Am ţinut să urmărim cu luare aminte manifestaţiunile de pietate ce au [fost] puse pe ici pe colo la cale cu ocaziunea împlinirii celor dintîi douăzeci de ani de la moartea lui Mihai Eminescu şi am făcut-o aceasta pentru că manifestaţiunile de felul acesta sunt iviri simptomatice, din care se pot trage concluziuni în ceea ce priveşte felul de a gîndi al oamenilor.
Redacţiunile ziarelor şi revistelor noastre au ţinut să le reamintească cititorilor săi cu ocaziunea aceasta, ce a fost Mihai Eminescu pentru noi şi care e importanţa lucrării lui în viaţa noastră culturală, în cele mai însemnate centre de viaţă românească din România, din Ardeal, din Bucovina şi din ţinuturile româneşti ale ţării ungureşti au fost puse la cale serbări, la care a luat parte multă lume.
Din toate acestea am rămas cu impresiunea generală că în gîndul celor mulţi Mihai Eminescu e poet mult iubit pentru concepţiunile lui totdeauna înalte şi pentru forma lui adeseori de neîntrecută frumuseţă. De aceea mişcarea s-a produs mai ales între oamenii mai tineri, care, avînd oarecare cultură, au totodată şi destul timp, ca să petreacă o parte din viaţa lor căutînd mulţumiri impersonale. Aceasta e şi semnul bun al timpului, căci el arată că se sporesc cei ce nu se pierd cu desăvîrşire în zbuciumările zilnice, ci-şi dau seamă, că ceea ce dă farmec vieţii e mai ales mulţumirea sufletească şi ştiu să preţuiască pe muncitorii intelectuali, care împodobesc lumea prin operele lor. Mergem spre un timp, în care oamenii vor fi preţuiţi nu numai după averea, după legăturile sociale ori după poziţiunea lor, ci şi după superioritatea lor intelectuală ori morală.
Aceasta e ceea ce aflăm cînd ni se spune că Mihai Eminescu e şi douăzeci de ani după moartea lui ceva, ba chiar mai mult decît ceea ce era în viaţa lui, ba în gîndul multora mai presus de mulţi dintre cei ce se uitau peste umăr la el.
Pe ici pe colo şi-a reamintit cîte unul pe Mihai Eminescu şi ca ziarist, care a avut o mai însemnată înrîurire în viaţa politică fără ca să poată fi pus în rîndul oamenilor politici, în adevăr nici nu a fost om politic în înţelesul comun al cuvîntului. Avea, ce-i drept, vederi bine lămurite în ceea ce priveşte viaţa politică şi era redactor la un ziar politic, dar nici nu era, nici nu ţinea să fie socotit membru al vreunuia dintre partidele politice. Om cu vederi conservatoare în toate privinţele, el avea multe simpatii pentru cîţiva dintre fruntaşii partidului conservator şi mai ales pentru şi atunci bătrînul Lascar Catargiu. Simpatiile acelea erau însă personale şi nu-1 puneau în conflict cu admiraţiunea, pe care o avea pentru Mihail Kogălniceanu şi pentru Ioan Brătianu tocmai pentru că-şi susţineau cu inimă curată şi cu hotărîre bărbătească ideile democratice.
În viaţa politică a timpului său ca-n toate împrejurările Eminescu s-a încălzit pentru cei cumpăniţi şi de bună credinţă în lucrarea lor şi a fost dispreţuitor faţă de cei ce iau în deşert ideile frumoase, fie ele conservatoare, fie democratice, şi abuzează de buna credinţă a altora, ca să-şi facă treburile. De aceea numai de puţini era iubit, un semn urît pentru lumea în care şi-a petrecut viaţa.
Manifestaţiunile făcute acum nu pot să fie luate drept dovezi, că-n timpul celor douăzeci de ani ce-au trecut de la moartea lui cei atunci puţini s-au sporit prea afară din cale.
Îndeosebi la Bucureşti serbarea proiectată întru amintirea iui Eminescu a fost amînată, pentru la toamnă, cînd vor putea mai mulţi să ia parte la ea. Deocamdată au făcut pelerinagiu fără de zgomot la mormîntul poetului cei mai apropiaţi dintre amicii lui, între care domnii Chibici Râvneanu, dr. Teodor Nica, Sim. Mehedinţi, şi nu puţini admiratori ai poeziilor lui, care au venit rînduri. rînduri. S-a constatat cu deosebită mulţumire că mormîntul lui e bine îngrijit şi încărcat cu flori proaspete, care au fost depuse cu discreţiune de către cei ce trecuseră pe la el. : între aceştia au fost şi doi nepoţi ai regretatului D. A. Laurian, care au venit conduşi de bunica lor, văduva fostului’ bun prieten al poetului.
Discreţiunea aceasta a fost un omagiu adus omului Eminescu, care viaţa lui toată a fost retras şi s-a ferit de orişice manifestaţiuni zgomotoase.
(Articol de fond. Nesemnat. „Minerva”, an. I, nr. 186, 22 iunie 1909).
***
Comemorarea morții lui Eminescu în București
The grave of Mihai Eminescu, Romania’s national poet. Belu Cemetery, Bucharest, Romania. (Photo credit: Wikipedia)
Ne-am adunat aici la mormîntul poetului Mihai Eminescu pentru ca să dăm pe faţă simţămîntul nostru de duioasă pietate către cel ce ni-a îndulcit viaţa prin operele create de dînsul. Îşi reaminteşte fiecare dintre noi în clipa aceasta mulţumirile sufleteşti, de care s-a împărtăşit citind acele opere. E fiecare stăpînit de gîndul că viaţa i-ar fi fost mai săracă, dacă nu ar fi trăit Mihai Eminescu în mijlocul poporului românesc.
Ne-a spus, ce-i drept, el însuşi, că puţine plăceri şi multe dureri sunt, dar plăcerile lui s-au reprodus mărite în sufletele noastre şi durerile lui cele multe şi mari au fost pentru noi mulţumiri curate, prin care ne-am înălţat mai presus de noi înşine. Se nasc puţini oameni, cărora le este dat să poată ridica odată cu dînsul nivelul moral al societăţii, din care fac parte, să le fie semenilor săi atît de scump ca dînsul şi noi puţinii, care suntem adunaţi aici, exprimăm sentimentele multor mii de români cînd binecuvîntăm memoria lui Mihai Eminescu şi mulţumim lui Dumnezeu pentru că 1-a rînduit să-şi petreacă atît de scurta viaţă între noi.
Mihai Eminescu nu a fost însă numai poet şi preot al cultului formelor frumoase, măiestru în puterea cuvîntului, ci totodată şi om al gîndirii luminoase, care s-a zbuciumat zi şi noapte, ca să ne deştepte din amorţirea morală, în care ne-a găsit, şi să ne îndrumeze spre căile ce duc la mărirea naţională. Prin el ni s-a înseninat cerul şi ni s-au agerit minţile, ca să vedem departe spre trecut şi spre viitor, să legăm cele ce sunt de cele ce-au fost şi să ne dăm seamă despre viitorul spre care avem să năzuim. Din zi în zi tot mai mult simţim aceasta şi azi, cînd se împlinesc abia douăzeci de ani de la moartea lui, societatea română întreagă e pătrunsă de gîndul, că el ni-a fost povăţuitor providenţial.
Pătrunşi de gîndul acesta, nu putem să-i binecuvîntăm memoria în mod mai firesc decît dîndu-ne aici la mormîntul lui unii altora făgăduinţa, că vom stărui fiecare îndeosebi şi cu toţii împreună, ca spiritul lui să pătrundă în toate straturile neamului românesc.
Aşa să-i binecuvîntăm memoria !
(Cuvîntare la Bellu, la mormîntul lui Eminescu. „Minerva”, an. I. nr. 180, 16 iunie 1909. Reprodusă în „Lupta” (Budapesta), an. III, (1909), nr. 107,: 18 iunie/l iulie)
***
Odă (în metru antic)
Nu credeam să-nvăţ a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ’nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Pân-în fund băui voluptatea morţii
Ne’ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus.
Ori ca Hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis, mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re’nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii turburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri liniştit, pe mine
Mie redă-mă!
În Cartea de impresii a Memorialului de la Ipoteşti, locul în care, dacă te laşi purtat de legănarea codrului sau de parfumul teilor, poţi simţi că l-ai întâlnit pe Mihai Eminescu, s-au scris multe cuvinte de iubire pentru Poet. Reacţia vizitatorului este una de pioşenie, aproape.
Pentru că: „La zidirea Soarelui, se ştie,/ Cerul a muncit o veşnicie,/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu,/ Ne-am ales cu domnul Eminescu./ Domnul cel de pasăre măiastră,/ Domnul cel de nemurirea noastră-Eminescu.(…).”
Poate cele mai frumoase versuri închinate de un poet, Grigore Vieru, lui Mihai Eminescu. În ianuarie 1988, Grigore Vieru a ajuns, în sfârşit, în casa lui Eminescu:
„Ai ajuns prea târziu la mine, am ajuns prea târziu la Tine, bădie Mihai, Te rog să mă ierţi. Sunt fericit că am, în sfârşit, norocul să-mi lipesc lacrima inimii de această eternă Icoană mereu născătoare de noi şi noi minuni româneşti”. Grigore Vieru, 1.I.1988.
Un alt vizitator îi scria, într-un stil familiar:
„Dragul meu Mihail, am trecut să văd ce mai faci. Am găsit fânul pus la uscat şi mormintele părinţilor tăi, am văzut liniştea verdelui şi umanitatea împletită cu divinul din fiinţa «argaţilor tăi». Îmi este foarte dor de tine, dar sper să ne vedem odată şi odată ca să putem sta de vorba mai mult decât data trecută…. Voi veni lângă tine plină de maci şi de frumoase spice de grâu. Aşa mă vei recunoaşte. Dacă vei citi cuvintele mele, bucură-te, pentru că te iubesc şi te aştept”. Indescifrabil, 15 iunie 1995.
Eminescologul Petru Creţia scria, de data aceasta mai mult pentru vizitatori, dar poate şi mai mult pentru cei care încearcă să-l transforme în colb şi nu-i înţeleg acea lumină de astru.
„Gândiţi-vă la acei ultimi şase ani ai lui, gândiţi-vă cu durere şi cu respect. Au fost ani de-a lungul cărora Eminescu n-a mai fost Eminescu şi în care Eminescu ştia bine, cu o suferinţă sfâşietoare, că nu mai este Eminescu. Dar în care nu ştia, umilit de neputinţă, ce va rămâne din el, că locul lui se va afla, pe veci, printre poeţii cei mai puri şi mai înalţi ai lumii. Anii aceia au fost, după aspra lege a firii, răscumpărarea unei prea mari arderi, a unei prea îmbelşugate şi străbătătoare respiraţii, a unor prea mari, zădărnicite şi zadarnice, iubiri, dintre care nu cea mai mică a fost pentru neamul lui. A trăit atunci ca un om îngropat în nimicnicie, fără să ştie că va învia spălat de tot răul lumii şi că, în eternitatea istoriei, toţi ai lui, noi cu înaintaşii şi urmaşii noştri, îl vor iubi ca pe nimeni altcineva.” 1 VIII ’91.
Îl vor iubi…
„Pentru că noi, românii, suntem prin naştere eminescieni, eu simt astăzi emoţia reîntoarcerii la locul naşterii mele adevărate. Vă mulţumesc printr-o plecăciune de suflet că mi-aţi oferit prilejul de a trăi acest sentiment. Eusebiu Ştefănescu, azi –15-iunie-2000.”
Citind cartea de impresii am primit o lecţie de patriotism şi una de dragoste de Eminescu: „Orice român trebuie să treacă prin Casa Eminescu, fie cea din simţirea lui, din opera citită, fie cea din urmele lăsate de Eminescu. Ferice de acei români care au avut acest drept de la naştere – să vină oricând la Ipoteşti. Ferice de mine că am ajuns aici. Va trebui să fac altceva de azi înainte. Încă nu ştiu bine ce anume. Dar ştiu – ceva mai mult decât până acuma. Valentina Butnaru, preşedintele Societăţii «Limba noastră cea romană» de la Chişinău.
Aug.2001″.
Carmen Anghel jurnalul.ro
Melidonium 
Reblogged this on IMENSITATEA IUBIRII CU MARIA BOTNARU.