari profesori precum Tudor Vianu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan. Obține titlul de doctor în științe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Șerban Cioculescu (1969). >>>

Constantin Frosin: ,,Eliade văzut de pairii săi”

Mircea EliadeÎntrebat de ce scrie literatură, Eliade afirma, la un moment dat, că scrie pentru că nu poate altfel, şi pentru a-şi păstra sănătatea şi echilibrul sufletesc. Pornind de la acest element, să-i zicem, autobiografic, ne propunem să urmărim imaginea pe care Eliade a lăsat-o în mintea şi memoria contemporanilor săi, s i n g u r a care contează, pentru că acei semeni i-au fost aproape, l-au cunoscut mai bine decât cei care-şi dau acum cu presupusul şi dezgroapă morţii, în căutare de potcoave de cai verzi… >>>

Şerban Andronescu: Ioan Petru Culianu

Ioan Petru Culianu,,Dacă România a avut expresioniştii ei, atunci Culianu a fost unul dintre cei mai dotaţi protagonişti în particularităţi expresioniste, suferinţă, decepţii, degenerare, eşec. A intrat poate şi în pact cu Diavolul, ca dr-ul Faust sau Giordano Bruno şi, ca urmare, a avut parte de un sfârşit înfiorător. A fost profesor universitar în Olanda şi USA unde, cercetător erudit, şi-a ales ca temă principală de cercetare fenomenele oculte care veneau în contradicţie spectaculară cu tradiţiile şi credinţa pentru care înaintaşii săi moldoveni şi-au dat adesea viaţa numai ca să le păstreze neîntinate. Fenomenele analizate de Culianu, de altfel cu succes de librărie, toate legate de magie şi satanism, erau condamnate de religia creştină; dar Culianu, animat de o ambiţie fără margini care îi răcea pe mulţi dintre colaboratorii lui, a trecut peste toate restricţiile morale numai ca să-şi satisfacă aspiraţiile. Până la urmă a avut mulţumirea să şi le vadă împlinite, dar preţul a fost înspăimântător. Din această perspectivă, viaţa sa a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât a unui savant. Nu e de mirare că în Italia, unde a poposit mai întâi după plecarea din România, s-a publicat un roman poliţist inspirat de întâmplările-cheie din viaţa lui Culianu. >>>

Ovidiu Trifan – Influențe ale folclorului muzical românesc în lirica eminesciană

prof. dr. Ovidiu Trifan Motto: Există o ,,Idee Eminescu” iar aceasta s-a zămislit sub zodii româneşti. (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic)

 Nichita Stănescu spunea că pentru el patria este limba română. De aceea – continuă poetul –pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cu aproape un veac mai înainte, Eminescu a notat în epopeea dramatică Horia, unul din proiectele sale nefinalizate: Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cântată în ape, ţeara unei feerii[1]. Ambele definiţii sunt complementare şi surprind în sintetize metaforice transcedentale tot >>>

Marin Sorescu – de Nicolae Manolescu

marinPuţini mai ştiu astăzi că Marin Sorescu a fost şi un remarcabil critic şi eseist. Dacă e să-l credem, a scris critică de prin 1962, şi numai întîmplarea (adică articolul lui Călinescu din Contemporanul) l-a consacrat ca poet şi mai apoi ca dramaturg. Eseurile din Teoria sferelor de influenţă (1969) şi cronicile literare din Uşor cu pianul pe scări (1985) vădesc o acurateţă stilistică, o luciditate venite din simpatia declarată pentru Ş. Cioculescu, şi o imaginaţie călinesciană, capabilă de formulări frapante şi memorabile. Mai totul este citabil. Ciobanul din Mioriţa are un ,discurs hamletian”, balada populară ca atare ţinînd de ,un fel de matriarhat” al poeziei noastre. Sau: ,O pompă monstruoasă atîrnă deasupra lumii urmuziene. Cînd dă ea >>>

Carmen Dominte – Lansarea volumului aniversar ,,Ben Todică, ambasador onorific al românismului” editat de Editura Muşatinia

Colocviile de Marţi 29 ianuarie 2013, Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, Bucureşti, amfitrion prof. dr. George Anca

BT

Într-un loc foarte primitor, cel al Centrului de Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, în seara zilei de marţi, 29 ianuarie, au avut loc Colocviile de Marţi, avându-l ca amfitrion pe profesor dr. George Anca. Tema acestei întâlniri a fost „Eminescu şi Vivekananda”. Printre invitaţii de seamă ai acestui eveniment s-au numărat: Arun Sharma, din partea Ambasadei Indiei la Bucureşti, Puşi Dinulescu, Vasile Menzel, Doina Ghiţescu, Bianca Beatrice Michi, Sebastian Sârbu şi mulţi alţii. >>>

Mărioara Vlioncu: Mircea Eliade – radiografia propriei identităţi sau dimensiunea eului în proza autobiografică

Literatura autobiografică a generat, de-a lungul timpului, numeroase controverse, mai ales în ceea ce priveşte apartenenţa literară a unui gen cum este cel al jurnalului. Pentru că literatura autobiografică eliadescă este reprezentată de Memorii şi Jurnalul portughez, se impune o trecere în revistă a câtorva dintre opiniile pe care le-am considerat pertinente în ceea ce priveşte funcţiile estetice ale jurnalului. Astfel, dacă G. Călinescu apreciază jurnalul intim ca pe o adevărată prostie, Eugen Ionescu vorbeşte despre un gen literar în adevăratul sens al cuvântului. Între aceste opinii, bazate pe studiul aprofundat al acestui gen de scriitură, jurnalul intim pare să-şi definească un statut estetic meritat.

Opiniile contradictorii nu fac altceva decât să semnaleze mai întâi, negând sau susţinând apartenenţa estetică, existenţa în sine a acestui gen, ignorat până la cea de-a doua generaţie de critici, cea a lui Nicolae Iorga, a lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu şi Eugen Lovinescu. Merită menţionată părerea lui Eugen Ionescu, cel care consideră jurnalul superior romanului, tragediei sau poemei, deoarece el reprezintă o formă netrucată de reproducere a vieţii, cu rezerva că, utilizat fără talent, ca, de altfel, orice formă de literatură aşa-zis subiectivă, poate naşte mediocritate, ducând la decăderea acestui gen sau a oricărui altuia: Jurnalul (jurnalul intim sau reportajul) nu este numai preferabil romanului, tragediei, poemei şi celorlalte genuri literare, pentru că e mai complet (în sensul că nu e nevoie să alegi) şi mai adevărat (în sensul că nu elimină realităţile care luminează, de fapt, sensurile), dar jurnalul este genul originar literar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema etc. sunt pervertiri ale jurnalului pur. Jurnalul este adevăratul gen literar (Ionescu 1991: 191). >>>

Paul Cernat – Mircea Eliade, o captivitate şi două evadări prin literatură

Mircea EliadeFaptul că, în lagărul de lângă Miercurea Ciuc, chiar înainte de a începe să scrie Nuntă în cer, Mircea Eliade a tradus din engleză romanul Înger luptător (Figthing Angel) al lui Pearl S(ydenstricker) Buck (1892-1971), nimeni alta decât scriitoarea americană care avea să câştige în acel an Premiul Nobel pentru Literatură, nu e – nu avea cum să fie! – un simplu accident biografic. Şi aceasta chiar dacă propunerea traducerii, dimpreună cu un onorariu substanţial, au venit din partea lui Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, într-un moment dificil pentru Eliade, rămas şomer intelectual în urma eliminării pe motive politice de la Universitatea din Bucureşti1. Indiferent că ofăcea din raţiuni pecuniare sau nu (numai), este ştiut că Eliade nu obişnuia să traducă decât scrieri convergente cu propriu-i program de acţiune culturală: de la Simple povestiri de pe coline de Rudyard Kipling, pe care le tălmăcise în 1929, trecând prin jurnalul de călătorie al lui T.E. Lawrence „al Arabiei” (Revoltă în deşert), tradus şi prefaţat de el în 1935 la Editura Fundaţiilor, şi până la romanul din 1936 al amintitei Pearl S. Buck, autorii acestor volume (dar şi eroii lor centrali) fac parte din rândul aventurierilor, al exploratorilor sau misionarilor occidentali (de regulă, anglo-americani, ca şi destule alter ego-uri ale lui Eliade însuşi) într-un Orient asiatic pe care şi-l apropriazăşi de care se lasă profund impregnaţi. >>>

George Petrovai – Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română

Incontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”.

Acuma sigur că sunt voci care se arată nemulțumite ba de specificul culturii românești, ba de neîmplinirile ei, ba de amândouă deodată. „Căci”, spun aceste voci, „o cultură atât de impregnată de folclor ca cea românească, are toate șansele să fie receptată de culturologii străini, în speță cei occidentali, ca o cultură interesantă în exotismul ei, dar are puține șanse să părăsească periferia culturii universale. Poți foarte bine, susțin nemulțumiții, să menții specificul național, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspirații ale oamenilor de cultură: înfrățirea culturală și recunoașterea internațională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renunțăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficienței și influențelor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei naționale. Nu în acest mod au procedat Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu toții trecuți prin universitățile Apusului?” >>>

Mariana Cristescu: Mircea Dorin Istrate – „Satule, buric de lume”

Axis Mundi. Buricul sau, în termeni medicali, ombilicul este cicatricea care rămâne după ruperea cordonului omblical al nou-născutului şi se prezintă sub forma unei cavităţi în zona mediană a abdomenului. Publicistul Radu Alexandru ne spune că expresia „Buricul pământului” a fost aplicată câtorva locuri sacre ale lumii antice, precum Delphi, însă, în anumite cazuri, chiar numele original al locului conţine o traducere literală a cuvântului „buric”, cum ar fi capitala Antichităţii peruviene, Cuzco.

>>>

Petruş Andrei: Ben Todică – Durerea Paradisului pierdut – Bucuria Paradisului regăsit

 ,,Exilul face parte din destinul poporului român.”  (Mircea Eliade)

     Un român adevărat, aflat la aproape 30.000 km. distanţă de Ţara – mamă, la Melbourne în Australia,a făcut şi face astfel de lucruri fără nici un sprijin din partea nimănui. Numele său este Ben Todică şi s-a născut la 23 noiembrie 1952 în satul Iezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui. Astăzi domnia a împlinit 60 de ani, prilej fericit cu care , de aici, din inima ţării, îi dorim sănătate, spor în toate şi un călduros ,,La mulţi ani!”

     Viaţa sa este un complicat roman, simplu de povestit: pe când avea doi ani , părinţii săi, Aurica şi Gheorghe Todică pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl său a început să lucreze la minele de uraniu din Ciudanoviţa. Benoni Todică a plecat din ţară în anul 1979, la frumoasa vârstă de 27 de ani. Pentru a supravieţui în ţara adoptivă, îndeplineşte munci dintre cele mai diverse, calificându-se în profesii diferite, dar iubirile adevărate vor fi doar trei: filmul, teatrul şi scrisul. Cei plecaţi în timpul dictaturii ceauşiste păreau pierduţi pentru totdeauna şi amintirea lor părea să se acopere cu cenuşa uitării. Dar >>>

Isabela Vasiliu-Scraba: Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade

Motto: “Cel ce înţelege are aripi” (consemnează Noica la citirea lui M.Eliade). După editarea operei lui Nae Ionescu, Noica notase că “puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea de vreme ce rămaşi cu ea [după izgonirea din Rai] suntem totuşi aşa de departe de Dumnezeu” (Noica, Jurnal filozofic, 1944)

În anii când dorinţa lui Noica de a-şi vedea manuscrisele publicate ajunsese pe căi neştiute să coincidă cu tactica ideologilor comunişti de a-şi ascunde sentimentele antiromâneşti prin acordul dat la tipărirea unui trăirist de şcoală naeionesciană s-a întâmplat ca Noica să aştearnă pe furiş următorul gând: “Intrarea în element [este] reintegrare. Nu sînt toate reintegrările o asemenea stămutare [în element]? Literatura fantastică [a lui Eliade este] o ascensiune către element. Poate şi căutarea altui plan de realitate sau a altei substanţe în care lucrurile sînt [există prin esenţa lor nepieritoare]. La Mircea Eliade lucrul e izbitor, căci fantasticul lui ţine de arhetipuri, e intrare în fiinţă. Multă vreme Constantin Noica ar fi vrut să scrie o carte despre Eliade care să ocolească zonele “obscurantismului” religios. Ea s-ar fi intitulat Cartea arheilor şi ar fi început cu “elementul înfrăţirii, al iubirii”, prin invocarea sfîntului Francisc din Assisi (Jurnal de idei, 6.20), mai uşor de trecut prin cenzură decât vreo imprudentă trimitere la naeionesciana “iubire ca instrument de >>>

Mariana Cristescu – Petre Țuțea: 110 ani de la naștere

„…Nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!»…

  „Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Sunt cuvintele-sentinţă ale celui supranumit „un Socrate al românilor” – PetreŢuţea. S-a născut, într-o oră astrală pentru Neamul românesc, în urmă cu 110 ani, la 6 octombrie 1902, la Boteni, în Muscel, în familia unui preot român. S-a ridicat la ceruri în 1991.

Strălucitul filosof, eseist, economist şi om politic, astfel se mărturisea: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ!”. >>>

Istoria României

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV ! >>>