Mariana Cristescu:,, Însfinţitul lemn al crucii”, antologie de poezie de Mircea Dorin Istrate

1Motto: „Şi-n neamul meu un singur legământ/ Până astăzi este în putere/ Această patrie, acest pământ/ Să-l pregătim încet de Înviere” (Ioan Alexandru, „Identitate”).

„Imnele Ardealului” s-ar fi putut intitula acest recent volum al poetului Mircea Dorin Istrate, dacă nu ar fi existat înaintea lui uriaşul Ioan Alexandru, cu „Imnele Transilvaniei”, în 1976, şi apoi cu atâtea alte imne – „Imnele Moldovei”, „Imnele Ţării Româneşti”, „Imnele iubirii”, „Imnele Putnei”, „Imnele Maramureşului” – coborâtoare, poate, din aura blazonului nobiliar şi mai ales din cel de spirit al lui Pindar din Delphi, important poet al Antichităţii greceşti. Regretatul, minunatul Ioan Alexandru a tradus imnele poetului grec, a cărui casă din Theba nu a fost distrusă de cuceritorul Alexandru cel Mare, tocmai ca recunoaştere a valorii poemelor acestuia dedicate lui Alexandru Macedon, antecesorul său. Cu o jumătate de mileniu înainte de Hristos, aşadar, poeţii Antichităţii erau respectaţi chiar şi de marii cuceritori ai lumii. >>>

Ce urât ne-am purtat cu Zoe Dumitrescu-Buşulenga! de Alex. Ştefănescu

Zoe.Dumitrescu.Busulenga.foto.mihai-tapliga-agerpres-A murit Zoe Dumitrescu-Buşulenga! Avea în ea o flacără despre care nu-ţi venea să crezi că s-ar putea stinge, era o iluminată şi totuşi a murit. A închis ochii cuminte, respectuoasă faţă de lume, făcând până şi din dispariţia ei un act de pedagogie. Poate că toţi aceia care îşi deplâng indecent îmbătrânirea, arătând contemporanilor o faţă schimonosită de nemulţumire şi resentimente, vor învăţa ceva din lecţia marii profesoare.

S-a pregătit din timp, cu o smerenie reală, fără nimic teatral, pentru moarte, călugărindu-se, sub numele Benedicta, şi petrecându-şi o mare parte din ultimii ani de viaţă la Mânăstirea Văratec, unde şi-a găsit acum o sută şi ceva de ani liniştea şi Veronica Micle. „Am socotit – explica Zoe Dumitrescu-Buşulenga lui Grigore Ilisei, într-un interviu publicat în revista noastră (nr. 33/ 2000) – că un creştin intelectual trebuie să-şi petreacă ultimii ani ai vieţii aşa cum se făcea pe vremuri şi mai cu seamă soţiile care rămâneau singure, se retrăgeau la mânăstiri. Era o frumoasă obişnuinţă, mai ales în lumea boierească.” >>>

,,Semnătura iubirii”- versuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

SemnaturaIubiriiMotto: ,,Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. >>>

Mariana Cristescu – Volumul de poezii „Ofrandă” autor Petre Curticăpean

 „În dimineţi cusute cu lumină din candele împărăteşti”….

 Scriitorul Petre Curticăpean nu prea ne-a dat răgaz să-i studiem creaţia, în anii din urmă sufletul lui de ardelean prea cuminte dând în foc şi revărsându-şi prea-plinul de frumuseţe prea îndelung ferecat în tăcute şi cuminţi pupitre şcolăreşti. Căci, înainte de a ni se revela ca poet, Petre Curticăpean a fost dascăl şi director de prestigioasă instituţie târgumureşeană de învăţământ. Iar când porţi ani de zile o asemenea responsabilitate, ceasurile de taină cu tine însuţi sunt implacabil dijmuite de clipa cea repede ce ni s-a dat. >>>

Maramureşul din dreapta Tisei, „cununa României”

Maramureşul istoric, zonă pe care marele poet şi publicist român Ioan Alexandru o numea, în 1977, în „Luceafărul”, cununa României, este cunoscut românilor mai ales datorită obiceiurilor şi portului unice. Totodată, amănuntele trecutului acestei părţi a României rămân necunoscute. De exemplu, nu mulţi cunosc faptul că sintagma „Maramureşul istoric” face trimitere la un teritoriu din care doar o treime se află în prezent în componenţa statului român, celelalte două, situate la nord de Tisa, făcând parte din Ucraina. >>>

Ioan Alexandru, un poet „transfigurat”

„Poetului i-a fost încredinţat /

Pustia s-o iubească şi străbată”

Un respect muzeal însoţeşte posteritatea lui Ioan Alexandru. Şi puţini vor fi fost cei care au deslegat în lirica de început a lui Ion (pe atunci) Alexandru semnele devenirii sale poeticeşti: de la tulbureala instinctuală şi frăgezimea sufletului adolescentin frământat de neastâmpărul vârstei, la pacea sacrală ce învăluie producţia imnică, crescută pe tipare ritualice. Forţa vizionară a poetului închega cândva tablouri terifiante, răscolite de un secret blestem; Infernul discutabil adâncea convulsiile unui suflet torturat, osândit la o existenţă inautentică, Alexandru fiind – s-a spus cu îndreptăţire – un blagian ce scormonea „depozitele ancestrale”, captând poruncile venite din străfunduri, atent la >>>

Agapia- Un topos al mitologiei nemțene

B. P. Hasdeu

AGAPIA

AGAPIA. Dintre cele câteva localităţi din Moldova numite Agapia (Frunzescu, Dicţ. top., ad voc.) cea mai importantă este o mănăstire din munţii districtului Neamţ, acum de călugăriţe, altădată bărbătească, fundată în a două jumătate a secolului XVI, cam pe la 1570. S-a zis aşa nu după numele femeiesc Agapia, precum s-ar putea crede la prima vedere, ci de-a dreptul din grecește ce semnifică, „agape, repas chrétien, charité”. Episc. Melchisedec (Notiţe istorice, p. 28): „Mănăstirea Agapia, numită din vale, spre deosebire de schitul Agapia din deal, carele este vechea mănăstire Agapia fundată pe la mijlocul veacului 16-lea, datează din anul 1646 şi este zidită de hatmanul Gavriil şi cu soţia sa cneaghina Liliana…” De pe timpul când Agapia era încă a călugărilor, rămăsese pe loc o >>>