„În dimineţi cusute cu lumină din candele împărăteşti”….
Scriitorul Petre Curticăpean nu prea ne-a dat răgaz să-i studiem creaţia, în anii din urmă sufletul lui de ardelean prea cuminte dând în foc şi revărsându-şi prea-plinul de frumuseţe prea îndelung ferecat în tăcute şi cuminţi pupitre şcolăreşti. Căci, înainte de a ni se revela ca poet, Petre Curticăpean a fost dascăl şi director de prestigioasă instituţie târgumureşeană de învăţământ. Iar când porţi ani de zile o asemenea responsabilitate, ceasurile de taină cu tine însuţi sunt implacabil dijmuite de clipa cea repede ce ni s-a dat.
Îmi vin în minte, fără a le rândui cronologic, şi fără a le cita pe toate, „Miresme târzii”, „Coloanele câmpiei”, „Mopete de foc”, „Poveşti cu tâlc”, titluri relevante pentru un autor care, la ceas de „Bilanţ”, consideră că: „n-am rămas dator nimănui/ eventual, poate, mie însumi,/ dar nu ştiu de ce/ mă justific??/ în faţa cui??” Are dreptate. Şi totuşi… „ce bine-i când,/ întors pentru o clipă/ din drum,/ te recunoaşte lumea!”. Desigur, mai depinde şi de ce, şi pentru cine – mai ales, ne întoarcem din drum, fie şi pentru o clipă… Dar Petre Curticăpean e un român ardelean cumsecade, tolerant, cu bun-simţ, învăluindu-şi sfioşenia din „Convingeri” într-o perdea subţire de zâmbet: „nu ştiu cum se face/ dar oricât mă străduiesc/ să văd ceva în urma mea,/ nu observ mare lucru…/ poate a început/ să mă lase vedea…// ar trebui/ să-mi schimb ochelarii”. Cine spunea că ardelenii n-au umor?
„Ofrandă” se numeşte cel mai recent volum de versuri al său, apărut la Editura „Nico” 2012, ilustrat de Ioan Astalus, plastician talentat şi interesant. Personal nu agreez ideea ilustraţiei de carte poetică decât în cazuri extreme. Fiind o conservatoare în domeniu, rămân cu sufletul agăţat de Ligia Macovei, Marcel Chirnoagă, Florin Pucă… o tempora…, considerând că un vizual puternic poate strivi fiorul poetic. Întâmplarea face că, aici, schiţele lui Astalus se pliază pe starea poetică, autorul versurilor fiind, în esenţă, un „devorator de imagini”, cum singur se mărturiseşte într-un „Imn” de început, bântuit chiar şi de… epic atunci când recompune portrete, efigii ori întâmplări care i-au înălţat axa devenirii.
Ofranda sa ne trimite cu gândul la o fie şi imaginară Zi a Recunoştinţei de peste mări şi oceane, care ar trebui, dincolo de paralele şi meridiane, să existe în sufletul fiecăruia dintre noi, mulţumind Divinităţii pentru popasul nostru pământean: „sâmburii de lumină/ sâmburii speranţei/ – ea, care moare ultima -/ mă mistuie/ dar mă şi oţelesc/ pentru ziua/ ce-o aştept/ s-o iau de la capăt”.
O carte interesantă, prefaţată de Nicolae Băciuţ, în care Petre Curticăpean nu pare a căuta cu tot dinadinsul poezia ca formă de artă şi meşteşug, ci cu precădere fondul – miezul ei, parabola cu parfum adesea amărui – ademenind Ecouri din Goga, ori de la curtea-nsinguratului Lucian Blaga, cel mut ca o lebădă, litaniile toamnei stăluminând chipul poetului Imnelor – Ioan Alexandru, al Craiului munţilor noştri de aur, al Voievodului întru carte, Ghgeorghe Şincai.
De data aceasta, e rândul lui Petre să pribegească pe la curţile dorului, cu Iliada sub braţ. adăstând pe Vale, unde: „ era aşezată o casă,/ nu mai frumoasă decât altele/ şi nici mai mare./ Pentru mine era mai deosebită/ pentru că era a mea./…../ Acolo se întretaie aortele sufletului meu/ rătăcit./ Prin ele pulseză/ sufletul satului./ Dacă stau/ şi ascult,/ aud căţelul pământului/ lătrând la toţi/ care-au tulburat/ liniştea pământului meu.”
Este o carte de dragoste acest opus al prietenului meu. E clar că ofrande nu dăruim decât celor pe care-i iubim. Şi vai de cel care nu-i iubit, căci nu există, cred, blestem mai mare! Şi vai de ţara care nu-i iubită, precum vai şi de mama lepădată de prunci! Iar Petre aici se destăinuie de drag şi dor de ţară, de dragostea lui mare şi rotundă, şi înaltă, pentru piatra, şi iarba, şi florile, şi câmpia, şi apele, şi stelele acestui cer românesc, dar mărturiseşte şi trecute, fulgurante iubiri, pierdute, ori doar visate, în primăverile cu îmbujorate flori de cireşi… sălbatici. E fermecător şi înduioşător – li se întâmplă şi bărbaţilor, câteodată! – când scrie „Scrisoare la post restant”: „mă surprinde/ cu câtă patimă / – şi detaşare -/ m-am aşternut la scris…/ parcă mi-aş scrie/ un testament// desigur/ ţi-o voi expedia cândva/ la un post restant/ dintr-o gară imaginară/ şi,/ poate,/ voi aştepta/ să-mi răspunzi.” Ce frumos ! Iată de ce uneori, femeile îşi pierd uzul raţiunii!!!
Dar dincolo de zâmbetul şăgalnic, tonic şi necesar ca un răsărit de soare în dimineţi senine, tutelară e marea dragoste de neam şi ţară, de care Poetul nu se leapădă, nu o ascunde în vreun ungher pentru a o scoate în lumină şi la butonieră doar la defilare ori la sărbători, ci o rosteşte ca pe un crez, ca pe o sentinţă ca pe o imaginară … a 11-a Poruncă biblică: „Simţeam/ cu fiece bătaie de frunză/ sub vântul tomnatic/ sufletele străbunilor mei/ înhămaţi eternei porunci/ a păstrării/ pământului sacru// Simţeam/ cum doream să rămân/ în vecie/ pe vârful bântuit de memorii/ alături de stafiile/ dacilor mei nesupuşi.” („Sufletele străbunilor mei”)
Petre Curticăpean aduce… „Ofrandă” cititorului o selecţie din volumele editate sau în curs de apariţie. Ar fi putut foarte bine să-şi intituleze volumul „Cele mai frumoase poezii”, dar poate nu era chiar exact. Are poezii şi mai frumoase şi, cu siguranţă, vor urma altele. Autorul nu se poate obiectiva niciodată faţă de propria operă. Comentatorul poate încerca. Asta am şi făcut. Am încercat să vă explic un fenomen aparent inexplicabil: atunci când Dumnezeu vrea, sufletele „oamenilor serioşi” îşi recapătă culorile şi primii care se bucură – după copii – sunt…, fireşte, poeţii! Prietenul Petre Curticăpean o dovedeşte cu prisosinţă, aducându-ne „Ofrandă” frumoasa lui carte, inspirat, delicat şi preţios pusă în valoare de grafica lui Ioan Astalus. Felicitări amândurora!
Melidonium