S-a născut în 1960 în Bucureşti. Este din 1990 membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost redactor la revista „Timpul” între 1992 şi 1999. Este prezent în antologia „City of Dreams and Whispers” de Adam Sorkin. Publică în: „Cronica”, „Convorbiri literare”, „Observatorul Cultural”, „România literară”, „Contrapunct” etc.
Despre cărţile sale au scris: Daniel Dimitriu, Gheorghe Grigurcu, Constantin Pricop, Gabriela Gavril, Laurenţiu Ulici, Liviu Antonesei, Ion Rotaru, Daniel Lascu, Radu G. Ţeposu, Constanţa Buzea, Emil Brumaru, Ion Bogdan Lefter ş.a.
Volume publicate: Întoarcerea cuvintelor, versuri, Editura Junimea, 1984; Liber ca pasărea, Editura Junimea, 1989; Scîndura lui Afansol, proză, Editura Junimea, 1991; Patru plus îngerul, Editura Cronica, 1994; Pătratul umbrei, Editura Cronica, 1995; Patru plus patru şi ceilalţi patru, Editura Polirom, 2006
Pe 13 iunie 2012 moare în Bretania (Franţa), unde se stabilise în ultimii trei ani cu familia.
Copilărie
Sunt născut pe această planetă
seamăn la faţă cu sînii tăi
şi cu piciorul cel stîng
Pe verişoara mea Margaretă,
de exemplu,
corabia o duce mereu…
Dar pe tine te invidiez,
pe tine te plîng.
De exemplu am
doar o gaură-n cap…
şi coboară seara
în care sunt scările –
în inima mea
pentru tine încap!
Frumuseţe ce eşti pentru toate-nserările.
Pe tine te invidiez,
pe tine te plîng!
Copilărie
Pe acoperişul de ziare al casei
flori galbene aruncate de
mîna ta roz.
Dar luna, dar luna…
împărăteasă a ţărmului vechi?
Vişini
Am îngenuncheat într-o cîmpie de vişini
Pe iarba vişinie a sufletului tău
Cel care a văzut Soarele
o să vadă şi Moartea
Nu ştiam că Dragostea ta
este o Moarte mereu.
Nu ştiam că va fi Dumnezeu!
Lîngă un muşuroi vişiniu de furnici
cu un arbore veşted în mînă
Aleluia! Mi-am spus,
aproape veşnic tu frate cu salcia…
Încălecat pe lumină,
încălecat de-ntuneric
Nu ştiam că Dragostea ta
este o Moarte mereu.
Cîinele nostru
– copilărie –
Ruşinea-i o plantă,
e un gîndac.
Cînd o vedeam
mă bătea mama.
Cîtă ruşine poate să fie
prin iarbă!
Mama spunea:
Uite, în cer e o ruşine albastră.
Dar cîinele nostru,
cîinele nostru,
cu coada tăiată
de vecinii cei trişti?!
Tot să fii sergent
I-a spus: Proza s-o scrii doar
cu mîna!
Cu piciorul nu, nu!
Cu piciorul o să scrii
poezii.
Lîngă dealuri moi,
lîngă-albastre oi,
tot să fii sergent!
Mamă, în întuneric
am găsit clanţa asta –
nu-i de la uşa noastră.
Mamă, de ce plîngi?
Plîng, plîng, plîng –
lîngă malul stîng.
Lîngă dealuri moi,
lîngă-albastre oi,
tot să fii sergent!
Deal
A dispărut dealul din faţa mea
A venit Bau-Bau într-o seară
l-a luat cu el să-i arate ceva
sau mai ştiu eu ce.
Pe-atunci ochiul meu drept tremura.
Curtea mea era de ceară
de moarte dragostea mea!
Eu mai pierdusem un deal
într-o joi,
l-am pierdut cu tot cu fîntînă.
Ştiu că eram amîndoi…
Doar apa din ea a rămas
să mă plimb cu ea eu de mînă.
Trebuia să rămînă.
Am arătat-o la toţi.
Să vadă ce buric negru are.
Şi ăştia toţi
nişte hoţi,
au fugit cu ea în spinare
cu apa aceea a mea mică şi mare.
Au luat-o în clonţ,
au pus-o la colţ
şi ea a murit foarte tare.
Peisaj fără timbru
Vîntul se îngînă cu vîntul pustiu
iarba a-nceput să vorbească!
Diseară îţi spun că nu vin –
mai bine las iarba să crească.
Totul e plin de cari!
Şi cu totul cu totul de molii
Mai bine ar fi să dispari
printr-un cîmp străveziu de magnolii.
Albatroşi
În stîncă
începe o pasăre
neagră să plîngă.
Pasărea, de fapt, e
albastră ca marea…
Peste dragostea noastră
s-a lăsat înserarea.
Pe vîrfuri de stîncă
altă pasăre neagră
începe să plîngă.
Lîngă stînci
urmele noastre
încă adînci.
De-aceea
O să plouă la noapte-n
Crimeea.
Şi totuşi
cîmpul cel viu
al bătrînilor lotuşi.
Sală
Şi cum dădeau pe dinafară!
Erau făcuţi din alb şi roş’
împrăştiind în marea sală
lumina sînilor ei scoşi.
Cum raza lunii printre-arcade
pare de-atunci o umbră grea –
de-atunci tot mai sfioasă cade
cînd trece frumuseţea ta.
Melc
O, Moartea, desigur, sta-va la pîndă
căci pînda fusese inventată şi ea
să toarne verdeaţă în suflete cînd dă
Domnul prima verdeaţă… să dea!
Zilele vină toate cu ceaţă.
Miroase Moartea verde şi grea
aşa cum miroase viaţa, mi-e greaţă!
de-atîta dulceaţă putredă-n ea.
Ridică-te, tu, formă de cerc!
E lună pe cer şi luna e bună.
Melcule-melc, am să încerc
să fim cu verdeaţa aceasta-mpreună!
Acolo sub brazde de cer o să vină
o micuţă jivină, o tîrîtoare
şi-o să ţîşnească cu ea o Lumină
precum Moartea de mare.
Chiar şi cel mai al dracu’ din cerc –
s-atîrne pătrate de urechea cea stîngă
Melcule-melc, codobelc!
Cu Moartea cea verde tu lîngă.
Copilărie
De pom cu o lulea în gură
stă infinitul-killer blînd.
Eu tot păşeam lîngă bordură,
erai aproape Moarte cînd…
Grădina-aceea cu zambile –
şi iepuri albi şi iepuri roz –
mi-o dase Dumnezeul mie –
lungi, parfumate să le-nnozi.
Grea din pămînt creştea o piatră –
chiar lîngă pom şi lîngă ea
îngenuncheai tu fermecată
cu Moartea-n faţă – Moartea mea!
Era o moarte luminoasă
însă lipsită de lulea
căci îţi umplea întreaga casă
cu trilu-li, cu trilu-la!
Roz
Primele ziduri uscate de frunze
Apăreau dintr-un roz infinit
Fugeam cu picioarele smulse
confuz e…
Morţii-i căzuse clopotul –
eu l-am găsit.
Pasărea se frămînta cum să
crească iarba mai dulce
Eu mă frămîntam cum să
mă culc în ea
căci sufletul meu
voia să se culce…
Cînd, m-am întîlnit cu Moartea la colţ
s-a făcut că nu mă vede odată
Dar avea iarbă dulce în clonţ –
Asta n-am să uit niciodată!
Drum
Era o piatră rotundă
Întunericul noroios din drum
Or, mulţi o confundă
cu Moartea noastră de-acum.
Bat clopotele Morţii de fum.
S-au întins pe vreascuri uscate,
urît mirositor ca o punte,
gîndurile tale de moartă
şi din ele făcură ăştia o poartă
să treacă ea Moartea, tu moartă!
Făcută din frunze de vişin
şi tei argintiu
îmi vine să leşin
cînd ştiu că eu încă sunt viu
în al Morţii de frunze sicriu.
Totul a devenit galben şi alb ca de ceară
se fac rotocoale de umbre
din caii ce-aleargă pe-afară,
din aceia rămaşi pentru tumbe.
Şi-ncearcă şi alţii să moară,
alţii să umble!
Vai, cît aer înghit făcut
de sicriul de frunze!
Ca să fiu printre voi fericit…
dar… scuze!
Am uitat c-am murit!
Trăiască Moartea la Infinit!
Acum ce urmează?
vin ăştia să are –
o brazdă albastră cum este el,
cerul de mare –
Acesta-i misterul!
Că de fapt nu se moare –
asta urmează acum!
Bat clopotele Morţii de fum!
Deodată
Doamne, cîţi morţi văd
deodată în mine!
În dimineaţa asta
toţi poartă musteţi
clopotul alb
pe un cal alb vine:
Bună dimineaţa, băieţi!
Săru’mîna, Doamnă Moarte!
m-am împiedicat de dumneavoastră
cu umbrela mea roşie…
E atît de demult, de departe…
Nu ştiu ce e!
Amor
Din mările vrăjite de păsări albe şi
furtuni la fel de albe
încolăcite-n sare –
ţîşneşte Moartea noastră tot singură,
o ştii!
În negru, parfumată şi parcă tot mai
mare.
Pe braţe-ncolăcite furtunile-i, ţi-am
zis,
În ochi două corăbii de pînze
moi şi tari –
Îngenunchind sfioasă în propriul
nostru vis
de fiinţe curioase şi simpli edecari.
Din cînd în cînd aruncă în apă
o furtună
ca să ridice peştii cei coloraţi
la cer.
Aşa ca să-i înveţe cum se
înoată-n lună.
În luna-aceea plină tot timpul
de mister.
Dar noi nu ne mai temem de Moarte,
ştii tu bine!
Adică nu ne temem aproape de
nimic,
vom sta sub ceruri albe, aşa,
fără ruşine,
privind al lumii galben şi
sidefiu buric.
Doar păsări uriaşe ce-au fost
odată-n mare
vor vrea să ne-nspăimînte
cu ţipetele lor.
Or, ele pot să ţipe cît or să
vrea de tare
Eu ştiu că sunt cu tine
şi nu mai pot să mor!
Mormînt
O, verde trist, tu iarbă rea,
de-acum încolo cerul cîntu-l
cu mult mai mult ca pasărea
să mor frumos, să bată vîntul.
Tu, piatră-n somn!
Tu, rouă grea!
Doar întunericul plăpîndul
sufletul meu îl răcorea
să mor frumos, să bată vîntul.
Oh, ca din apă Moartea mea –
din voal de apă ca mormîntul,
ca piatra-n rouă, roua grea
şi-un verde trist va apărea –
să mor frumos, să bată vîntul.
Moarte
Ptiu!
Totdeauna lîngă mine,
Moarte, eşti tu!
cu unghiile făcute,
sulemenită –
ca o iubită, ca o iubită!
Nu întrebi niciodată
dacă mă doare
iarba cea verde
piatra cea tare!
Nu întrebi niciodată:
Poate vrei să exişti?
cu ochii cei verzi,
cu corbii cei trişti.
Nu mă întrebi niciodată
de tată, de mumă,
Moarte, tu, ciumă!
Nu ştii? Eu cu Moartea
am terminat-o!
Nu întrebi niciodată,
Prostituato!
Lan
Zeiţa Morţii se făcu
o floare cum eşti numai tu.
Şi parfumă întregul land
al cavalerului Rolland…
Oh, de-ar fi fost la mine-n land!
Se făcu floare de porumb –
mult mai uşor eu să sucumb –
se întindea pe-ntregul lan
ca în povestea-aceea ca-n…
Oh, de-ar fi fost la mine-n lan!
De-a lungul apelor creştea
Moartea ca şi Moartea ta –
pe mal abrupt, pe verde mal
şi necheza precum un cal
Oh, de-aş fi fost eu pe-acel mal!
Tu, Moarte tu, cînd te mai faci
fă-te mai mult un lan de maci.
Dar cel mai mult aş vrea să vii
c-o tonă de melancolii –
de faci aşa, eu voi muri!
Pe cer un soare negru-blînd
ca tine Moartea de plăpînd
Tu să te-ntinzi la infinit
pe pietre negre de granit…
Oh, de-aş fi fost eu infinit!
Apă
Să pot muri în apa mare eu,
vapoarele să treacă peste mine
ce vor purta, cum poartă Dumnezeu
coloane-albastru-negre de rubine!
Voi sîngera la dreapta mea mai des
iar lupii vor veni să mă sfîşie
cum morţile dintre tufişuri ies,
atuncea cînd vor vrea totul să-nvie!
Dar într-o noapte de argint şi plumb
am să mă culc lîngă pietroaie strîmbe.
Uite-aşa vreau noaptea să sucumb –
oricine vrea ca noaptea să sucumbe!
Se zice
Se zice că din cerc,
din cetină
pot să încerc
Moartea să-mi fie prietenă.
Se zice c-odată
un nor
a căzut pe Pămînt
şi de-atuncea tot mor
cei care mai sunt.
Piatră pe piatră,
pe piatră
pe piatră –
pe piatră
moartea mi-o cînt!
Pe uliţa mare
(voiajul cîinelui în Sud)
Orbul începînd să vadă,
văzu Întunericul.
Întunericul zise:
Te văd fără coadă!
Şi orbul ochii închise.
Şi văzu Întunericul.
Întunericul zise:
Te văd fără coadă!
Şi Moartea-i promise.
Orbul se-ntoarse cu spatele.
Să nu mai vadă nimic.
Întunericul zise:
Acum ai coadă,
dar numai un pic!
Şo pe el! ţipă orbul
la cîinele său.
Întunericul fu halit imediat
Era un cîine prea rău –
aproape turbat.
De-atunci, pe Uliţa Mare
se plimbă unul cu mănuşi albe,
cu baston alb,
fără şapcă.
Are ceva în spinare.
Unii spun că e Moartea.
Ce dacă?!
Dimineţi
– copilărie –
Şi cum a Morţii umbră-n vie
alături stă pe-o buturugă –
din Marea Cerului pustie
cad îngerii albaştri-n fugă.
Şi ne rănesc pe veşnicie.
Şi-aş înălţa la dînşii rugă
să-mi lase frumuseţea mie
iar Morţii lase a lor fugă.
Să nu mai prindă înserarea,
nici noaptea nu mai prindă ea
căci am iubit la fel ca marea
în dimineţi lumina ta.
Dacă-un zidar
– viaţa la ţară –
Dacă-un zidar
în zidire te toarnă
învaţă să cînţi
un cîntec din goarnă.
Dacă un cîine
vine la tine
fără de coadă
e foarte bine!
Dacă cumva
este o seară
pregăteşte în grabă
pisica să moară
fii tare!
Astăzi se moare!
Moartea
A venit Moartea să ouă
drept la mine-n bătătură
căţărată-n vîrf de şură,
fără coasă şi desculţă
să facă ouă de struţă.
Şi-am zis verde cimbrişor
Eu vreau ca mai an să mor!
Însă-acuma văz că vrea
cinci sute de morţi să-mi dea
şi-acelea mari cît casa
Ea desculţa, fără coasa
tare aere-şi dădea!
Însă dacă stau pe gînduri
nu-mi place-ntre patru scînduri.
Şi iar verde de măslin
mai bine să mor de vin
de-acela ţinut în doage
vină Moartea să mă roage
acolo suită-n şură
să mă las de băutură
să mor eu de moarte bună.
Însă o să mă doară-n cot
iarbă rea, fir de troscot!
Cer albastru-vişiniu,
galben fir,
Moarte, ptiu,
şi hai sictir!
revista Cronica Iasi
Melidonium 
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.