Să fii artist, să manevrezi imaginea, să supui culoarea, apoi să îmbraci totul în sunet…Să fii gânditor, să intri în jocul profund al cuvintelor dându-le înţeles, să modelezi ideea până devine verb, să dai substanţă trăirilor nedefinite, ca ele sa se poată exprima…Te poţi numi Ben Todică.
Cineast, reporter, scriitor, el se pliază în actul de creaţie unui crez pe care îl exprimă cu claritate: ”Am dorit întotdeauna să apăr adevărul. Doresc să mă apropii cu dragoste de evenimente şi de oameni, de locuri şi istorie şi niciodată să nu folosesc violenţa sau urâţenia în luptele mele pentru că este păcat de Dumnezeu să-mi murdăresc sufletul”. Este simplu. Deşi poate să pară desuet în actualitatea întoarsă, răsucită, transfigurată, pe care o acceptăm ca realitate, adevărul acesta transpare în filmele, în scrierile sale, în toate atitudinile şi comentariile sale, se simte şi atunci cand tăcerea sa consimte şi dă amploare afirmaţiilor făcute de cei pe care-i invită la dialog.
“Carte în două lumi” îşi anunţă încă din titlu structura bivalentă. Conţinutul ei este o continuă raportare la doi, în plan temporal, social, cultural, al spaţiului, al vârstelor, al percepţiei.
Cea mai evidentă scindare plasează în paralel spaţiul românesc şi pe cel al străinătăţii, fiind el cel australian, unde Ben Todică îşi desfăşoară activitatea, american, canadian sau de oriunde altundeva. Oameni care de multă vreme şi-au părăsit definitiv ţara îşi privesc cu luciditate statutul de emigranţi, apreciind corect şi binele şi pierderea. Cei care sunt doar vizitatori ai altor tărâmuri suprapun imaginile geo-sociale cu care vin în contact peste cele ale României încercând să-şi desluşească singuri diferenţele. Astfel, opinii diferite, dobândite în circumstanţe diferite, se adună, se leagă într-un ansamblu şi fără a induce cititorului o părere colectivă îl incită să-şi alcătuiască o impresie proprie.
Ni se insinuează apoi o altă segmentare, mult mai subtilă, în care timpul contemporaneităţii îl întâlneşte pe cel al mijlocului de secol XX. Când autorul, în prezent jurnalist la Melbourne, se întoarce la lumea copilăriei sale, pierdută într-o localitate aproape cât un mic orăşel, o descoperă încremenită în timpul ei. Oamenii pe care îi mai găseşte acolo sunt neschimbaţi, fără vârstă; comunicarea cu ei se leagă natural, ca şi cum ar fi în continuarea celei din ziua precedentă. Timpul se topeşte. Numele celor dispăruţi pot fi uitate dar împrejurările in care şi-au trăit ori şi-au sfârşit viaţa, atitudinile, cuvintele, caracterul, până şi beteşugurile lor par să fie încă vii. Iar Ciudanoviţa, “cel mai binecuvântat loc din lume”după cum o defineşte Tiberius Andonie, personaj cuminte al cărţii, comunitatea recreată din frânturi şi amintiri disparate, îşi retrăieşte viaţa de odinioară, care suprapusă peste cea actuală, mult mai tristă şi lipsită de orizont, stârneşte nostalgie şi o savoare amară. Iţi doreşti din tot sufletul ca oraşelul să fie din nou cum a fost, îti doreşti până şi să se întoarcă ruşii să redeschidă mina, să secătuiască pântecul muntelui de uraniu dar să-i facă pe oamenii locului să trăiască din nou aşa cum ştiu, greu şi frumos, într-o blândă multiculturalitate, să se bucure de blocurile şi de magazinele lor, de barieră, de Golgota şi de spitalul lor, de cantină, de restaurant…să-i auzi vorbind despre apa lor radioactivă ca despre o minune vindecătoare, altădată îmbuteliată şi vândută ca remediu împotriva cancerului, despre particulele uranifere care aşezate odată cu soarele în bronzul verii devin şi ele tămăduitoare. Astăzi încă, ei sunt convinşi că dacă îşi părăsesc ţinutul se pot imbolnăvi de moarte. Faptul de a lucra într-o mină cu zăcăminte radioactive într-un risc liber acceptat nu îi sperie; pentru ei a munci greu înseamnă a câştiga mult şi, deci, a trăi bine. Cam la fel se exprimă, la distanţă de numai câteva pagini Alexandra Stroiu,”femeia obişnuită, “ dar cu o “experienţă la superlativ”, după descrierea autorului, de mult stabilită în Australia. Fără a se desprinde sufleteşte de Romania, respectabila octogenară consideră noua sa patrie un ţinut minunat pentru că este locul unde, dacă munceşti, câştigi şi astfel poti avea ce îţi doreşti. Ciudată suprapunere de scheme, caracterizând într-un fel modul nostru general de a concepe viaţa. Doar că, pe când Australia îl trăieşte pe viu, pentru Ciudanoviţa, el ţine de trecut, de istorie, de legendă.
Da, citeşti cartea lui Ben Todică în deplină participare, cu sufletul la gură, şi îţi doreşti aprig să se întoarcă totul, să fie cum a fost, pieriţii în accidentele minei să se adune cu cei care încă îşi amintesc de ei, să meargă din nou la cantină şi să-şi mănâce cele trei feluri îndestulătoare, ba chiar, uneori, să mai împacheteze şi pentru acasă câte ceva, să meargă la cinematograf ori la analizele care în mod regulat şi obligatoriu trebuie să le evalueze starea sănătăţii. Ce mai, îţi doreşti să fii acolo. În poveste. Să-ţi simţi viaţa la un loc cu a celorlalţi. Ca în zisele lui Nistor Petru, prieten din copilărie al autorului, căruia acesta îi notează înţelepciunea:”Forţele universului reprezintă spiritul Duhului Sfânt din care sufletul fiecăruia dintre noi e parte integrantă”
Dar nu. Bariera cade ca o ghilotină. Imposibil.
Fără a crea acelaşi vârtej în suflet, mai întâlnim în cartea lui Ben Todică şi alte divizări. Ni se subliniază diferenţele de la un regim social la altul: de la comunism la capitalism, de la capitalismul occidental la capitalismul nou descoperit al României. Simţim, de asemenea, ce înseamnă experienţa bătrâneţii înaintate privită de la nivelul tinereţii impetuoase.
Despre filmografia lui Ben Todică? Aceeaşi abordare, aceeaşi sensibilitate. Este, desigur, un poet al imaginii iar imaginea induce conţinutul filosofic pe care il simţi mai întâi ca stare difuză, ca un fel de apăsare în toţi porii şi pe care abia comentariul rostit îl împlineşte transformându-l într-un fel de concluzie sentimentală. Glasul, de regulă al realizatorului, este binevenit in ansamblu. Un timbru grav, fără inflexiuni extravagante, oarecum neutru. Grav şi neutru. Grav şi neteatral. Totul invită la pace, şi mai departe, la introspecţie.
Aceste mici fragmente de viaţă, scurtmetrajele sale distinse cu multe premii, aflate pe undeva, pe la graniţa dintre documentar şi filmul de artă, se joacă în tristeţe cu privitorul. “Drumul nostru”, serialul care, oarecum, se suprapune cărţii este de-a dreptul dramatic. Rulând sub un fond muzical de-ţi stârneşte “fiori din cap până în tălpi”, după spusele unuia dintre personajele cărţii, pelicula este pentru autor o mărturisire de mare iubire. Asta încearcă el însuşi să explice, “Acele imagini sunt sfinte şi nu le pot atinge cu vorba, folosesc muzica să le dau un contur, o aură spirituală, tainică, pentru că sunetul nu se poate explica în cuvinte.Se simte doar”. Dar chiar în creaţii din tinereţe ale artistului, cum ar fi “Cheile Nerei”, unde peisajul colorează totul în verde şi albastru, unde colindători tineri cutreieră ca în farmec zone mirifice, unde picioarele goale cufundate în apa râului te fac să-i simţi prospeţimea, şi acolo este ceva, o undă, o pânză diafană de frică, o străfulgerare în minte ca un avertisment că toate acestea ar putea să dispară.
Este, deci, natural ca un autor înzestrat cu asemenea sensibilitate si cu capacitatea de a o transmite celor cu care interacţionează să-şi păstreze vibraţia pe care spaţiul în care a cunoscut lumea i-a insuflat-o. De mulţi ani stabilit în Australia, realizator TV şi radio, Ben Todică întreţine românismul pe tărâm îndepărtat. Emisiunile lui sunt în limba romană; invitaţii lui, români sau având legături cu Romania, construiesc prin abordări diferite un portret al spaţiului carpatic. Fără efuziuni inutile, fără părtinire, fără mânie, în deplină sinceritate, ei propun lumii un întreg armonios în care binele şi răul aproape că nu mai au importanţă, într-atât este de plăcut contactul cu spaţiul geografic şi spiritual românesc.
“Trăind în America am scris româneşte”, afirmă Petru Popovici, ecleziast, scriitor american de origină română. “Cu toţii trebuie să ţinem în minte şi în suflet cu dor România cu tot ce are frumos, cultural şi artistic, oamenii cu nobleţea lor sufletească” sunt cuvintele Dnei Ileana Costea, prof dr. la Universitatea californiană”Northridge”. Anca Visan, ambasadorul Romaniei în Australia şi Noua Zeelandă consideră că “Avem atâtea lucruri frumoase şi interesante”. “Deci, legătura spirituală se menţine în permnenţă cu casa” constată actriţa Stela Popescu. Tiberiu Ceie remarcă “ dorul Australiei de a vorbi româneşte despre România”. Si ca o subliniere a dezbaterilor moderate de Ben Todică, Dna Cristina Mihai, jurnalistă în Canada, rosteşte cuvinte care pot avea valoare de concluzie: “N-am părăsit niciodată românismul intelectual…Pentru mulţi, acasă înseamnă tot România”.
Oricare ar fi punctul de plecare, filmul sau cartea, contactul cu opera lui Ben Todică, sub multiplele ei manifestări, este întâlnirea cu actul de cultură, este documentul împlinit de trecerea timpului şi înnobilat de profunzimea filosofică a comentatorului, este momentul de mare emotie.
Iulia Roger Bărcăroiu – U.S.A
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.