Iulia Roger Bărcăroiu – Te poți numi Ben Todică

   Să fii artist, să manevrezi imaginea, să supui culoarea, apoi să îmbraci totul în sunet…Să fii gânditor, să intri în jocul profund al cuvintelor dându-le înţeles, să modelezi ideea până devine verb, să dai substanţă trăirilor nedefinite, ca ele sa se poată exprima…Te poţi numi Ben Todică.

     Cineast, reporter, scriitor, el se pliază în actul de creaţie unui crez pe care îl exprimă cu claritate: ”Am dorit întotdeauna să apăr adevărul. Doresc să mă apropii cu dragoste de evenimente şi de oameni, de locuri şi istorie şi niciodată să nu folosesc violenţa sau urâţenia în luptele mele pentru că este păcat de Dumnezeu să-mi murdăresc sufletul”. Este simplu. Deşi poate să pară desuet în actualitatea întoarsă, răsucită, transfigurată, pe care o acceptăm ca realitate, adevărul acesta transpare în filmele, în scrierile sale, în toate atitudinile şi comentariile sale, se simte şi atunci cand tăcerea sa consimte şi dă amploare afirmaţiilor făcute de cei pe care-i invită la dialog. >>>

Reclame

Iulia Roger Barcaroiu – Plecarea de tot

     Vara se dezintegrează sub o căldură incredibilă. Cerul alb dezveleşte infinitul şi un miros vag, de putrefacţie, înmoaie aerul. Din departare răzbate cu greu zgomotul străzii, sechestrat de nemişcarea fosforescentă a arşiţei. Clădirile işi unduiesc conturul sub aerul uscat care se ridică din pământ. Ceva, poate presiunea marilor furtuni, electrizează obiectele.

    Îndepărtez uşor jaluzelele şi privesc spre una din curţile interioare ale spitalului. Oboseala imi măreşte ochii. Îmi ia ceva timp ca să o văd; este foarte curată dar stearpă. Zace sub soare, goală, fără bănci, fără scări, fără măcar o umbră peste ea, aproape obscenă. Apoi, totul se schimbă. Simt, mai mult decăt aud, cum treptele se numără sub paşii doctorului. Mă îndrept spre el şi îmi ţintuiesc privirea undeva spre umărul lui drept; are halatul rupt sau poate ars cu ţigara. Si brusc, imi apare din nou spaima. Totul meu, dar totul, depinde de el. Are buzele subţiri şi imi vorbeşte cu prea multă blândeţe. Ştiu ce înseamnă: >>>

Iulia Roger Barcaroiu – Poem în rugăciune

   Se crispează sub durerea trecerii spre toamnă o vară de praf si uscăciuni.

…………………………

        Şi eu…eu, mă ridic din pământ, îmi scutur de pe verdele fragil fărâmele de ţărână, şi nouă, joasă, enormă, dar mai ales nouă, mi se descoperă viaţa.

   Răsuflu adânc, nelămurită încă de marea preschimbare şi mă infioară o voluptate ciudată, aceea a regenerării, povară şi recompensă, pe care o recunosc drept cea dintâi lege a ierbii si care urmează să fie si legea mea, căci iată, de data aceasta, sunt iarbă. Simt cum urcă in mine viaţa pamântului şi ştiu că trebuie să mă înalţ, să acopăr, să cuprind. Rădăcinile mele pecetluiesc eternul care cerne pământul. Mi se face frică. Sunt un fir doar; în curând voi fi spice care, la rândul lor, imi vor purta sămanţa peste aplecarea vânturilor, peste timpuri. >>>