Apariţii editoriale: Daris Basarab – Rugul Creaţiei: Nicolae Otto Kruch

Nicolae Otto Kruch s-a născut la 10 decembrie 1932, la Sânleani, judeţul Arad. Copilăria şi-a petrecut-o la Sântana, iar cursurile gimnaziale le-a urmat la Liceul Emanuel Gojdu din Oradea, bucurându-se de sintagma ,,Copil minune” atribuită de profesorul de desen Ţârulescu.
Între anii 1953-1957 studiază la Institutul de Arte Frumoase Ion Andreescu din Cluj-Napoca, avându-i profesori pe A. Kós şi F. Servatius, bucurându-se mai apoi de îndrumarea şi prietenia marelui artist şi profesor Romul Ladea. A învăţat, dar nu s-a lăsat ,,subjugat”, intrând în viaţă pe cont propriu. Nu s-a lăsat atras de inovaţiile la modă, rămânând fidel sufletului său care l-a călăuzit până la moarte.
Din 1965 se stabilește la Ploiești, oraș care-l va adopta până la sfârșitul vieții. A fost președinte al filialei „Uniunii artiștilor plastici” din Ploiești în perioada 1981 – 1991.
Este autorul a numeroase opere de artă monumentală și reliefuri comemorative:Otto Kruch Citește în continuare „Apariţii editoriale: Daris Basarab – Rugul Creaţiei: Nicolae Otto Kruch”

Daris Basarab: In Memoriam Mihai Rădulescu – ,,Conacul lui Radul”

Mihai Radulescu
Mihai Radulescu

Nu-i uşor să scrii câteva rânduri când pierzi un prieten. Cu câtă mândrie scriu cuvântul ”prieten” !, cuvânt cu care m-a onorat un om adevărat, un erudit în maxima accepţiune a cuvântului, un scriitor de excepţie, un altruist, o întruchipare a generozităţii.
L-am cunoscut întâmplător urmărind la televizor emisiunea ”AS” într-un show alături de Cornel Todea. O emisiune de o înaltă ţinută literar-artistică. La finalul emisiunii am aflat că era profesorul Mihai Rădulescu. Un dialog fascinant, în care totul curgea de la sine, fără nici un fel de punere în scenă. Temele? Shakespeare un psiholog modern, dubla personalitate în renaştere şi dihotomia antonimică. De fapt, o singură temă.
Un chip sculptural dar blajin, cu plete leonice si sprâncene stufoase, cu un zâmbet cuceritor, cu un grai domol dar clocotind de pasiune, cu o vorbă aleasă dar accesibilă, jonglând cu eleganţă, fără emfază, cu floreta erudiţiei.
Ascultam cu emoţie, şi interes justificat, periplul literar prin renaştere, prezentarea, în primă instanţă, a rolului jucat de Jago în studiul dublei personalităţi, a celorlalte personaje shakespeariene, o adevărată lecţie de cercetare ştiinţifică aplicată în domeniul literar. Şi-n încheiere, sintagma ”dihotomie antonimică”, o contribuţie la stilistica antropologică, prin excelenţă o manifestare a inventicii.
De ce ’interes justificat’? Eram în faza de conturare a unui personaj din romanul, sau fresca istorică, cum generos a fost caracterizat ”Povod”, când ’a apărut’ această dublă personalitate, impusă de sursa inspiraţiei, realitatea, această ”dihotomie antonimică” care mă forţa să implantez într-un singur suflet un diavol şi un înger. >>>

Daris Basarab – Dor de ducă

Daris BasarabMotivaţie

Dor de ducă… ce frumos sună această sintagmă la noi! Oare de când a intrat în vocabularul curent al românului? Cred că dintotdeauna! Da, aşa trebuie să fie. Altfel, cum aş putea explica faptul că de mic copil am simţit un ,,dor” mistuitor de necunoscut care mă cuprindea ori de câte ori auzeam pe cineva descriind locuri şi întâmplări din alte lumi, lumi pe care le urmăream cu degetul pe hartă, încercând să reconstitui cele auzite.
Prezenţa în preajma noastră, a copiilor vreau să spun, a acelui personaj hulit, ,,vagabondul”, în viziunea bunicii, a unchiului Alex, cum îi plăcea să i se spună, Saşa pentru cei din lumea lui, ne fascina. Îi plăceau copiii pentru că ştiau să-l asculte, pentru că îl întrerupeau doar când depăşea, chiar şi în înţelegerea lor fără de margini, verosimilul.
Atunci sărea şi mai mult peste cal şi amplifica fascinaţia noastră făcându-ne să acceptăm inacceptabilul, să-l urmăm în periplurile sale, să participăm emotiv la emoţiile care-l copleşeau. Întrerupea adesea brusc povestirea într-un punct de suspans, lăsându-ne să-l implorăm să revină, să reia povestirea.
Pleca tiptil, se strecura din casă şi dus era. Pleca la cârciumă sau, şi mai rău, dispărea pentru o perioadă nedefinită, mereu implicat în acţiuni de comis-voiajor.
Asta era şi, volens-nolens, era mereu pe drumuri. Dar nu pe orice fel de drumuri. Era mereu plecat, cum am spune astăzi, în Vest, la Viena, Paris, Roma sau Londra, rupea câte ceva din limbile vorbite prin marile capitale europene, făcea treabă bună se pare, ,,înregistra” amintiri cu nemiluita în stivele memoriei sale prodigioase şi, la întoarcere, le descărca la un pahar de vin cu prietenii, dar mai ales cu micuţii lui admiratori. Memoria, însă, nu era totul. Imaginaţia debordantă îl ajuta în crearea unei atmosfere de fantastic, atât de iubită de noi. >>>

Daris Basarab – versuri

borisEram copil…

Eram copil când s-a-ntâmplat –
Fugeau cazaci-n disperare –
Mânând cu ei oameni şi care,
Lăsau cadavre la uscat.

Fiind o vară prea fierbinte,
Praful sudoarea o-nghiţea –
Convinşi că tata nu minţea,
Mânam noi calul înainte.

Pe Nistru podul ne-aştepta –
Să-l trecem pentru-ntâia oară –
Convoi al celor făr’ de ţară,
Înspre Bender se îndrepta.

Când seara-ncet s-a aşternut
Cazaci-au început să tune –
Voiau în cerc să ne adune
Făcând în jurul nostru scut. >>>

Mariana Gurza – Rezonanţa dorului…

981397_686282558084533_5369182593412807894_oVolumul Dor de ducă, purtând semnătura scriitorului Daris Basarab alias Boris David, apărut la Editura Muşatinia, 2014, îngrijit de editoarea Emilia Ţuţuianu, reprezintă o provocare pentru autor, o curiozitate pentru cititori, fiind un volum dedicat prietenului său ing. Gheorghe Filip.
Autorul îşi motivează titlul: ,,Dor de ducă… ce frumos sună această sintagmă la noi! Oare de când a intrat în vocabularul curent al românului? Cred că dintotdeauna! Da, aşa trebuie să fie. Altfel, cum aş putea explica faptul că de mic copil am simţit un ,,dor” mistuitor de necunoscut care mă cuprindea ori de câte ori auzeam pe cineva descriind locuri şi întâmplări din alte lumi, lumi pe care le urmăream cu degetul pe hartă, încercând să reconstitui cele auzite”
Fascinat de imaginea unchiului sau Alex, fermecat în copilărie de poveştile năstruşnice care veneau din peregrinările acestuia prin Africa, autorul a moştenit aceeaşi dragoste pentru necunoscut, prin acel imbold primit în copilărie, înțelegându-şi unchiul. ,,Prin cuvintele lui pe care le-am înțeles doar la maturitate mi-e dor de ce las, când sunt departe şi mă întorc ca să-mi fie dor de ce-am văzut şi, mai ales, de ceea ce n-am văzut încă…Era definiția lui pentru neostoitul dor de ducă.” >>>

Daris Basarab – poesis

Daris BasarabI love you so!…

I love you so!…
Now, let me go!
Don’t say good by,
Don’t try me stop!

I know so well
That if you cry,
I’m not myself
But just your slave.

I must now live
This life, this world,
And even you…

You must me help!
To be myself
And not a shade of you. >>>

Daris Basarab – ,,Postume vii”: o nouă apariţie editorială la Editura Muşatinia

Dor de doruriCăutând prin amintiri…
Căutând prin sertarele amintirilor, autorul, Daris Basarab, aflat la vârsta maturităţii depline îşi redescoperă fiinţa cuprinsă de doruri, doruri de viaţă, de soare, dor de iubita sufletului.
Aşa cum mărturiseşte, sub pretextul scrierii unor poezii postume a decis a scrie despre nostalgiile ce îi tulbură sufletul şi despre iubirile, interioare şi imaginare, din care cea rămasă până astăzi este dorul de ducă, călătoria deasupra mundanului.
Amintiri pline de bucurii şi-amăgiri presărate de lacrimi şi păreri de rău pentru tinereţea devenită doar fragmente de pagini a cărţii vieţii.
Nevoia de împărtăşire a iubirii este chinuitoare, nevoia de a auzi glasul iubitei şi şoaptele iubirii devine aproape obsesivă şi întrebările îl poartă în lanţurile incertitudinii.
,,De ce nu-mi spui că mă iubeşti? ..De ce-ai rămas pe gânduri?” >>>

Alexei Mateevici – ,,Limba noastră”

Alexei Mateevici

Limba noastră-i o comoară
În adîncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste. >>>

Aducem Basarabia acasă!

Daris Basarab – Rugul creaţiei: Nicolae-Otto Kruch (1932 – 1995)

Rugul Creatiei coperta3b1 S â n t a n a: Satul copilăriei, sau, “Satul Natal”,  în exprimarea preferată a sculptorului.

 Pe acest ‘Rug al Creaţiei Artistice’ a ars neostoit talentul celui care a fost sculptorul Nicolae-Otto Kruch. Etnic german după tată, român după mamă, de ‘etnie’ artist plastic, prin vocaţie, prieten universal. A muncit până la epuizare dar nu a cunoscut oboseala. A iubit, mai presus de orice, omul. Portretele lui n-au fost niciodată fotografii. Au fost dezvăluiri ale sufletelor umane. A fost un romantic, sau, poate mai bine spus, un umanist ‘întârziat’, un Rahmaninov al sculpturii.

S-a născut la 10 decembrie 1932, la Sânleani-Arad. A copilărit la Sântana, a urmat Liceul Emanuel Gojdu din Oradea bucurându-se de sintagma ‘Copil minune’ atribuită de Profesorul de desen Ţârulescu, a studiat la Institutul de Arte Frumoase Ion Andreescu din Cluj-Napoca cu profesorii A. Kós şi F. Servatius bucurându-se mai apoi de îndrumarea şi prietenia marelui artist  şi profesor Romul Ladea. A învăţat, dar nu s-a lăsat ‘subjugat’ intrând în viaţă pe cont propriu. Nu s-a lăsat atras de inovaţiile la modă rămânând fidel sufletului său care l-a călăuzit până la moarte. >>>