Alex. Ştefănescu – Petre Ţuţea

Petre TuteaPetre Ţuţea (născut la 6 octombrie 1901 în comuna Boteni din judeţul Argeş, în familia unui preot ortodox) a făcut parte, în perioada dintre cele două războaie mondiale, din elita intelectuală a ţării. Studiase Dreptul la Cluj, se iniţiase în istoria formelor de guvernământ la Universitatea “Humbold” din Berlin şi devorase pe cont propriu mii de cărţi, ajungând încă înainte de a împlini treizeci de ani un erudit. Gânditor original, considerat un “geniu al oralităţii”, naţionalist fervent, deopotrivă sincer şi declamativ, prieten al lui Nae Ionescu şi al celor formaţi la şcoala lui – Mircea Eliade, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Constantin Noica ş.a., s-a bucurat de recunoaşterea contemporanilor. În timpul lui Ion Antonescu a fost director în Ministerul Economiei. După instaurarea regimului comunist a căzut în dizgraţie şi a avut de suferit represalii drastice, fiind anchetat, bătut şi întemniţat. În cursul a 13 ani de detenţie (1948-1953 şi 1956-1964) a trecut prin penitenciare din Bucureşti, Jilava, Ocnele Mari şi Aiud, cunoscute ca locuri de exterminare a deţinuţilor politici. A reuşit să supravieţuiască şi mai mult decât atât, să continue să vorbească celor din jur, deţinuţi şi gardieni, despre credinţa sa în destinul poporului român şi în valorile creştinismului. O frază rostită de el în închisoare a rămas celebră: “Fraţilor, dacă murim aici în lanţuri şi în haine vărgate nu noi facem cinste Poporului Român, ci Poporul Român ne-a făcut onoarea să murim pentru el!”

>>>

Ion Ionescu Bucovu – Academicianul și scriitorul Eugen Simion la 80 de ani

Academicianul Eugen Simion a ajuns la vârsta senectuții. La 25 mai împlinește vârsta de aur a vieții, adică 80 de ani. Fiul Sultanei și al lui Dragomir, cu ascendență ardelenească, născut în satul Chiojdenca din județul Prahova, studiază la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești, unde a fost coleg de școală cu Nichita Stănescu. Între 1952 și 1957 urmează cursurile Facultății de Litere a Universității din București, având mari profesori precum Tudor Vianu, G. Călinescu, Alexandru Rosetti și Iorgu Iordan. Obține titlul de doctor în științe filologice cu teza Eugen Lovinescu, scepticul mântuit, condusă de profesorul Șerban Cioculescu (1969). >>>

Constantin Frosin: ,,Eliade văzut de pairii săi”

Mircea EliadeÎntrebat de ce scrie literatură, Eliade afirma, la un moment dat, că scrie pentru că nu poate altfel, şi pentru a-şi păstra sănătatea şi echilibrul sufletesc. Pornind de la acest element, să-i zicem, autobiografic, ne propunem să urmărim imaginea pe care Eliade a lăsat-o în mintea şi memoria contemporanilor săi, s i n g u r a care contează, pentru că acei semeni i-au fost aproape, l-au cunoscut mai bine decât cei care-şi dau acum cu presupusul şi dezgroapă morţii, în căutare de potcoave de cai verzi… >>>

Şerban Andronescu: Ioan Petru Culianu

Ioan Petru Culianu,,Dacă România a avut expresioniştii ei, atunci Culianu a fost unul dintre cei mai dotaţi protagonişti în particularităţi expresioniste, suferinţă, decepţii, degenerare, eşec. A intrat poate şi în pact cu Diavolul, ca dr-ul Faust sau Giordano Bruno şi, ca urmare, a avut parte de un sfârşit înfiorător. A fost profesor universitar în Olanda şi USA unde, cercetător erudit, şi-a ales ca temă principală de cercetare fenomenele oculte care veneau în contradicţie spectaculară cu tradiţiile şi credinţa pentru care înaintaşii săi moldoveni şi-au dat adesea viaţa numai ca să le păstreze neîntinate. Fenomenele analizate de Culianu, de altfel cu succes de librărie, toate legate de magie şi satanism, erau condamnate de religia creştină; dar Culianu, animat de o ambiţie fără margini care îi răcea pe mulţi dintre colaboratorii lui, a trecut peste toate restricţiile morale numai ca să-şi satisfacă aspiraţiile. Până la urmă a avut mulţumirea să şi le vadă împlinite, dar preţul a fost înspăimântător. Din această perspectivă, viaţa sa a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât a unui savant. Nu e de mirare că în Italia, unde a poposit mai întâi după plecarea din România, s-a publicat un roman poliţist inspirat de întâmplările-cheie din viaţa lui Culianu. >>>

Ovidiu Trifan – Influențe ale folclorului muzical românesc în lirica eminesciană

prof. dr. Ovidiu Trifan Motto: Există o ,,Idee Eminescu” iar aceasta s-a zămislit sub zodii româneşti. (Lucian Blaga, Spaţiul mioritic)

 Nichita Stănescu spunea că pentru el patria este limba română. De aceea – continuă poetul –pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cu aproape un veac mai înainte, Eminescu a notat în epopeea dramatică Horia, unul din proiectele sale nefinalizate: Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cântată în ape, ţeara unei feerii[1]. Ambele definiţii sunt complementare şi surprind în sintetize metaforice transcedentale tot >>>

Marin Sorescu – de Nicolae Manolescu

marinPuţini mai ştiu astăzi că Marin Sorescu a fost şi un remarcabil critic şi eseist. Dacă e să-l credem, a scris critică de prin 1962, şi numai întîmplarea (adică articolul lui Călinescu din Contemporanul) l-a consacrat ca poet şi mai apoi ca dramaturg. Eseurile din Teoria sferelor de influenţă (1969) şi cronicile literare din Uşor cu pianul pe scări (1985) vădesc o acurateţă stilistică, o luciditate venite din simpatia declarată pentru Ş. Cioculescu, şi o imaginaţie călinesciană, capabilă de formulări frapante şi memorabile. Mai totul este citabil. Ciobanul din Mioriţa are un ,discurs hamletian”, balada populară ca atare ţinînd de ,un fel de matriarhat” al poeziei noastre. Sau: ,O pompă monstruoasă atîrnă deasupra lumii urmuziene. Cînd dă ea >>>

Carmen Dominte – Lansarea volumului aniversar ,,Ben Todică, ambasador onorific al românismului” editat de Editura Muşatinia

Colocviile de Marţi 29 ianuarie 2013, Centrul pentru Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, Bucureşti, amfitrion prof. dr. George Anca

BT

Într-un loc foarte primitor, cel al Centrului de Activităţi Recreative şi Inovare Ocupaţională, în seara zilei de marţi, 29 ianuarie, au avut loc Colocviile de Marţi, avându-l ca amfitrion pe profesor dr. George Anca. Tema acestei întâlniri a fost „Eminescu şi Vivekananda”. Printre invitaţii de seamă ai acestui eveniment s-au numărat: Arun Sharma, din partea Ambasadei Indiei la Bucureşti, Puşi Dinulescu, Vasile Menzel, Doina Ghiţescu, Bianca Beatrice Michi, Sebastian Sârbu şi mulţi alţii. >>>

Mărioara Vlioncu: Mircea Eliade – radiografia propriei identităţi sau dimensiunea eului în proza autobiografică

Literatura autobiografică a generat, de-a lungul timpului, numeroase controverse, mai ales în ceea ce priveşte apartenenţa literară a unui gen cum este cel al jurnalului. Pentru că literatura autobiografică eliadescă este reprezentată de Memorii şi Jurnalul portughez, se impune o trecere în revistă a câtorva dintre opiniile pe care le-am considerat pertinente în ceea ce priveşte funcţiile estetice ale jurnalului. Astfel, dacă G. Călinescu apreciază jurnalul intim ca pe o adevărată prostie, Eugen Ionescu vorbeşte despre un gen literar în adevăratul sens al cuvântului. Între aceste opinii, bazate pe studiul aprofundat al acestui gen de scriitură, jurnalul intim pare să-şi definească un statut estetic meritat.

Opiniile contradictorii nu fac altceva decât să semnaleze mai întâi, negând sau susţinând apartenenţa estetică, existenţa în sine a acestui gen, ignorat până la cea de-a doua generaţie de critici, cea a lui Nicolae Iorga, a lui Garabet Ibrăileanu, Mihail Dragomirescu şi Eugen Lovinescu. Merită menţionată părerea lui Eugen Ionescu, cel care consideră jurnalul superior romanului, tragediei sau poemei, deoarece el reprezintă o formă netrucată de reproducere a vieţii, cu rezerva că, utilizat fără talent, ca, de altfel, orice formă de literatură aşa-zis subiectivă, poate naşte mediocritate, ducând la decăderea acestui gen sau a oricărui altuia: Jurnalul (jurnalul intim sau reportajul) nu este numai preferabil romanului, tragediei, poemei şi celorlalte genuri literare, pentru că e mai complet (în sensul că nu e nevoie să alegi) şi mai adevărat (în sensul că nu elimină realităţile care luminează, de fapt, sensurile), dar jurnalul este genul originar literar, genul tip, iar romanul, tragedia, poema etc. sunt pervertiri ale jurnalului pur. Jurnalul este adevăratul gen literar (Ionescu 1991: 191). >>>

Paul Cernat – Mircea Eliade, o captivitate şi două evadări prin literatură

Mircea EliadeFaptul că, în lagărul de lângă Miercurea Ciuc, chiar înainte de a începe să scrie Nuntă în cer, Mircea Eliade a tradus din engleză romanul Înger luptător (Figthing Angel) al lui Pearl S(ydenstricker) Buck (1892-1971), nimeni alta decât scriitoarea americană care avea să câştige în acel an Premiul Nobel pentru Literatură, nu e – nu avea cum să fie! – un simplu accident biografic. Şi aceasta chiar dacă propunerea traducerii, dimpreună cu un onorariu substanţial, au venit din partea lui Alexandru Rosetti, directorul Editurii Fundaţiilor Regale, într-un moment dificil pentru Eliade, rămas şomer intelectual în urma eliminării pe motive politice de la Universitatea din Bucureşti1. Indiferent că ofăcea din raţiuni pecuniare sau nu (numai), este ştiut că Eliade nu obişnuia să traducă decât scrieri convergente cu propriu-i program de acţiune culturală: de la Simple povestiri de pe coline de Rudyard Kipling, pe care le tălmăcise în 1929, trecând prin jurnalul de călătorie al lui T.E. Lawrence „al Arabiei” (Revoltă în deşert), tradus şi prefaţat de el în 1935 la Editura Fundaţiilor, şi până la romanul din 1936 al amintitei Pearl S. Buck, autorii acestor volume (dar şi eroii lor centrali) fac parte din rândul aventurierilor, al exploratorilor sau misionarilor occidentali (de regulă, anglo-americani, ca şi destule alter ego-uri ale lui Eliade însuşi) într-un Orient asiatic pe care şi-l apropriazăşi de care se lasă profund impregnaţi. >>>

George Petrovai – Fantasticul, magicul și fabulosul în cultura română

Incontestabil că fundamentele gândirii și culturii românești sunt alimentate de izvoarele curate și bogate ale culturii sale populare. De aici decurge specificul culturii noastre, sau ceea ce definea Lucian Blaga prin „matricea spirituală a poporului român”.

Acuma sigur că sunt voci care se arată nemulțumite ba de specificul culturii românești, ba de neîmplinirile ei, ba de amândouă deodată. „Căci”, spun aceste voci, „o cultură atât de impregnată de folclor ca cea românească, are toate șansele să fie receptată de culturologii străini, în speță cei occidentali, ca o cultură interesantă în exotismul ei, dar are puține șanse să părăsească periferia culturii universale. Poți foarte bine, susțin nemulțumiții, să menții specificul național, dar în același timp să te apropii de marea cultură universală, singura modalitate prin care pot fi atinse cele două mari aspirații ale oamenilor de cultură: înfrățirea culturală și recunoașterea internațională. Dar pentru asta, noi, românii, trebuie să renunțăm la autarhismul cultural datorat folclorului, suficienței și influențelor pernicioase alimentate de vitregiile istoriei naționale. Nu în acest mod au procedat Eminescu, Blaga sau Mircea Eliade, cu toții trecuți prin universitățile Apusului?” >>>

Mariana Cristescu: Mircea Dorin Istrate – „Satule, buric de lume”

Axis Mundi. Buricul sau, în termeni medicali, ombilicul este cicatricea care rămâne după ruperea cordonului omblical al nou-născutului şi se prezintă sub forma unei cavităţi în zona mediană a abdomenului. Publicistul Radu Alexandru ne spune că expresia „Buricul pământului” a fost aplicată câtorva locuri sacre ale lumii antice, precum Delphi, însă, în anumite cazuri, chiar numele original al locului conţine o traducere literală a cuvântului „buric”, cum ar fi capitala Antichităţii peruviene, Cuzco.

>>>

Petruş Andrei: Ben Todică – Durerea Paradisului pierdut – Bucuria Paradisului regăsit

 ,,Exilul face parte din destinul poporului român.”  (Mircea Eliade)

     Un român adevărat, aflat la aproape 30.000 km. distanţă de Ţara – mamă, la Melbourne în Australia,a făcut şi face astfel de lucruri fără nici un sprijin din partea nimănui. Numele său este Ben Todică şi s-a născut la 23 noiembrie 1952 în satul Iezer, comuna Puieşti, judeţul Vaslui. Astăzi domnia a împlinit 60 de ani, prilej fericit cu care , de aici, din inima ţării, îi dorim sănătate, spor în toate şi un călduros ,,La mulţi ani!”

     Viaţa sa este un complicat roman, simplu de povestit: pe când avea doi ani , părinţii săi, Aurica şi Gheorghe Todică pleacă din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat, unde tatăl său a început să lucreze la minele de uraniu din Ciudanoviţa. Benoni Todică a plecat din ţară în anul 1979, la frumoasa vârstă de 27 de ani. Pentru a supravieţui în ţara adoptivă, îndeplineşte munci dintre cele mai diverse, calificându-se în profesii diferite, dar iubirile adevărate vor fi doar trei: filmul, teatrul şi scrisul. Cei plecaţi în timpul dictaturii ceauşiste păreau pierduţi pentru totdeauna şi amintirea lor părea să se acopere cu cenuşa uitării. Dar >>>

Isabela Vasiliu-Scraba: Noica despre arheul istoric întrupat de Mircea Eliade

Motto: “Cel ce înţelege are aripi” (consemnează Noica la citirea lui M.Eliade). După editarea operei lui Nae Ionescu, Noica notase că “puţin lucru trebuie să fie cunoaşterea de vreme ce rămaşi cu ea [după izgonirea din Rai] suntem totuşi aşa de departe de Dumnezeu” (Noica, Jurnal filozofic, 1944)

În anii când dorinţa lui Noica de a-şi vedea manuscrisele publicate ajunsese pe căi neştiute să coincidă cu tactica ideologilor comunişti de a-şi ascunde sentimentele antiromâneşti prin acordul dat la tipărirea unui trăirist de şcoală naeionesciană s-a întâmplat ca Noica să aştearnă pe furiş următorul gând: “Intrarea în element [este] reintegrare. Nu sînt toate reintegrările o asemenea stămutare [în element]? Literatura fantastică [a lui Eliade este] o ascensiune către element. Poate şi căutarea altui plan de realitate sau a altei substanţe în care lucrurile sînt [există prin esenţa lor nepieritoare]. La Mircea Eliade lucrul e izbitor, căci fantasticul lui ţine de arhetipuri, e intrare în fiinţă. Multă vreme Constantin Noica ar fi vrut să scrie o carte despre Eliade care să ocolească zonele “obscurantismului” religios. Ea s-ar fi intitulat Cartea arheilor şi ar fi început cu “elementul înfrăţirii, al iubirii”, prin invocarea sfîntului Francisc din Assisi (Jurnal de idei, 6.20), mai uşor de trecut prin cenzură decât vreo imprudentă trimitere la naeionesciana “iubire ca instrument de >>>

Mariana Cristescu – Petre Țuțea: 110 ani de la naștere

„…Nu noi facem cinste poporului român că murim pentru el, ci el ne face onoarea să murim pentru el!»…

  „Fără Dumnezeu, fără credinţă, omul devine un animal raţional, care vine de nicăieri şi merge spre nicăieri”. Sunt cuvintele-sentinţă ale celui supranumit „un Socrate al românilor” – PetreŢuţea. S-a născut, într-o oră astrală pentru Neamul românesc, în urmă cu 110 ani, la 6 octombrie 1902, la Boteni, în Muscel, în familia unui preot român. S-a ridicat la ceruri în 1991.

Strălucitul filosof, eseist, economist şi om politic, astfel se mărturisea: „Mă mişc între Dumnezeu şi neamul din care fac parte. În afară de aceşti termeni, nu văd nimic semnificativ între cer şi pământ!”. >>>

Istoria României

În Europa de Vest nu se cunoaste istoria României si cei care o viziteaza acum vãd sãrãcia materialã de astãzi, si nicidecum milenara ei bogãtie culturalã si spiritualã. In plus, propaganda maghiarã din SUA se bazeazã pe milioanele de dolari ale D-lui Soros, care finanteazã edituri si opinii la Bucuresti, în timp ce în Elvetia am auzit de la un doctor în istorie (la Geneva, în iunie 1999) cã Transilvania a apãrut în secolul XIII si de la un ambasador francez în România (la Lausanne, în noiembrie 1998) cã poporul român a dispãrut timp de 1000 de ani ca sã reaparã, ca prin miracol, în secolul XIV ! >>>

Influențe ale folclorului muzical românesc în lirica eminesciană

Nichita Stănescu spunea că pentru el patria este limba română. De aceea – continuă poetul –pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. Cu aproape un veac mai înainte, Eminescu a notat în epopeea dramatică Horia, unul din proiectele sale nefinalizate: Limba e muzica celui mai mare maestru al ei, muzica nu e decât limba română pusă-n muzică. Limba română născută pe note, limba română cântată în ape, ţeara unei feerii[1].

Ambele definiţii sunt complementare şi surprind în sintetize metaforice transcedentale tot ceea ce n-ar putea conţine o raţională şi riguroasă formulare filologică. >>>

Constantin Virgil Gheorghiu – Orele culturii române

Personalitate de anvergură mondială, preotul şi scriitorul Constantin Virgil Gheorghiu este, din păcate, şi azi, mai puţin cunoscut în ţara sa natală, pe care a iubit-o cu devotament şi sinceritate. Deşi celebrul său roman, Ora 25, a fost ecranizat la Hollywood, în 1961, cu Antony Quinn şi Virna Lisi în rolurile principale, iar prin demersurile acad. Eugen Simion, în mandatul său de preşedinte al Academiei Române, soţia scriitorului, avocat Ecaterina Burbea Gheorghiu, a donat, la 11 iulie 1994, înaltului for ştiinţific academic, în conformitate cu dorinţa soţului său decedat, întreaga operă literară „fără nici o excepţie” (cărţi, documente, corespondenţă, manuscrise etc.) [1], istoricii şi criticii literari, teologii continuă să rămână descoperiţi faţă de el. >>>

Mircea Chelaru: Critica societăţii româneşti antedecembriste – „România moluscă”

Generalul Mircea Chelaru, născut în 1949, este doctor în ştiinţe militare şi a absolvit, pe lângă Şcoala Superioară de Ofiţeri şi Academia Militară din România, Colegiul de Studii Strategice şi Economice de Apărare din cadrul Centrului European pentru Studii de Securitate „George C. Marshall” din Germania şi cursuri internationale de drept militar. În anul 1990, a fost director al Diviziunii III de contraspionaj la Serviciul Roman de Informaţii. A fost şeful Marelui Stat Major al Armatei în anul 2000. Din anul 2008, este general cu patru stele, în rezervă. >>>

Constantin Noica şi „cultura de performanţă“

Constantin Noica era în căutarea unor tineri până în 25 de ani, de formaţie filosofică, pentru „cultura de performanţă”, care începea cu studiul limbii germane, greacă veche şi puţină latină, cât să poată citi filosofii medievali. El îşi imagina 22 de intelectuali celebri în România, unul la un milion, şi propunea juni deosebit de înzestraţi, pentru bursa „Humboldt”. Despre aceste lucruri şi multe altele, cititorii pot afla din cartea lui Gabriel PETRIC, Jarul din zăpada sclipitoare. Revederi cu Noica (volum de memorialistică, despre întâlnirile cu filosoful la Păltiniş, dialoguri, scrisori, meditaţii pe marginea textelor, anecdote, ironii, portrete schiţate în grabă, aprecieri despre studii în devenire, erudiţie luată în răspăr…).

>>>

Adrian Majuru – Intelectuali fără acoperire

Motto:„Orice popor îşi are comedianţii săi pe care îi şi întreţine, dar este absurd să sperăm că nişte comedianţi vor putea să întreţină un întreg popor” (I.D. Sîrbu).

Obediența nu cere performanță. Ba chiar, am putea spune, o exclude. Un potentat cere supunere în schimbul sprijinului pe care-l oferă servului său. Servul își oferă serviciile sale intelectuale în schimbul funcțiilor, recunoașterii sociale și apoi chiar intrarea în ambalajul foarte colorat al elitei superficiale și orgolioase. Orgoliul este hrănit de puterea asupra celorlalți întărită de spatele puternic al protectorului. >>>

George Anca – Tristeţea rudelor

Încărcată, întâi cu Hegel şi Marx, apoi cu Sorel, Paretto şi Fanon, Hannah Arendt îmi dă impresia că indienii din SUA ar putea dărâma administraţia. Lui Hugo, în vis: v-am trimis o cerere, dar n-a ajuns la d-stră; nu stau singur, nici numai cu nevasta; de-aia n-am copii. Ce poezie i-a dictat Jan Angelei şi ea a scris-o pe ziar: Noaptea dezbină cetatea-n tărâmuri duşmane / Trag vârcolaci la edecul miturilor de prisos. Stefano Poggi in Introduzione: „Per Faber la caratteristica di una filosofia che abbia a che fare con l’esperienza e quella di essere riflessiva”. >>>

Vavila Popovici – Vertigo

      „Respirația este începutul şi sfârşitul vieţii”.
                                    Noa Wertheim

 Fondată în Ierusalim de către Director artistic şi coregraf Noa Wertheim împreună cu partenerul ei, Adi Sha’al, în 1992, trupa israeliană Vertigo Dance Company și-a făcut debutul în cadrul Festivalului de Dans American (ADF), cu frumosul şi dinamicul dans, Mana. De-a lungul anilor, Compania a primit numeroase premii, inclusiv cel al Ministerul Educaţiei din 1998 acordat pentru Coregrafie, iar în 2003 – Premiul Landau pentru Arte Performante (Performing Arts). >>>

Nicolae Steinhardt – 100 de ani de la naştere

        “Orb, neghiob şi strâmt la minte, cum mă aflu, n-am fost totuşi atât de stupid şi de neştiutor încât să cred că Hristos ne cere să dăm din prisosul nostru: asta o fac doar şi păgânii. Am fost însă îndeajuns de nepriceput şi de rătăcit în beznă spre a cugeta – ceea ce pare întru totul conform cu învăţătura creştină – că ni se cere să dăm din puţinul nostru. Ba am şi mers până la a mă învoi cu ideea că din pilda celor doi bani aruncaţi de femeia văduvă în cutia darurilor (Marc. 12, 41-44; Luca. 21, 1-4) reiese îndemnul de a da tot ce avem, toată avuţia noastră.

A fost nevoie să nimeresc a citi, acum câtva timp, un text al poetului francez Henri Michaux pentru a înţelege, cutremurându-mă, înfiorându-mă, că Hristos ne cere cu totul altceva. Şi anume: să dăm ceea ce nu avem…” (Nicolae Steinhardt, Dăruind vei dobândi) >>>

Viorel Roman – Credință și rațiune

Mircea Eliade a demonstrat convingator nevoia oamenilor de a se orienta in viata prin diferentierea clara dintre timpul si spatiul sacru si profan. Si dupa filozoful Martin Heidegger exista doua feluri de a gandi, ambele perfect legitime, dar care nu au nimic de a face una cu alta. Una orientata spre scopul, rostul existentei, imposibil de masurat si cuantificat, dar absolut necesara si una, sa-i zicem practica, matematica, orientata spre obtinerea unor rezultate palpabile, concrete, pe care omul le poate stapani, reproduce si le poate demonstra stiintific in sensul stiintelor naturale. >>>

Nicolae Steinhardt- Centenar

Miercuri, 4 iulie 2012, începând cu ora 10.00, la Academia Română (Calea Victoriei nr. 125), va avea loc o sesiune de comunicări dedicată Centenarului Nicolae Steinhardt (1912–1989). Evenimentul este organizat de Fundaţia „Nicolae Steinhardt” şi Academia Română (Secția de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie). Vor lua cuvântul: Acad. Ionel Haiduc (Președintele Academiei Române), P. F. Părintele Daniel (Patriarhul României), I. P. S. Mitropolitul Andrei al Clujului, Maramureșului și Sălajului, P. S. Justin Sighețeanul (Președintele Fundației „N. Steinhardt”), Acad. Alexandru Surdu (Presedintele Secției de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie Academiei Române), C.S.I Dr. Nicolae Mecu (Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”), Pr. Conf. Univ. Dr. Stefan Iloaie (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca), Conf. Univ. Dr. Florian Roatiș (Universitatea de Nord Baia Mare), Lect. Univ. Dr. George Ardeleanu (Universitatea din București). >>>

Sergiu Celibidache- „Trăiţi muzica! Trăiţi sunetul! Trăiţi-vă visul!”

Magdalena Popa Buluc în dialog cu regizorul Serge Ioan Celibidache

(Trailer  al filmului regizat de Serge-Ioan Celibidache, „Gradina lui Celibidache”)

Universul lui Celibidache. Dirijor de notorietate mondială, celebru profesor şi compozitor, Sergiu Celibidache s-a născut pe 28 iunie 1912, în Roman. A început studiile de pian, a terminat şcoala şi a început să studieze muzica, filosofia şi matematica la Universitatea de Arte din Iaşi. La 23 de ani, Sergiu Celibidache părăsea Iaşiul pentru a-şi urma visul de a deveni compozitor. Ajunge la Berlin şi se înscrie la Academia de Muzică (Berliner Hochschule für Musik) şi la Universitate, unde urmează cursuri de filosofie. Până în 1945 studiază intens cu Heinz Tiessen, Hugo Distler şi Walter Gmeindl. În 25 august 1945 are loc primul concert cu Orchestra Filarmonică din Berlin, care cunoaşte un succes răsunător. În 1946 este numit dirijor al Orchestrei Filarmonice din Berlin, unde a susţinut 414 concerte. În 28 noiembrie 1954 i se conferă distincţia “Crucea de Merit” a Republicii Federale Germania şi dirijează ultimul său concert la pupitrul OFB. În urma numirii lui Herbert von Karajan ca director, părăseşte Berlinul. >>>

Cezar Ivănescu- “Jalnic e atunci cînd un autor încearcă să publice mai mult decît poate scrie”

Cu cîţiva ani înainte de a trece în eternitate, poetul Cezar Ivănescu, în trecere prin Piatra Neamţ, ne-a acordat un interviu. O parte din această discuţie cu marele poet a fost publicată atunci în ziarul nostru. Răspunsul la una dintre întrebări – cea referitoare la mărimea cantitativă a operei unui scriitor – îl publicăm acum. Poetul Cezar Ivănescu s-a născut pe 6 august 1941, la Bîrlad. S-a afirmat ca poet, dramaturg, traducător şi director al Editurii Junimea Iaşi. De-a lungul vieţii a publicat mai multe volume de poezie (Rod, Rod III, Rod IV, Muzeon, La Baaad, Fragmente de Muzeon, Rosarium, Doina, Sutrele muţeniei, Poeme etc) şi proză documentară (Pentru Marin Preda, Timpul asasinilor), a tradus numeroase cărţi, toate apreciate la nivel naţional. A decedat în aprilie 2008, la Bucureşti. >>>

Mircea Eliade și „generația” sa

 La sfîrsitul anilor 20, un număr de intelectuali care si-au spus tînăra generatie si care erau profund influentati de Nae Ionescu, au căutat să scape de goliciunea înspăimîntătoare a pozitivismului si a tehnologiei moderne si să realizeze un nou echilibru spiritual.

Nichifor Crainic a identificat în febrilitatea lor confirmarea unei noi orientări în viata intelectuală românească si o reîntoarcere la religie si le-a deschis acestora paginile revistei „Gîndirea”. Dar această generatie avea propriul său program. Hotărîti să descopere adevăratele coordonate ale spiritualitătii românesti si dornici să aseze cultura română pe un nou făgas, reprezentantii acesteia au format o asociatie numită Criterion. >>>

Virgil Nemoianu- Episoade cu Mihai Șora

La vîrsta mea probabil n-ar trebui să mă mir că rămîn tot mai singur, că-mi dispar prietenii de o viată cu îngrijorătoare viteză. Iată, în numai ultimele săptămîni i-am pierdut pe „Toncu” si pe „Mopete” (M.H. Simionescu si M. Ivănescu). Chiar si de cei în viată am sau păstrez amintiri răzlete, uneori inexacte, alteori irelevante. Cu toate acestea, cîte si cum sunt, ele tot merită să fie reproduse. Asa ar fi cele despre Mihai Sora, care anul acesta (2011) împlineste vîrsta impresionantă de 95 de ani. >>>

Constantin Enianu- Homo religiosus

Pentru intelectualii occidentali, printre care s-a numărat şi istoricul român al religiilor Mircea Eliade, descoperirea societăţilor arhaice, aşa-zise primitive, a jucat un rol precumpănitor în deschiderea spiritului. Experienţa acestei descoperiri are consecinţe pentru cel care descoperă această unitate, nobleţe şi valoare. Din această perspectivă, Mircea Eliade a înţeles că se poate compara studiul hermeneutic al faptelor religioase cu un fel de metapsihanaliză, în >>>

Pelerin- Yaatra Jurnal în India

Peste câteva ore, Vasile Andru îşi lansează, la Bookfest, Yaatra Jurnal în India, ediţia a doua. E vineri. Acum trei zile, la Colocviile de Marţi, ne povestise, ca pe sârmă, pelerinajul său ortodox în Kerala sau Karnataka. Cu o săptămână înainte, împlinise 70. Incognito, în rugăciune? Oricum, ubicuu, bucovinean, guru atonit, de ashram. Aveam la mine titlul său, împrumutat de la Osip Mandelştam, Veacul meu, fiara mea (2011). >>>

România a fost opera elitelor intelectuale

România a fost opera elitelor culturale, a afirmat, vineri seară, profesorul Lucian Boia, în cadrul unei dezbateri găzduite de standul românesc de la Târgul Internaţional de Carte de la Torino, unde România e invitat de onoare, relatează Agerpres.

 ‘Elita românească a făcut România, pentru că România a existat înainte de a fi, ea fiind imaginată de intelectualii români încă dinainte de a fi existat ca stat’, a spus istoricul. >>>

George Anca- Calcutta în trei personaje: Tagore, Maica Teresa, Eliade

Tagore

Marile imperii – scria Tagore în A doua naştere – îşi schimbă forma şi se spulberă precum norii; naţiunile îşi joacă rolul şi apoi dispar în obscuritate, dar aceşti indivizi poartă în ei viaţa nemuritoare a întregii umanităţi. Vorbea despre personalităţi revelatoare, respirând în lumea Spiritului. Noi vorbim despre el, în Calcutta naşterii lui (6 mai 1861). >>>

Maria Diana Popescu- GOL PUŞCĂ

Pînă se strigă catalogul noilor ocupanţi sau re-ocupanţi ai fotoliilor, pînă îşi primesc abecedarele şi se scotocesc prin buzunare după mărunţişul destinat naţiunii, să aruncăm o privire pe treptele Muzeului Naţional de Istorie, unde geniul edilitar al Capitalei a tuflit o controversată statuie a lui Traian cu lupoaica în braţe, un hibrid cu trimiteri la ridicol, la al cărei botez o duducă a leşinat. Punct de atracţie, nu pentru iubitorii de artă, ci de mai mare rîsul,  împăratul basculat gol puşcă, la plajă în >>>

Petruș Andrei: George Irava – Verigă de aur dintre generații

  În societatea modernă a zilelor noastre, pe lângă miturile fundamentale, Mircea Eliade  amintea și de mitul elitelor care ademenesc și cuceresc foarte repede publicul, în special pe cel tânăr: sportivi, boxeuri, cântăreți, maneliști, oameni politici; acest mit este însă unul al efemeridelor pentru că numai cu un mare efort își mai poatecineva aminti numele vreunui om politic din timpul lui Baudelaire, Eminescu sau Edgar Allan Poe. >>>

George Anca- Secvenţe de spiritualitate indiană

La colocviul “Indianişti români de ieri şi de azi”, desfăşurat pe 27 aprilie 2010, am adresat celor prezenţi întrebarea: “Ce reprezintă pentru Dv indianistica/indologia românească?” Am primit răspunsuri „scurte” – „singura modalitate de a mă apropia şi de a înţelege textele sacre ale unei mari culturi” (Veronica Anghelescu); „necesitatea recunoaşterii apropierii, similitudinii între culturi aflate în stadii diferite” (Crina Bocşan); „m-am dus si i-am spus lui Gandhi ce „minuni” fac eu cu India mea (Mihaela Gligor). Iată câteva >>>

Adrian G. Romila- Max Blecher şi jurnalul cavernei

„viaţa e o continuă creaţie de miragii,
o continuă intervenţie a visului”
(Mircea Eliade, Oceanografie)
 

Ne-ar fi foarte greu să încadrăm opera lui Max Blecher într-o tipologie literară românească (şi nu numai). Epoca sa de afirmare e una a interferenţelor: literatură-psihologie, liric-epic, modern- tradiţional. E o epocă foarte generoasă în posibilităţi. Romanul clasic (călinescian-balzacian) coexistă cu pseudo-jurnalul lui Camil Petrescu (campionul proustianismului) şi în general cu literatura confesivă autenticistă a unor A. Holban şi M. Eliade. Reverberaţia psihologică a spaţiului, a timpului şi a obiectelor, intimizarea şi luciditatea crudă a relatării îl apropie, într-adevăr, de C. Petrescu şi de proustieni. Asociaţiile inedite dintre obiecte şi stări, între real şi oniric îl pot aşeza în linia unor Urmuz sau Ilarie Voronca. Melancolia (chiar criza) şi preferinţa constantă pentru liric trimit înapoi, la simbolişti şi romantici. într-o anumită măsură, şi eminescianul Dionis, şi bacovianul Sensi ar fi putut constitui personaje ale întâmplărilor din irealitatea imediată. >>>

Cristina Maria Necula : Exilul românesc – O nostalgie și o ,,chemare” a ,,patriei-cuib”, o ,,călătorie” și o regăsire a sinelui în străinătate

Cristina Maria Necula

Fascinația povestirilor din cartea Exilul românesc la mijloc de  secol XX – ,,Pașoptiști” români în Franța, Canada și Statele Unite, Editura Anthem, Arizona, 2011, aparținând  scriitorului și publicistului Octavian Curpaș, cade sub incidența darului povestirii, originalității și genialității spiritului artistic autohton, specific românesc, revelând ecouri din universul nuvelelor lui Caragiale, cât și din universul povestirilor lui Ion Creangă, Mihail Sadoveanu. >>>

Mariana Gurza- ,,Avem un drum comun – VIAŢA!”

 O nouă apariţie editorială a scriitorului australian de origine română, Ben Todică, purtând un titlu incitant „În două lumi”, la Editura Singur, 2011.

Pentru Ben Todică, citându-l pe Eugen Lovinescu, “literatura unui neam nu e decât unul din fenomenele ce se produce în sânul acelui neam, pe lângă multe altele.” Om al cuvântului, “binecuvântat de cuvânt”, Ben Todică simte prezenţa Lui Dumnezeu în existenţa sa. Deşi departe de casă, de locurile dragi, Ben Todică este legat de Neamul Românesc prin rădăcini adânci ce şi-au întins ramurile în depărtări. >>>

Mariana Gurza- „Acolo unde este inima ta, acolo e şi casa ta!”

 Putem spune despre Octavian Curpaş, autorul volumului EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX – „Paşoptişti” români în Franţa, Canada şi Statele Unite, volum apărut la Editura Anthem, Arizona, 2011, că face parte din suita intelectualilor români ce au reuşit departe de ţară.

 Destinul celor plecaţi, de multe ori complicat de evenimente şi motivaţii necunoscute nouă, lasă amprenta locului. Aşa cum ar spune şi M. Eliade „destinul este acea parte din Timp în care Istoria îşi imprimă voinţa ei asupra noastră.“ >>>

Claudia Moscovici- De ce îl iubim pe Brâncuși

publicist, critic literar, S.U.A

Asemenea sculpturilor sale magnifice, pentru români, artistul Constantin Brâncuşi (1876-1957) este un monument naţional. Pentru a extinde metafora, el este, de asemenea, unul dintre pilonii modernismului. Preferat în Ţara gazdă, Franţa, el chiar are, ca şi mentorul său Auguste Rodin, propriul său muzeu la Paris. Ca mulţi iubitori de artă, şi eu sunt un mare admirator al lui Brâncuşi şi, ca mulţi oameni de origine română, sunt mândră, într-o oarecare măsură, că unul dintre compatrioţii mei a avut un impact atât de important asupra artei şi culturii. >>>

Emil Cioran- in memoriam

  „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surpriză dureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură.” >>>

Octavian Curpaș: „Platonia” de Mirela Roznoveanu – Un roman despre idealuri înfrânte

Motto: „Destinul nu poate fi păcălit.”

  La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu >>>

Mihai Cismărescu: Exilul creator- Vorbe…

Avocat, redactor radio, jurnalist, poet

Nu am crezut niciodată în mod prea sincer în „drama”, în „blestemul” exilului, al diasporei. Şi nu spun aceasta „din cinism”. Exilul mi se pare a fi adevărata condiţie a omului, condiţia omenească prin excelenţă. Câte clipe de fervoare, de exaltare aş fi pierdut, dacă nu aş fi cunoscut exilul? Pe câţi oare nu i-a êîmbogăţit”, nu i-a „ridicat” desrădăcinarea? Câteodată m-am întrebat ce aş fi făcut dacă aş fi fost într-o situaţie normală, orânduită, „fericită”. Pascal scrie undeva că „les malades n’ont pas encore le droit d’etre pessimistes”. Nici exilaţii, fraţii mei. >>>

Irina Eliade: «În familia lui Mircea Eliade am intrat de două ori»

Născută la Ploieşti în 5 februarie 1920, rudă prin alianţă cu Mircea Eliade, pe care l-a cunoscut îndeaproape, Irina Eliade (m. 28 septembrie 1998, Bucureşti) a făcut o strălucită carieră universitară la Bucureşti. Specialistă în limba şi literatura franceză, traducătoare, prozatoare, autoare de teatru, Irina Eliade a debutat în literatură în 1945, primind Premiul „Eugen Lovinescu” pentru romanul Linie moartă. A tradus din literatura franceză şi engleză cărţi de referinţă, transpuse în limba română cu desăvârşită artă literară. >>>

Mircea Eliade văzut de Mircea Eliade

scriitor, filozof

Viaţa e făcută din plecări
Jurnal portughez, 19 iulie 1945 (p. 369) 

Mircea Eliade este un personaj faustian, odiseic şi dionisiac, marcat în destinul său de un delir al omnipotenţei, de peregrinări şi contradicţii. S-a născut pe 13/9 martie 1907 (calendarul ortodox stil vechi: 28 februarie) şi a murit pe 22 aprilie 1986, deci a trăit ceva mai mult de 79 de ani. A petrecut trei ani în India, aproximativ un an în Anglia, în >>>

Mircea Eliade (1907-1986) remember

scriitor, filozof

 Mircea Eliade s-a născut la 13 martie S.V. 28 februarie 1907, la Bucureşti. A fost un gânditor şi scriitor român. Filozof şi istoric al religiilor,Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetăţean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de >>>

Florin Ţurcanu – Mircea Eliade. Prizonierul istoriei

Una dintre cele mai aşteptate cãrţi, viu comentată în România încã de la apariţia ediţiei franceze (cred cã la un punct, cel puţin la Universitatea Bucureşti, era cea mai discutatã şi doritã carte), publicatã în româneşte la Humanitas, cu previzibil succes. Eliade a fost mereu, dupã 89, unul dintre cei mai bine vânduţi autori români, iar în bunã parte succesul de început al editurii s-a datorat tocmai publicãrii lucrãrilor marilor interbelici, interzişi sau semi-interzişi preţ de decenii. Dar dincolo de interesul pentru lucrãrile unor Cioran, Eliade, Ionesco, ce deveniserã în comunism adevãrate mituri (pentru cã avuseserã şansa de a pãrãsi ţara la timp, spre deosebire de mulţi alţi colegi de generaţie), a apãrut şi interesul pentru biografiile acestora. >>>