Sorin Ullea

1812-2012: 200 de ani de la anexarea Moldovei de Est de către ruşi 

Graniţele Moldovei (IV)

                Moldova furată trebuie neapărat readusă la patria mamă, evident, cu mari şi perseverente eforturi. Şi atenţie! nu numai aşa-zisa “Republică Moldova”, ci întreaga Moldovă furată din care “Republica” e numai o parte ! Dar iată întrebarea: cine să conducă şi să coordoneze aceste eforturi? Evident, omul cu cea mai înaltă funcţie în stat:  preşedintele României. Dar care dintre ei? Căci din 1990, de când ne considerăm ceea ce nu mai suntem de mult, o democraţie, şi până azi s-au perindat la cârma ţării trei preşedinţi. Deci care dintre ei ? iarăşi evident: cel care şi-a arătat marea dorinţă de a readuce Moldova furată. Şi cine e acela ? Să vedem.

               Poate fostul preşedinte Ion Iliescu ? În nici un caz. Ion Iliescu a fost şi a rămas până astăzi un bolşevic integral. Nu-i cunoaştem studiile liceale dar ştim cu toţii că studiile universitare le-a urmat în Moscova lui Stalin, de unde s-a întors în ţară încă mai filorus decât plecase. (M-am referit mai sus la eventualele  sale  studii  liceale  pentru  motivul  că fostul său stăpân, Nicolae Ceauşescu, nu fusese în adolescenţă licean ci calfă de cizmar la bunul meu prieten, şi bun român, domnul Traian. Şi de la domnul  Traian ştiu că “Nicu” nu se ţinea de treabă ci de  comunism şi că, fugărit de poliţie, se cobora de la etaje  pe  burlane,  neajungând  cizmar  ca  prietenul meu ci – mai târziu în viaţă – general!  după  ce fusese  şi el la Moscova unde nu ştiu ce făcuse.)  Cât despre  preşedintele  Iliescu  ţin  bine  minte  că,  împreună  cu preşedintele “Republicii Moldova” Snegur, a  împiedicat  în  1990  revenirea  Moldovei  de  dincolo la Moldova de  dincoace, revenire pe care o cereau   românii  moldoveni  care,  veniţi în  1989  din  sate şi oraşe la Chişinău formaseră, într-un entuziasm  uluitor, o gigantică manifestaţie: 500.000 (cinci sute de mii) !! (Am văzut şi auzit acea manifestaţie  pe  o  casetă  video  în  toamna  lui  1989).  Dacă  n-ar  fi existat   Iliescu   cele  două  jumătăţi  ale  Moldovei  s-ar fi unit pentru că presiunea spre unire era uriaşă. Iliescu  însă,  total  antiromân  şi  filosovietic,  n-a  făcut   altceva  decât  să  urmeze  „idealul”  tatălui său,  Alexandru  Iliescu:  alipirea  Basarabiei  la  U.R.S.S.!  Dar  cine  era  Alexandru  Iliescu?  Nimeni  altul  decât  fiul  bolşevicului  rus   Vasili  Ivanovici,  care,   pentru  a  scăpa  de  urmărirea  Ohranei  ţariste,  s-a   refugiat  în  România  prin  anii  1895.  Membru  al Kominternului,  Alexandru  Iliescu  a  aderat  la  Rezoluţia Congresului V al P.C.d.R. (Partidul Comunist   din   România)   ţinut   în   1931   la  Gorkovo  lângă  Moscova  în  care  se spune  că „burghezia şi moşierimea din România, înfăptuind propriile planuri imperialiste…au cucerit Basarabia, Transilvania,  Bucovina  şi  Banatul…”.   Rezoluţia  nu făcea  altceva  decât  să   reia  teza   Planului   Kolarov  pentru  dezmembrarea  României  elaborat de  Komintern  care  caracteriza  România  ca  un  stat de  tip  imperialist  alcătuit  din anexiuni teritoriale !![1]   Cu  aşa  înaintaşi,  nu  e  de  mirare  că  Ion  Iliescu  a  desfiinţat  cu  brutalitate  marea manifestaţie anticomunistă din Piaţa Universităţii la care am participat în toate cele 52 de zile şi am vorbit „golanilor” –  cum ne-a caracterizat Ion Iliescu –  de două ori din balcon alături de acel mare şi biet român, azi  complet  uitat,  Marian  Munteanu.  Cu figura-i de Christ a fost sufletul Pieţii Universităţii şi tocmai de aceea a fost bătut sălbatic şi slăbit mental. Căci Iliescu a pus pe noi armata în acel faimos 13 Iunie, după  care  a  adus  minerii plini de securişti, pe care i-am  urmărit  cu  toate  crimele  lor  până  în  ultima seară.  Acest  preşedinte  de  onoare  al   PSD  este  cel mai mare criminal din istoria bolşevică a României  şi  din   întreaga  ei  istorie.

 

              Revin şi întreb: dacă nu Iliescu, poate urmaşul său Emil Constantinescu ? Nici acest mediocru muntean pe care nu numai că nu l-a interesat niciodată Moldova pierdută dar şi-a folosit funcţia pentru a legaliza stăpânirea ucrainienilor asupra  Insulei Şerpilor. Această insulă a fost furată  României  şi  ataşată  URSS-ului  după  1944   prin  simplu  act  de  forţă.   Formalitatea   juridică   a   venit   mult   mai târziu în 1997. Iată ce declara Dumitru Ceauşu,  ambasador  pe  atunci  la  Kiev,  într-un  lung  interviu  acordat  lui  Petre  Mihai  Băcanu  şi  publicat  în  România Liberă  la  21  Aprilie  2004:  “Domnul Severin   (ministru   de   externe   în   acei ani – S.U.)   la indicaţiile  Preşedintelui  Constantinescu,  s-a implicat  personal  în  negocierile  asupra Tratatului  cu  Ucraina”  şi  “a  semnat  o  scrisoare  cu  omologul  său  ucrainian  Udovenko în care, la punctul 3, recunoaşte că Insula Şerpilor ‘aparţine Ucrainei’.”!!

              E vorba, aşadar, de acelaşi  Adrian Severin care ne îndemna într-o emisiune la radio, pe noi românii, să nu stârnim “suspiciunile ucrainienilor”!, iar într-un interviu din 2006 afirma că  România şi Bulgaria „ar trebui să încerce să înţeleagă şi să respecte  interesele  ruse  în  regiune  (subl. ns.)    şi să îşi adapteze propriile interese într-o manieră care să coexiste cu cele ruseşti”[2]. Dar, îl vedem şi la televizor   vorbind   cu   ură   despre   Traian   Băsescu  şi  acuzând-o  pe  Monica  Macovei  de  trădare  pentru că vorbeşte deschis la Bruxelles despre corupţia  generalizată  din  România.  E  de  înţeles,  căci  e nepotul  Anei  Pauker.  Iată  şi  excelenta caracterizare a Sabinei Fati: „Tipologia Severin reprezintă  politicianul  oportunist,  care  ar   fi  făcut aceeaşi carieră strălucită şi pe vremea comunismului, care ştie să sară dintr-un partid în altul … care devine furios  când  trebuie să se bată bărbăteşte  cu  fapte,  nu  cu vorbe,  şi  care  este gata să lovească pe la spate pentru a-şi scoate adversarul din joc”[3]. Dar dacă Severin e nepotul Anei Pauker, Constantinescu  al cărui  nepot  mai  e?  căci  îl  vedem  la  televizor atacându-l  pe  Traian  Băsescu  mereu  şi  mereu  şi numai pe el,  cu exact aceeaşi ură pe care nu şi-o poate stăpâni. Sunt cumva cei doi pradă unei maladii  psihice?  Nu.  Nu au asemenea scuză.  Sunt amândoi  trădători  de  ţară  ca  de  altminteri  atâţia  şi  atâţia  alţii.   Mai mult:  Constantinescu e şi notoriu imoral: la  câteva  luni  înainte  de  expirarea  mandatului  a  anunţat public  că  se  va  retrage  din  politică,  iar  în  2008  a  intrat  din  nou  în  politică,  şi  încă  din  plin:  şef de  partid  şi  vrând  să  alcătuiască  un  aşa-zis  pol de  dreapta,  lucru  irealizabil  de  care  nu  a  avut luciditatea  să-şi  dea  seama  că-l  face  de  râs.

                 Rămâne deci numai al treilea preşedinte: Traian Băsescu. Ecce homo! Căci într-adevăr, Băsescu e primul preşedinte care a avut milă de Moldova de peste Prut şi a declarat public şi-n repetate rânduri că marea sa dorinţă e să lupte pentru a o  aduce  la patria  mamă!  Mai mult,  Băsescu  are exact  ce  n-au  avut  şi  n-au  cei  doi  înaintaşi  şi  de fapt nici un  om politic din ţara asta: darul şi harul de  a  conduce  o ţară  pentru că,  pe  de  o  parte  e  om  cu  vastă  imaginaţie  şi  minte  plină  de  idei  în contrast  total  cu  lipsa  de  idei  şi  stereotipismul  plicticos  al  înaintaşilor  săi  şi  totodată  şi  talentul  de  a  se exprima  într-o   vorbire  clară,  nerepezită,   fără ezitări şi reluări, ci curgătoare şi pe înţelesul tuturor, mai adăugându-se, spre norocul său, şi expresia extrem de mobilă. Nu e snob, nu e distant ci, dimpotrivă,  apropiat  şi  prietenos  cu  oricine,  cum nu e nimeni altul dintre toţi oamenii politici. Toate acestea împreună explică marele său succes în publicul  românesc,  ce  se  adună  în  jurul  său  din România şi până în Spania. Căci i-a fost dat lui Băsescu să fie un personaj unic. Singur  s-a declarat  de  la început  “preşedinte  jucător”.  Dar  format,  din pasiune, în disciplina cea mai aspră cu putinţă, căci în aviaţie  moartea  vine  în  trei  secunde,  pe  când                          pe un vas petrolier de mare tonaj, la o catastrofă, moartea  vine  celor  “salvaţi”,  lent,  în  ore  întregi  de înot disperat. Pe Băsescu l-a atras magnetic pericolul, primejdia maximă, drept care nu se sfătuia cu nimeni ci, aşa cum  spune, numai cu Dumnezeu, între steagul ţării şi Divinitate aflându-se singur. Toţi mediocrii din această ţară care au ajuns politicieni, oameni  de  afaceri  şi  comentatori  de  stânga  au făcut mare haz de “preşedintele jiucător” cum pronunţă  apăsat  mitocăneşte  preşedintele  infimului partid conservator, Dan Voiculescu. Dar n-au ştiut toţi acei mediocri că în istoria Europei a mai fost în fruntea unei ţări un “mare jucător”, bine cunoscut oamenilor  de  adevărată  cultură,  adică  exact  ce  nu mai  există  astăzi,  distrusă  fiind  cultura  în  mod  premeditat  de  bolşevici  care  au  văzut  în  cultură  un  duşman  şi-n  popor  o  masă  de  proşti  buni  de păcălit în interesul lor. Iată ce spune un mare istoric: “…apariţiile şi evoluţiile sale publice prin ţară care-i plăceau enorm, nu erau gesturi plicticoase şi formale,  ci  opere  de  artă  ale  unui  mare  jucător  a  cărui  inimă  era  în  piesa  jucată,  în  amestecul  sufletesc între o Prinţesă şi poporul care-o iubea”. Prinţesa nu era alta decât ultra celebra regină Elisabeta I a  Angliei,  unică  în  istoria  acestei ţări  („…her  public  appearences  and  progresses through  the  country,  which  she  thoroughly  enjoyed,  were  no dull  and  formal  functions,  but  works  of  art  by  a  great  player  whose  heart  was  in  the  piece,  interchanges  of  soul  between  a  Princess  and  her  loving  people” [4].

               Unul dintre cei care-l cunoaşte cel mai bine şi mai de aproape pe preşedintele Traian Băsescu e  Adriana Săftoiu, care i-a fost colaboratoare când era ministrul transporturilor şi apoi purtătoarea sa de cuvânt: în total şapte ani. Eu am urmărit aproape toate apariţiile televizate ale preşedintelui. I-am studiat cu maximă atenţie şi felul cum arată şi felul cum vorbeşte şi am ajuns la aceeaşi concluzie cu Adriana Săftoiu, concluzie pe care şi-a declarat-o ea însăşi la televiziune: “Băsescu e cel mai mare om politic din România”.  De  aceiaşi  opinie  sunt  şi  eu  dar  văd că nu mai este ea. Căci din hotărât pro Băsescu a devenit  peste  noapte  hotărât  anti  Băsescu,  cum  a şi  declarat  la  Antena  3  la  27  februarie  2008:  “Nu susţin  o  Românie  în  care  un  om  are  imaginea Mesiei”.  Infatuată  persoană  e  această  A.  Săftoiu  cu  a  sa comparaţie  absurdă.  Ieşită  dintr-un  cap  incult. Nu-şi dă seama ce spune: Băsescu  are imaginea  lui  Mesia??  Ce caută Divinitatea în politică ? Autoarea a crezut că e subtilă cu asemenea “identificare”.  Mare comédie !  Înţelegem  cu  toţii  că  A. Săftoiu  nu-l  mai  vrea  pe  Băsescu  în  fruntea unei  republici  prezidenţiale  şi  exact  asta  trebuia  să spună. Felul în care gândeşte şi scrie dovedeşte însă şi lipsă de caracter şi lipsă de orizont politic şi lipsă  de  talent  literar,  aşa  cum  sunt  cu  precădere  toţi  servitorii  lui  Vociulescu  de  la  Antena  3.  Plătiţi  “gras”  de  stăpânul  Antenei  3,  ca  să-l  atace  mereu  şi  pururi pe  preşedintele  Băsescu,  Radu  Tudor  a  ajuns  până  la  monumentala  imbecilitate că Sorin Ovidiu Vântu este de 100.000 de ori!! mai inteligent  decât  Traian  Băsescu.  Şi  astfel  crede  că  s-a  pus  bine, ca  un  lingău,  şi  cu  escrocul  Vântu.  Să  se  alăture  lor  şi  Adriana  Săftoiu,  căci  acolo  e locul ei. Dar ca una care l-a cunoscut atât de bine pe Băsescu  avea  obligaţia  să  arate  pe  cine-l  vede  în  locul lui. Căci e uşor să spui “nu-l  vreau  pe cutare” dar  trebuie să spui “îl vreau pe cutare” după ce ai afirmat  că  “Băsescu  e  cel  mai  mare  om  politic din  România”.  A. Săftoiu  şi-a  băgat  singură  capul în  laţ  şi-n  laţ  va rămâne  cu  cele  două  afirmaţi  ce  se  anulează  reciproc.  Toţi  atacatorii  lui  Băsescu,  inclusiv  cei  de  la  televiziune  sau  din   presa   scrisă  nu  sunt  spirite  constructive  ci  distructive;  total inculţi, ascultând cu devotament „indicaţiile”  patronilor  lor,  nu  se  gândesc  la  ridicolul  în  care  se  află,  ci  la  bani  şi  iar  bani  şi  mereu  bani,  iar  de  ţară  nu  le  pasă.

              E adevărat  că  şi  Băsescu  greşeşte  şi  încă grav  uneori,  cum  e  cazul  cu  cele  două  fete  ale sale  şi mai ales  cu  cea   mică,  Elena,  care,  după ce a fost mai multă vreme cu fiul unui mare pesedist (Hrebenciuc) – unde este crezul ei politic? – ne va reprezenta  acum  în  Parlamentul  European  din partea PDL-ului, fără să aibă urmă de merite pentru asemenea   post!   Lipsită   de   cultură   elementară:  cu „succesuri”  şi  „scaun  electric”  pentru  un  infirm; cu ideea de a susţine în P.E. legalizarea drogurilor  slabe – fără  a  se  gândi  la  urmarea dezastruoasă  a drogurilor asupra tineretului din ţara sa – şi renunţarea după numai câteva zile la această idee; ca  fiică  a  primului  om  din  ţară,  apărând  pe pagina  de  titlu  a  ziarului  Libertatea  (18  Iunie 2009)  cu  comentariul:  „Elena  Băsescu,  Hrebe  jr. te-a înlocuit cu o brunetă sexy!” şi „Până  şi Joe a uitat-o pe fiica preşedintelui şi şi-a tras o iubită blondă”, totul alături de o tânără goală, doar cu chiloţi şi sandale cu tocuri înalte despre care se spune: „Un ţigan o vrea de nevastă pe Gina Pistol”. Îi recomand Elenei Băsescu să citească cărţile marelui patriot Nicolae Baciu, şi cu precădere Agonia României[5], scrise în exil, după ce a trecut prin închisorile comuniste, poate va înţelege ce înseamnă să fii patriot.  Preşedintele nu şi-a dat seama că va scădea dramatic în sondaje din cauza Elenei? Cum şi cui lasă ţara?  Cât  eşti  preşedinte primează  familia  sau  ţara?

                Am auzit şi ştim cu toţii că preşedintele Băsescu a vorbit omologilor săi occidentali şi despre tragedia Moldovei, precum şi despre tragedia României în întregimea ei. Dar trebuie să afirm că vorbele nu ajung. E necesar un document scris negru pe alb adresat public şefilor supremi ai acelor mari  ţări  occidentale  care  sunt  urmaşii  direcţi   ai lui  Hitler,  Churchill şi Roosevelt.  Căci dacă Hitler a dat pe mâna lui Stalin Moldova dintre Prut şi Nistru prin faimosul Pact Ribbentrop-Molotov din August 1939, Churchill  şi  Roosevelt  –  mari  patrioţi  pentru  ţările lor  – s-au  purtat criminal  nu  numai  cu  Moldova furată, aşa cum am afirmat la începutul acestei  cărţi,  dar  au  dat  întreaga Românie  pe  mâna  lui  Stalin.  E deci ferma obligaţie morală a conducătorilor supremi ai Germaniei, Marii Britanii şi Statelor Unite ale Americii să ceară preşedintelui Rusiei de azi să restituie Moldova furată României pentru ca în Uniunea Europeană să nu se afle o Românie grav  ciuntită  şi  teritorial  şi  uman – căci în întreaga Moldovă furată trăiesc circa 4 (patru) milioane de români. Dacă Băsescu va reuşi cu documentul său făcut  public  Occidentului,  nu  va  fi  decât  reparaţia unei grozave nedreptăţi. Dacă nu va reuşi, nimeni nu-l va putea învinovăţi că n-a făcut tot ce e omeneşte posibil, iar asupra celor trei mari ţări occidentale va cădea public blamul că te faci a nu vedea că ai provocat  tragedia  unui  popor.

             E  drept  că  prin  suprema  funcţie  pe  care  o are în stat Băsescu poate trimite de unul singur supremilor săi trei omologi occidentali documentul său. Dar ar fi obligator ca şi Parlamentul României să   susţină   prompt   şi   public   gestul   preşedintelui  şi să ceară în mod oficial înapoierea tuturor pământurilor  româneşti  pe  care  le  deţine Rusia  (ca  să ne exprimăm “diplomatic”). Indiferent de rezultat, strict moral vorbind, Parlamentului României   îi   revine   această   supremă   obligaţie pe   care,   dacă  ar  fi  îndeplinit-o  ar  fi  avut răsunet  şi-n  ţară  şi-n  străinătate,  şi  şi-ar  fi dovedit  cu cinste  raţiunea  de  a  exista  ca instituţie  fundamentală  a ţării. Parlamentul nu este însă o adunare ci o  adunătură  compusă  majoritar  din  membri  de derivaţie bolşevică fără instinct românesc ci  în  fondul  lor  sufletesc  rămaşi  filoruşi.  Cum  să  atace  ei  fostul  şi  actualul  URSS  fără  de  care nişte  neisprăviţi  aroganţi  şi  inculţi  ca  dânşii  ar  fi  rămas  fie  bieţi  funcţionari,  fie  ţărani  codaşi  şi nu   “parlamentari”   cu   pretenţii   de   a   conduce ţara  şi  de  a  aproba  sau  dezaproba  hotărârile preşedintelui  ţării.  Au  devenit  celebri  membrii celor  două  camere  cu  setea  lor  de  lefuri  uriaşe, de  maşini  de  lux  şi  de  mari  privilegii.  Dar  nici unul   dintre   aceşti   membri   nu   şi-a   ridicat vreodată  glasul  împotriva  furtului  comis  de  Rusia – şi  apoi  şi  de  Ucraina – a  jumătăţii  de  est şi  a  extremităţii  de  nord  a  Moldovei,  precum  şi  a  Insulei  Şerpilor.  Cu  asemenea  specimene  de oameni preşedintele Băsescu  n-are  cum  aştepta  aprobarea  documentului pe care i-l sugerez aici.  Cât de aserviţi Moscovei au fost şi mai sunt unii din  aceşti parlamentari cărora filorusismul  le-a  intrat  definitiv  în  sânge  chiar  şi celor mai tineri dintre ei cum se vede, de pildă, din felul  în  care  vorbea  în  2001  Cristian  Diaconescu, azi vicepreşedinte al PSD-ului şi ministru de externe al României, dar atunci secretar de stat în MAE: “Avdeev  a venit din concediu  şi  ne-a chemat rapid la Moscova, Ne-am dus – cum  Dumnezeu  să  nu  ne  ducem”?![6]  Deci clar:  raportul  între  stăpân  şi  slugă!  Monstruos  şi  de  neconceput  în  România  dintre  cele  două  războaie.  Iată  un  exemplu:  chiar  la  două  zile după  ce  trupele  germane  şi  române  trecuseră  hotarele  Uniunii  Sovietice  fără  declaraţie  de război (!)  ambasadorul  român  la Moscova, Grigore  Gafencu,  fost  ministru  de  externe,  raporta  la  Bucureşti:  “Marţi,  24  Iunie,  la  ora  2  după masă, am primit un telefon de la Kremlin că dl Molotov doreşte  să  mă  vadă.”[7]  Şi  într-adevăr,  la  ora  4 după amiază Gafencu a fost introdus în Kremlin şi mai  departe  până  în  camera  de lucru  a  lui Molotov conform unui protocol impecabil. Iar la rându-i  Molotov  a  păstrat  şi  el  aceeaşi  atitudine de  impecabilă  politeţă  în  conversaţia  sa  cu Gafencu. Dar Gafencu era Gafencu, cu strălucit prestigiu  european,  iar  Molotov  nu  era  Avdeev.

---

[1] VLADIMIR ALEXE,  Ion Iliescu – Biografia secretă. Candidatul manciurian,  Ed. Elit Comentator, 2000, p-41-42.

[2]  CRISTIAN CÂMPEANU,  Lista ruşinii socialiste, în România Liberă, 2 Iulie, 2009, p. 2.

[3]  SABINA  FATI, Ce alegem….

[4]  GEORGE MACAULAY  TREVELYAN, A Shortened History of England, Penguin Books, 1985,  p. 235, republicată de 20 de ori din 1959 până în 1985.

[5] NICOLAE BACIU, Agonia României. 1944-1948. Dosarele secrete acuză, Cluj, 1990, 390 p.

[6]  România şi-a cerut oficial restituirea tezaurului…, în România Liberă,  Luni, 26 Noiembrie 2001.

[7] GRIGORE GAFENCU, Misiune la Moscova. 1940-1941. Culegere  de  documente,  Bucureşti,  Univers enciclopedic,  1995, p. 229.

va urma                                                                                                                                        p.44